Târfe cuminţi

Am citit încet cartea, în doze homeopatice aproape, adică o proză pe zi. La început m-am entuziasmat, pe urmă mi s-a părut o carte bună şi atât, adică nu prea mult, ba am mai şi mărturisit unor prieteni că autorul prozelor e departe de acel Roberto Bolaño din romane. Dar spre final, parcă iar a ridicat ştacheta. Un grafic al lecturii ar fi sugestiv, dar nu mă pricep să-l desenez. Ar semăna cu un val care urcă, apoi coboră şi urcă din nou. Nu ştiu cât de sus ajunge, dar e mai jos decât valul făcut de un roman. Am terminat cartea acum o săptămână; să văd cu ce am rămas din ea.

Ce m-a nedumerit cumva e alcătuirea [neglijentă?] a volumului. Pe lângă povestiri care-s în primul rând ficţiune, apar altele care sună mai mult a jurnal, dar şi pagini care par a fi mai mult fişe de lectură. Nu, nu fişe, nu-i bine zis, dar una dintre proze mi-a sunat mai mult a eseu despre poezia franceză, şi mai sunt câteva în care se vorbeşte despre Neruda, despre literatură şi politică, proze în care ficţiunea nu contează deloc.

Textul care dă titlul volumului e de-a dreptul banal. Fragmentul ăsta mi-a sunat cunoscut: Femeile sunt târfe ucigaşe, Max, sunt maimuţe rebegite de frig care se uită în zare dintr-un copac bolnav, prinţese care te caută în întuneric, plângând, atente la cuvinte pe care nu le vor putea rosti niciodată. Trăim în echivoc şi în echivoc ne planificăm ciclul vieţii. Am citit nenumărate variante ale acestei poveşti în multe cărţi şi de cele mai multe ori au sunat mai bine, ultima dată la Joyce Carol Oates.

Dar cartea merită citită măcar pentru a da din loc în loc de fragmente ca acestea:

Nu există niciun răspuns, pentru că nu e valabilă întrebarea. Întrebarea e imbecilă.

Există lucruri care se pot povesti, îşi spune B, şi lucruri care nu se pot povesti.

Se poate muri de tristeţe? Da, se poate muri de tristeţe, se poate muri de foame(deşi e dureros), se poate muri chiar şi de spleen.

Orice e posibil. Asta ar trebui să ştie orice poet.

Niciodată nu terminăm de citit, nici dacă ar fi să dispară cărţile, la fel cum nu ne săturăm de citit, deşi moartea e un lucru cert.

Nu ştiu dacă s-a înţeles exact ce am vrut să zic. Concluzia ar fi asta: e o carte bună, cu câteva proze interesante. Dar romanele mi s-au părut de neuitat.

Roberto Bolaño, Târfe asasine, traducere de Alina Cantacuzino, Curtea Veche, 2009

Poemul de sâmbătă 16

Am citit vreo trei cărţi, deşi după liniştea lăsată peste blog nu s-ar zice. Dar într-o zi o să termin ce am început deja să scriu despre ele, aşa că o să apară aici şi dovezile necesare. Nu m-a încântat niciuna, deşi autorii sunt celebri, de la unii aşteptam mult. Dar s-ar putea să fie diverse cauzele acestei nemulţumiri, pentru că am răsfoit şi multe cărţi de poezie, în căutarea pds-ulul de azi. Am fost şi la biblio să iau nişte cărţi ale unui poet care acum câţiva ani mi-a plăcut mult, dar zilele astea nu mi-a mai spus nimic. Am găsit în unele volume de prin casă poezii care mi-ar fi plăcut, dar pe ansamblu nu-mi plac volumele respective, şi nici autorii nu-s exact favoriţii mei.

Am vrut să mă întorc la poeţii americani, dar am zis să nu aleg totuşi o poezie în engleză. Am vrut să mă întorc la optzecişti, dar mi s-au părut brusc prea complicaţi, textualişti, uşor anacronici. Şi Mariana Marin a apărut azi, a fost aleasă de Radu Vancu.

