Mai mult amintiri

Iar pornesc de la un articol, care-i mai mult un pretext, pentru că vreau să povestesc ceva, să pun şi nişte poze, dar o să devin serioasă la un moment dat. Acum vreau să spun cum n-am făcut lecţia despre Nichita când eram în liceu şi să mă-ntreb cum s-o face azi, în condiţiile în care nu se prea citeşte poezie [adică profesorii nu citesc]. Despre cele delicate, adică apolitism, neimplicare voi scrie probabil mâine. Vreau să recitesc prefaţa lui Ion Mircea, dar şi articolul lui Komartin. Dar să încep cu începutul!

Cei de la Vatra au pus pe net numerele din 2007; după ce le-am descărcat frumos pe toate, am citit mai întâi şi mai întâi numărul dedicat lui Gheorghe Crăciun. De fapt, am căutat articolele care nu-s în varianta tipărită, în toate exemplarele pe care le-am văzut eu sunt exact aceleaşi pagini albe. [Nu e prima dată, de multe ori la BCUT, căutând Vatra am dat de numere alcătuite mai ales din pagini albe, chestie care mi se pare culmea nesimţirii; n-o fi vina redacţiei, dar cineva ar trebui să verifice exemplarele care ajung în biblioteci, că astea ar trebui să rămână, nu să fie reciclate la prima curăţenie generală.]

Citind pdf-ul, am aflat că antologia exemplară despre care a scris Claudiu Komartin e a lui Nichita Stănescu, şi anume Invizibilul soare. Recunosc, mă aşteptam la orice, numai la asta nu. [De fapt, rectific: mă aşteptam la aproape orice, dar la asta sigur nu.] Zice Komartin aşa: Am crescut într-o literatură română care încă trăia mitul Nichita Stănescu. Studiat, imitat, adulat, Stănescu a continuat să fie, mult după moartea lui, Poetul, statuia a cărei construcţie începuse încă din timpul vieţii sale căpătând acum proporţii nefireşti, încât numele lui nu mai putea fi alăturat – în opinia multora – decât celor ale lui Eminescu, Bacovia, Barbu, Arghezi sau Blaga...

Adevărul e că statuile ne plac în mod deosebit. Am senzaţia că oamenii ne incomodează, nu prea ştim ce să facem cu ei, dar cu statuile e simplu: mai vine-un porumbel, mai pui o floare şi uite-aşa, trece timpul. Dacă ne uităm bine în jur, parcă tocmai îi construim o statuie lui Mircea Cărtărescu. Norocul lui că nu mai e poet, a scăpat de unele necazuri [CK: despre poezia lui Nichita Stănescu – atunci când nu se cântă – se vorbeşte cu un pathos şi o emfază care nu fac decât să respingă un cititor onest care nu vrea decât să citească poezie bună]. Mă întreb dacă statuizarea asta nu e un reflex venit din politică, adică toţi sunt unici, viteji, nemaivăzuţi etc., mai ales etc., de ce n-ar fi la fel şi scriitorii? Dacă unii păzesc ţara, alţii de ce să nu stea de veghe-n literatură, tot nu-i prea mare tarlaua? Cu timpul, nu mai trebuie să-i citească nimeni, numai să-i laude în anumite momente Am aşa o vagă senzaţia că 80% [la ora asta-s generoasă] dintre cei care-l aşază pe Cărtărescu pe primul loc în toate topurile nici nu ştiu câte volume are Orbitoru’, de citit, nici atât. Levantul? Fugi, soro, d’aici, că e-n versuri! Dacă ştiu eu bine, De ce iubim femeile s-a vândut cam în 150 000 de exemplare, aş zice că-i bine, dar până la 51.2% mai e. Cu timpul, zău, nu mai trebuie citit. Ce dacă se vede? O să mai scrie Komartin un articol în care o să zică: M-am întrebat de multe ori dacă toţi aceşti oameni mai şi deschid volumele lui Nichita Stănescu... Vreau să spun că mi s-a părut, cât am fost în şcoală şi pe la toate ocaziile şi festivităţile unde se făcea vorbire despre Nichita Stănescu, că opera sa e într-un fel de stază şi că întârzie recitirea şi reconsiderarea ei(…), dar nu contează, revista are pagini albe, aşa că nu va afla multă lume.

Adevărul e că unii le deschid, dar degeaba le deschid. Când eram eu în liceu, am aşteptat cel puţin cu interes orele despre Nichita Stănescu. La ora H, când stăteam noi nerăbdători în bancă, am avut un moment de derută când profu’ ne-a zis cam aşa: eu nu înţeleg nimic din poezia asta în care zici masă şi poţi pricepe orice, aşa că o să vă citesc cele două poezii din manual, încă vreo două din volumul ăsta şi învăţaţi voi lecţia din carte!, ceea ce am şi făcut; din fericire nu eram clasă de filologie, ştiam sigur că la bacalaureat nu o să fie niciun subiect din manualul de a XII a. I-am povestit întâmplarea asta unui unchi de-al meu, prof de română, care mi-a zis: Păi, măcar a fost cinstit! Gândeşte-te când a terminat el facultatea, şi când a intrat Nichita în manual!

Notă: arteziana asta ce include lecţia despre cub se află în Piaţa Plevnei.