So What?

N-am de gând să scriu prea mult despre Insecta, pentru că oricum am hotărât să n-o citesc până la capăt. Am lucruri mai bune de făcut, de citit. Practic nu e o carte de proză scurtă, ci o culegere de fişe medicale. Nu-i nici un personaj normal printre cele principale şi nici autoarea nu-i prea altfel, mai ales că reacţionează urât la cronicile proaste.

Prima povestire, Am spus una, mi-a plăcut. E un fel de Sophie’s Choice în variantă modernă, la fel de cinică până la urmă. Arunci o fiică din maşină pentru că în contractul negociat era altceva prevăzut. Dar în celelalte povestiri lipseşte ceva, e căutat doar detaliul morbid şi atât. N-au săft.

Despre cartea asta am citit prima dată pe blogul Mihaelei Ursa. Zicea ea acolo: Nu mai rezist, dragii mei, la genul ăsta de literatură. Ştiu despre estetica urâtului şi catharsis, dar nu mă ajută de nici o culoare s-o citesc pe Castillon. M-a îmbolnăvit Insecta şi ştiu că nu-mi voi reveni prea curând. Marele ei succes mi se pare, totuşi, perfect explicabil: o literatură şocantă, detabuizantă şi tot restul plus, pe lângă frumuseţea fascinantă a autoarei, o personalitate vizibilă, genul care face valuri. Bătrână cum sunt mă întreb însă ce mai rămâne. (…) A, că se pot face bani foarte buni din asta, da, dar e cu totul altă poveste.

Am citit doar un pic peste jumătate din cărticica asta şi am zis stop! Claire Castillon prea vrea să se elibereze de diverse obsesii scriind. Mie nu mi-ar folosi la nimic să citesc şi celelalte povestiri.

Aşa că o prefer oricând pe Joyce Carol Oates, care-i la fel de atentă la toate detaliile morbide, care-i interesată de patologic, dar pe deasupra are şi stil, personajele ei au o existenţă de hârtie, dar sunt palpabile şi te îngrozesc tocmai pentru că-s foarte bine construite şi te aştepţi oricând să te invite la un seminar despre poezie, de exemplu.

Claire Castillon, Insecta, traducere de Gabriel Fornica-Livada, Cotidianul/Univers, 2008