Aşa că n-am mai căutat şi m-am hotărât să trec aici fragmente dintr-un poem lung pe care l-am citit cel mai des în ultima vreme. Dacă m-aş pricepe, l-aş traduce în toate limbile importante, curioasă fiind cum ar fi diversele sonorităţi.

Claudiu Komartin
Poemele insomniei

1.
Tu aştepţi somnul, îl cauţi. Dar somnul ţi se refuză întotdeauna.
O muzică bolnavă ţâşneşte din pereţii mişcători şi grei, încovoiaţi de rune,
se uneşte dezgustător cu laşitatea -
camera se umple încet cu un mâl misterios, zvâcnitor, amărui, devine tot
mai vâscoasă, tot mai străină,
tot mai ilogică; popoarele spaimei încep să mărşăluiască în tăcere,
devorând la capătul altei nopţi trupul părăsit şi impur al poetului.
Locuinţa se tânguie în acorduri mongole, iar muzica înnebunitoare frânge
şi ultimele oase cruţate de boală.
O piele nouă, fibroasă ţi se aduce la urmă, ţi se depune pe braţe, pe umeri,
pe şolduri, pe nume, în vreme ce laringele îţi explodează în surdină.

5.
Zac în tuburile propriei mele orgi ca într-un interminabil delir post-
operatoriu.
Am creierul fisurat şi negru. Respir sacadat. Flămânzesc. Scriu.
La marginea stepei mă aflu, înconjurat de hoardele străvechi pe care atâta
vreme le-am ignorat.
În cortul acesta, în tuburile propriei mele orgi, tulburarea secretă chipuri de
stâncă. Spaima edifică sfincşi, zigurate.
Voi inventa marea numai pentru a-mi face din oasele de rechin amulete,
arme şi scuturi.
Voi scrie poeme, aşa cum cei plictisiţi îşi inventează amintiri de gladiator.
Ca mamele ce visează în secret moartea pruncilor de la piept, îmi voi dori
să nu fi scris niciodată vreun cuvânt. Şi poate, aflându-mi gândul monstruos tocmai
cuvintele m-or sugruma.
Am creierul fisurat şi negru. Respir sacadat. Flămânzesc. S(i)criu.

6.
Declinul începe cu insomnia,
cu întinsele ei flori tumorale, cu febra, cu tăcerea, cu frigurile.
Mersul e de-acum o preocupare anostă, ridicolă, în timp ce abjecţia
cucereşte şi ultimele regiuni sănătoase ale extincţiei.
Spulberarea tuturor sensurilor posibile face din creier un crematoriu al
eficienţei absolute. Al exterminării în masă.
Semenii fug şi gesticulează fără sens, nu înţelegi nimic din ce vor - mâna
unuia întinsă ameninţător se topeşte ca o jucărie de ceară sub ochii tăi.
Priveşti plictisit cum
carnea străinului ţi se scurge cu încetinitorul pe pulpe.

Poemul de sâmbătă 15

Îmi cam lipseşte umorul de câteva zile şi am senzaţia că blogspotul trece şi el printr-o perioadă mai proastă, pentru că-mi tot face diverse figuri. Am ales cu greu poemul de azi, dar iată-l:

Mircea Dinescu
Teatru ambulant*

Cum m-am născut eu Doamne
roşu de furie
vociferând într-o limbă neştiută de nimeni
încărcat de fulgere şi de ifose ca un mare actor
şi cum o să dispar
bâţâindu-mă şi purtând tava
plin de trac înaintea morţii
ca un amator pe-o scândură de provincie
cu sufleorul în cuşca pieptului asfixiat

___
*din volumul Democraţia naturii, 1981

Migraţii incomplete

Miloš Crnjanski e unul dintre cei mai importanţi scriitori care au legătură cu Timişoara, e drept că nu şi cu literatura română. Din păcate Migraţiile, romanul lui cel mai bun, nu e tradus complet. A apărut [şi se găseşte doar prin anticariate] prima lui parte, în traducerea lui Duşan Baiski. Am înţeles că există însă o traducere completă în franceză, dar asta nu mă miră deloc.

Revenind la scriitorul sârb, o să spun că e exemplul tipic de dezrădăcinat. Născut într-o localitate din Ungaria de azi, la Csongrád, şi-a petrecut mulţi ani în Timişoara, unde familia lui s-a mutat în 1896, pe când el avea doar trei ani. A absolvit Liceul Piarist, a locuit în casa în care azi e Vicariatul sârbesc, iar apoi a plecat la Belgrad. Dar nici acolo nu a rămas definitiv, prin 1941, a plecat la Londra.

Prima carte din Migraţii a apărut în 1928. Peste tot se simte nostalgia după imperiul pierdut. Campania militară condusă de Vuk Isakovič e un bun prilej pe care Crnjanski îl foloseşte pentru a povesti despre diferite locuri, obiceiuri, naţionalităţi, confesiuni. Atmosfera seamănă pe alocuri cu cea din romanele lui Agopian, nu lipsesc nici trădările, luptele fratricide, disputele cele mai diverse.

Timişoara e menţionată ocazional:

Cei mai mulţi dintre ei erau tineri şi nu fuseseră niciodată la război, însă printre ei se aflau şi din cei care în ultimii ami purtaseră lupte cam peste tot. Chiar şi din cei răniţi la Belgrad şi Grocka, şi până şi din veterani ce, în urmă cu aproape treizeci de ani, i-au masacrat pe turci, la Petrovaradin şi Timişoara, sub steagurile lui Eugen de Savoia.

Se povestea cum a fost condus soţul ei, căpitanul Vuk Isakovič, din Pecs, legat, în cetatea Timişoarei.

[...] îl privi pentru întâia oară adânc în ochi, şi-l întrebă dacă va veni cu slujba la Timişoara, unde era mult mai comod şi mai plăcut, ora la Viena, unde-şi va petrece ea iarna [...].

În cartea a doua însă lucrurile stau altfel, se spune. Am găsit şi un fragment deja tradus de acelaşi Duşan Baiski. Trec aici câteva paragrafe:

Cetatea Timişoara, chiar dacă se numea cetatea de pe Timiş, nu se găsea pe Timiş, ci pe afluentul său, Bega, tocmai pe smârcurile Begăi. Acesteia i se dăduse drumul prin şanţurile cetăţii şi era, noaptea, plină de orăcăit de broaşte. Cetăţii i-au rămas de la râu doar vechiul nume spaniol şi sălciile înflorite.

Timişoara era lucrarea mâinilor omeneşti, nicidecum a celor dumnezeieşti, şi alcătuită din chiar stelele de piatră, care erau fortificaţii de cetate. Înainte de asediul cetăţii, acestea momeau oştile în focul încrucişat al tunurilor şi erau renumite pentru asta. Fiecare din aceste stele era singură, ca un fel de lume pentru sine, iar toate împreună, ca un fel de insulă.

Dinaintea porţilor cetăţii se întindeau izlazuri verzi, unde îşi antrenau generalii oastea. În fortificaţii erau zidite tunuri uriaşe şi cu bubuitul acestor tunuri începeau războaiele turceşti. Acum, peste câmpie se revărsau dangătele clopotelor timişorene. Era pace.

Oraşul se afla înghesuit între aceste fortificaţii; pentru el rămăsese prea puţin loc. În acest loc mic îşi ridicase ordinul călugărilor capucini bisericile sale cu faţade baroce, iar armata, comenduirea locală. Pe lângă comenduire se lipiseră câteva tractire şi şcoli, precum şi teatrul, care era renumit. Lângă biserici se înălţa palatul comandantului fortificaţiei, feldmareşalul baron von Engelshofen. El se mutase, efectiv, în cea mai mare cazarmă, ceva mai sus de piaţa mică, lângă biserica capucinilor, acolo unde Timişoara arăta ca o mică poză a Vienei. Din pricina vieţii luxoase a armatei oraşul fusese supranumit "mica Vienă".

Ar fi interesant de citit întreaga poveste a acelei lumi care s-a dus. Nici măcar Timişoara nu mai e aceeaşi.

Miloš Crnjanski, Migraţiile, traducere de Duşan Baiski şi Octavia Nedelcu, Editura de Vest, 1993

No Sleep 'til ...."Insomnia"

Să mă ierte Lemmy că i-am mutilat celebrul titlu, dar prea se potriveşte în context [aşa ciudat cum sună]. Şi-n general, sper că ştiţi la ce mă refer, pentru că eu am de gând să trec direct la lucrurile serioase.

Şi-n primul rând o să spun aşa: cred că e o problemă cu trenurile care merg spre Cluj. Era să-l pierd pe al meu, e drept că pe la 6 şi 20 verificam mailurile, ceea ce făscusem şi la 6 şi 15, iar trenul pleca la 6.42. Dar am ajuns pe la 1 pm la destinaţie [unde m-am dus pentru 2 lansări şi o lectură], am descoperit şi unde e Humanitasu', am avut timp şi să mă plimb un pic prin oraş.

Ştefan Manasia a făcut oficiile de gazdă, Marin Mălaicu Hondrari a povestit despre Dicţionarul Mara, cartea lui Dan Coman. La librărie Claudiu Komartin nu a ajuns, pentru că a pierdut trenul bucuclaş. Dar a fost Ion Mureşan, care a povestit despre Un anotimp în Berceni şi a citit Rătăcirea, una dintre poeziile lui favorite din volum [şi oricum nu Poemele cu tătuca i se par cele mai bune, ci celelalte].

Lucrurile cele mai importante s-au întâmplat în Insomnia, o cafenea care ocupă un întreg etaj al unei case vechi. Acolo distribuţia a fost completă. Şi a fost foarte multă lume, deşi TIFF -ul era în plină desfăşurare. S-au citit poezii, s-au pus întrebări, a fost frumos.

claudiu komartin in insomnia
Vezi mai multe video din Evenimente



komartin in insomnia
Vezi mai multe video din Evenimente

Concluzia: declinul începe cu insomnia, dar nu când e vorba de Cluj!

Poemul de sâmbătă 14

Săptămâna trecută ar fi trebuit să fie poezia asta, pentru că apar nişte protozoare pe undeva. Asta era tema pentru acasă dată de Pobby. Dar eu am restanţe la teme, poate o să ajung şi la zi, cândva.

Marta Petreu
Vîrsta senină*

Am trecut într-o altă vîrstă: senină
Şi ştiu

Bolile muşcă din celulele mele
ca maidanezii
Eu mă împotrivesc surîzînd
beau ceaiuri de plante iau propolis înghit vitamine
Am o răbdare de fier
Am o rezistenţă ca un pod lung lung de oţel
peste care trece în viteză traficul greu de pe două
continente
întîmplătoare

Trecătorii îmi fac mare plăcere
îi ascult pe furiş cum vorbesc despre vieţile lor
despre preţul la pîine despre guvern despre pensia
mică
O. Viaţa cotidiană gureşă colorată:
fiecare îşi duce povestea
Oamenii aceştia reali
ieşiţi la lumină
ca văcuţele - Domnului primăvara la soare
Lumea e caldă şi miroase a garoafe a ceapă prăjită
a gunoi fermentat a pepene verde a ploaie

Viaţa-i o pîine rotundă frămîntată cu sodă caustică
Fiecare îşi încasează
porţia lui
şi există cruzime oho
Viaţa este ceva - poate-un măr - care doare
intri lacom - ieşi cu mîinile goale

Cel mai bine este să ai o grămadă mare mare
de dorinţe şi iluzii:
vor fi pierdute vor fi călcate-n picioare
Pînă s-atingem forma deplină
(o carne bine tocată
făcută una cu ţărîna una cu prundul)
trec peste noi bocanci roţi trenuri şenile

Sînt în altă vârstă: senină
Şi-acum ştiu că totul este să ai la început cît mai
multe pretenţii
un munte de vise de planuri măreţe
un roi de amăgiri zumzăind fermecate
ca o colonie de viespi de pădure
în tărtăcuţa mea de femeie
Aşa: ca să ai de-unde pierde
Fiindcă
fi-vor pierdute ca nişte membre cuprinse de cangrena
gazoasă
Da. Vor fi una cîte una tăiate retezate distruse
pînă rămîi - sînt o fiinţă umană - un ciot noduros

un ciot scorburos
în care cresc
larve mici de insecte ciuperci flori de cîmp licheni
protozoare
La sfîrşit
ca soluţiile dintr-un laborator medical
am ajuns un mediu viu de cultură
pentru spori coci viruşi bacterii

Viaţamoartea are o artă vicleană:
m-a dat afara din pîntec
m-a crescut cu lapte mi-a arătat iarba verde-a
Grădinii
m-a jupuit şi m-a tăvălit ca pe-un şniţel prin sare
acum mă trage pe roată şi mă umple de sînge
Şi-o să mă ia înapoi

Sînt o ficţiune umană
adultă
Viaţamoartea îmi dă lecţii de artă brutală:
ca pe toţi
ea mă sculptează mă şlefuieşte mă cîntă mă scrie
şi-apoi mă boceşte ca o ţărancă
Amin

--------------
* din volumul Scara lui Iacob, Cartea Românească, 2006

Yeeeeeeeeeeeeeeeessssssssss!

d great coman a ajuns exact când trebuia: la cafea. Poza nu e foarte reuşită, dar bucuria e mare.
Mulţumesc, Puck!

Bonus: poemul de început

sînt imposibil de urnit. fără nimic înlăuntrul meu
însă imposibil de urnit cu forţa unui singur om.
ca o mobilă imensă de sufragerie.
ca orice lucru pentru care el însuşi nu înseamnă nimic.
dar vorbesc. vorbesc pînă ce îmi plesneşte pielea obrajilor.
nu încetez niciodată.
toată forţa mea se strînge ca un arc în fundul gurii
şi loveşte fără milă sunet de sunet. frază de frază.
nu obosesc pentru că nu înţeleg nimic din ce spun.
şi nu obosesc pe nimeni pentru că nu mai e nimeni.
aşa m-am născut. direct din pămînt direct imposibil de urnit
direct cu vorbele afară din mine. exact aşa.
ca orice alt lucru pentru care el însuşi nu înseamnă nimic.

Un răspuns tardiv şi parţial

A trecut mai mult de o lună de când Daniel D. Marin aşteaptă să-i dau două răspunsuri la două întrebări aparent simple: ce cărţi de poezie citiţi anul acesta? ce recomandaţi?

Nu ştiu ce să zic, citesc destul de mult, cam tot ce-i mai important [zic eu] din ce apare şi recitesc la fel. Dar trec aşa printr-o perioadă în care n-aş face recomandări, mai ales că-s întrebată mereu tu de ce nu citeşti cărţi normale? Sinceră să fiu, nu ştiu, eu credeam că-s normale, din acelea cu pagini şi litere.

Decât să recomand ceva, mai bine aş spune că ar fi mult mai util un drum până la librărie. Şi acolo, în linişte, fiecare ar trebui să răsfoiască ce carte vrea, să vadă ce i se potriveşte. Sunt destule cărţi interesante, au apărut şi traduceri importante [multe-s reeditări, dar nu contează].

Şi totuşi, nu pot să nu zic ceva. Acum câţiva ani, într-un interviu, Simona Popescu [observaţi cum dau vina pe ea] spunea că nu pricepe cum oameni care nu citesc poezie contemporană scrisă prin alte spaţii au curajul să-şi dea cu părerea despre poezia scrisă la noi [ea a spus mult mai frumos, dar şi mult mai tranşant]. În ziua de azi, pot fi comandate cărţi pe net, pot fi citite reviste. Ar trebui aruncat un ochi peste site-uri ca Poets. org [from the Academy of American Poets], sau peste poeziile publicate în The New Yorker.

Şi uite aşa poate ar mai pune batista pe ţambal cei care-mi explică mie cât de originali sunt unii/alţii. N-ar strica să citească măcar nişte antologii de poezie română, inclusiv din acelea cu articole teoretice/manifeste. Şi ar repeta faza cu ţambalul, dar din cauze interne. Ştiu, n-am deloc umor pe ziua de azi, pentru că a început ploaia exact când era să ies din casă. Şi a mai câştigat şi franţuzul ăla etapa de azi.

Nu ştiu ce voi citi anul ăsta, depinde ce mai apare. Zilele astea am reluat [dar uşor pe diagonală] Poze cu zimţi [Anca Mizumschi] şi o căruţă încărcată cu nimic [Ioan Es. Pop, Peter Sragher, Robert Şerban]. Azi am de gând să răsfoiesc o carte a lui Ilarie Voronca, Mic manual de fericire perfectă. Zilele următoare sper să citesc o carte pe care mi-o doresc de mult timp. E pe drum, sper să ajungă fără probleme. Şi-n general poeţii aleşi pentru pds fac parte dintre cei care-s mereu pe lista de citire/recitire.

Poezia e la Bistritz

Normal, ar zice naşa Lena, unde altundeva ar putea fi poezia? Cred că ajung şi eu pe acolo. Dacă mă duc, o să povestesc aici.
------------------

FESTIVALUL DE POEZIE DE LA BISTRIŢA – 2009
16-19 iulie

Organizator: Societatea de Concerte Bistriţa, Primăria Bistriţa
Parteneri - Muzeul de Artă Comparată din Sîngeorz-Băi
Responsabili de proiect: Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman, Gavril Ţărmure

Invitaţi:
Constantin Acosmei, Daniel Bănulescu, Romulus Bucur, Ana Dragu, Teodor Dună, Adela Greceanu, Doina Ioanid, Vasile Leac, Angela Marinescu, Vlad Moldovan, Ion Mureşan, Oana Cătălina Ninu, Florin Partene, Cosmin Perţa, Ioan Pintea, Adrian Popescu, Dan Sociu, Octavian Soviany

PROGRAM

Joi, 16 iulie
Sosirea invitaţilor.
Class Cafe Bistriţa
16.00- 18.00 – prezentarea programului, prezentarea invitaţilor, prezentarea ultimului nr. din Observator Cultural
Sinagoga Bistriţa
19.00 - 20.00 - vernisaj - personală Eugen Vuţescu, evocări Gheorghe Crăciun şi Viorel Paraschivoiu

Vineri, 17 iulie
Class Cafe
16.00 – 18.00 - prezentare de carte: Mireasa cu şosete roşii de Adela Greceanu şi volumul de poeme Casa Teslarului de Ioan Pintea
- evocări Mircea Nedelciu şi Radu Săplăcan
Sinagoga Bistriţa
21.00 -23.00 – concerte de muzică de cameră (la începutul şi la sfârşitul lecturilor publice)
- lecturi publice (Adrian Popescu, Oana Cătălina Ninu, Vasile Leac, Doina Ioanid, Constantin Acosmei, Vlad Moldovan, Romulus Bucur, Cosmin Perţa, Ion Mureşan)

Sâmbătă, 18 iulie
Class Cafe
17.00 - 19.00 prezentare de carte - Cel mai bun roman al tuturor timpurilor de Daniel Bănulescu

şi Bătrânul, o divină comedie, experiment literar absurd-suprarealist de Cosmin Perţa
Sinagoga Bistriţa
21.00 - 23.00 - concerte camerale
- lecturi publice (Ioan Pintea, Dan Sociu, Florin Partene, Octavian Soviany, Daniel Bănulescu, Adela Greceanu, Teodor Dună, Ana Dragu, Angela Marinescu).
Începând cu ora 24.00 - până când ne vor ţine baierele - recital din poezia poeţilor invitaţi.

Duminică, 19 iulie
Vizitarea Muzeului de Artă Comparată din Sîngeorz-Băi.

Poemul de sâmbătă 13, dar multiplu

Azi e o zi importantă din motive diverse. În primul rând pentru că e 4 iulie şi pentru că e 4 iulie se întâmplă mai multe, aşa că vor fi şi mai multe poezii.

1. prima e obligatoriu cu/despre o bicicletă, pentru că azi e prima zi din Turul Franţei 2009. Cred că cea mai potrivită ar fi Portretul Doamnei B. [Începe aşa: Dulce bicicletă cu ochii albaştri,/Roţi cu spiţe ai în loc de fiaştri]. Mai găsiţi şi altele aici.

2. dar azi e 4 Iulie, aşa că la pds aş trece şi America lui Walt Whitman, mai ales că fragmentul din înregistrarea audio sună neverosimil. Poezia e scurtă:
 

Centre of equal daughters, equal sons,
All, all alike endear'd, grown, ungrown, young or old,
Strong, ample, fair, enduring, capable, rich,
Perennial with the Earth, with Freedom, Law and Love,
A grand, sane, towering, seated Mother,
Chair'd in the adamant of Time. 

3. dar pds-ul ăsta are numărul 13, aşa că o să trec aici o poezie a unui nenorocos la care eu ţin foarte mult [am ales-o şi pentru că eram datoare cu o poezie despre tramvai.]

Constant Tonegaru
Noi doi

Sufletul meu era senin ca dimineaţa,
dar când mâna am vrut să întind
mi s-a întâmplat la fel ca-n faţa unei oglinzi:
chipul din fund n-am putut să-l cuprind.

Stătea picior peste picior şi fuma o ţigară
scuturând scrumul blazat de atâta monotonie,
ultimele roşcove atârnau ca nişte limbi de dulăi
plictisiţi c-au fost prost imprimaţi pe vreo litografie.

Dincolo de peluze un visător oarecare
poate la cine ştie ce mansardă în ritmul vieţii banal
asculta la gramofon un cântec samoez
privind tramvaiele albastre cu troleu pentagonal.

Eram noi doi: Eu şi cu Mine,
pe urmă de atâta plictiseală ne-am certat,
apele erau calme şi nimeni în parc
afară de roşcove, încât l-am scuipat.

(din volumul Plantaţii, 1945)

Zâmbetul de împrumut

Mă gândeam să nu scriu despre cartea asta pentru că oricum e imposibil de găsit prin alte locuri. Dar am fost ieri la un vernisaj şi m-am răzgândit, pentru că prezentarea expoziţiei a fost făcută de Alexandra Titu. Sper că Experimentul în arta românească după 1960 a avut mai mulţi cititori decât proza ei.

A publicat trei romane, eu l-am citit doar pe cel mai recent, care are un titlu [Viţelul cel gras. Romanul viţelului şi al umbrei] uşor anacronic pentru aceste vremuri aparent interesate mai ales de autoficţiune, minimalism şi mizerabilsm. Dar e unul perfect pentru o carte care face nenumărate trimiteri intertextuale. Fiecare nou capitol [sau fiecare povestire?] e precedat de o imagine bine aleasă, sunt reproduse mici detalii din lucrări de artă plastică (antică şi contemporană), iar acestea adaugă textului noi semnificaţii. Fiecare capitol poate fi citit independent, poveştile nu au legătură una cu alta. Doar povestea viţelului [care va fi sau nu tăiat] se amestecă mereu printre celelalte. Nu-s mari desosebiri între sacrificiul animal şi fragilitatea destinului uman.

În definitiv scenariile istoriei nu sunt multe, ni se spune. Nu pentru oricine se va tăia viţelul cel gras, pentru unii e numai bună carnea măcinată, cumpărată de la alimentara, aşa cum va fi pentru bătrâna care fuge de la azil şi, pe furiş, fără să o vadă cineva, reintră în casa în care locuise o viaţă întreagă. La înmormântarea ei nu va fi sacrificat nici un animal, vieţile celor ca ea aproape nu contează.

Interesant e că în notele de subsol (nu prea numeroase, ce-i drept) se explică posibilului cititor de peste timp semnificaţia unor termeni, dar aceştia sunt legaţi doar de anumite emisiuni tv, sau anumite evenimente importante pentru noi, cei de azi, dar probabil insignifiante pe scara istoriei, şi mă gândesc aici la mineriade, mineri şi liderii lor.

Alexandra Titu reuşeşte să construiască poveşti foarte bine închegate, iar unele personaje sunt de neuitat. Ochiul criticului de artă se simte în atenţia pentru detalii, dar şi în puterea de a construi adevărate tablouri. Pentru cititor e foarte uşor să vadă desfăşurându-i-se prin faţa ochilor întâmplările, personajele, peisajele, dar şi stările sufleteşti, şi cele ce nu se văd, dar sunt foarte bine prinse în cuvinte.

Mai ales unele personaje feminine sunt de neuitat. Iată un fragment: „Era un râs familiar. Josefina îngheţase cu mâna pe colţul genţii, privind stupefiată personajul grotesc-feminin, înfăşurat într-o manta cauciucată muncitorească. De sub gluga imensă se prelingeau pe lângă faţă şuviţe într-un galben chimic, ţipător, dincolo chiar de vulgaritate. Faţa umflată, era fardată la fel de grotesc.(…) Ploaia amesteca toate aceste substanţe pe obrazul tumefiat, şi brăzdat de mari riduri de expresie. Un chip de clovn funerar, de vampir alcoolic şi de cerşetor vicios şi cinic. Dar un chip familiar. Cerşetoarea – prostituată, desigur – înhăţase, la rândul ei, o bucată de geantă, trăgând-o decisă de sub celelalte gunoaie, şi stătuseră o clipă amândouă, înfruntându-se şi mârâind ca două animale de pradă, convertite la explorarea gunoaielor şi la devorarea cadavrelor, unite fizic (spaţial) de geanta sfâşiată, care le separa, până la furie, în mizerabilele lor suflete din acel moment de înfrângere totală.” Duelul dintre cele două femei, Josefina şi mama ei, mi se pare a fi imaginea cea mai bine construită din toată cartea. Bătrâna îşi doreşte să moară în casa ei, iar felul în care reuşeşte să-şi împlinească această ultimă dorinţă e impresionant. Purtând zâmbetul mătuşii Eliza*[o mătuşă mutată definitiv în cimitirul din Ghencea; sper că i-am reţinut bine numele], le înfruntă pe toate. Revolta ei nu e îndreptată doar împotriva celor care o dăduseră prima dată afară din casă, ci şi împotriva noilor proprietari, care vopsiseră Cupidonul în roz. Dar fiecare poveste are cel puţin un personaj de neuitat, de la nebunul din Ferme în conservă, până la Epsilon din Intrus în Paradis.

Cartea se citeşte uşor, tocmai pentru că e alcătuită din poveşti. Dar lectura nu e una facilă. E o carte care vorbeşte despre traumele noastre, despre vechiul regim, despre noul vechi regim, despre mituri, demitizări şi sacrificii. Dar, într-o lume care nu mai crede în nimic, şi sacrificiile devin inutile.

*e nevoită la un moment dat să poarta placa ei dentară; of, paginile acelea sunt îngrozitor de bine scrise.

Alexandra Titu, Viţelul cel gras. Romanul viţelului şi al umbrei, Marineasa, 2008