Penelopa proletară

Genette şi formaliştii ruşi, Noul Roman şi Mircea Nedelciu, Heinrich Plett şi Jakobson teoretizează, scriu, experimentează. Dar degeaba, ei nu ştiu nimic despre sufleţelul Iustinei. Nu contează decât tehnica, ştiinţa scrisului, unul impecabil, dar rece. Aşa că Iusti trebuie să scrie un roman, despre sufleţelul ei, care doare, că de aia o doare fix în torace. Dar nu-i spune Kingăi [deşi e prietena ei cea mai bună] ce autori au influenţat-o în ultimul timp, că doar nu o să-i divulge toate secretele. Ce dacă nu citeşte nimic şi nici n-a intrat la facultate? Kinga crede că poate învăţa cum se scrie o carte citind teorii despre roman [e studentă la Filo şi nu are de ales, trebuie să citească mult], dar Iusti ştie că nu-i aşa. Ea ţese covoare şi Kinga i-a zis că şi un roman se ţese. Aşa că ea, Iustina Papp, va scrie un roman despre viaţa ei obişnuită, despre Fana, care-i o infectă cu gura mare, dar nu are ce face, o suportă, că învaţă meserie de la ea şi covorul trebuie să-l facă împreună. O să scrie şi despre Bossuleţ, pe care doar ea, Iusti, îl iubeşte cu adevărat şi îi face o propunere indecentă, dar Bossuleţul o refuză şi devine Bizon, dar pe urmă se răzgândeşte, că doar e Bossuleţul ei drag. Secvenţa cu dezvirginarea nereuşită e tare frumos scrisă. E acolo o scenă aşa plină de multă duioşie şi ironie, dar şi emoţii, ruşine încât paginile mai puţin izbutite sunt date uitării. Până la urmă Bossuleţul se însoară cu Gina, iar Iusti, ajutată de Künstler, obţine o bursă la Heidelberg. Va pleca acolo, nu înainte de a termina primul ei covor şi de a-l da jos de pe ramă. Şi când îl privesc de aproape cele două, Iusti şi Fana, se îngrozesc, e plin de noduri şi de greşeli, ca orice lucru făcut de un învăţăcel şi un maestru.

Exact ca romanul ăsta scris de Jolán Benedek, în timp ce urma un seminar condus de Alexandru Muşina, unul de creative writing. Precum covorul [pe care-n final îl va primi Fana, cadou de nuntă de la Bossuleţ], şi romanul ăsta a fost desigur aranjat şi periat, i s-au mai ascuns unele noduri şi defecte.

Jocul textualist e totuşi la vedere, romanul e scris de cineva care ştie teorie multă de tot. Jolán Benedek a luat un premiu pentru debut, dat de Nemira în 1995; şi uite aşa a publicat ea prima carte, dar se pare că pe urmă s-a lăsat de scris; poate nu, poate doar n-a mai publicat. Sau nu mai scrie pentru că nu mai există emisiunea lui Cătălin Ţârlea şi nici alte emisiuni literare nu mai sunt? Cu cine să se mai certe Iusti, cu cine să mai polemizeze? Sunt pagini întregi în care personajul central e Mircea Nedelciu, cartea fiind într-un fel şi o despărţire de optzecism, mai mult o încercare.

Pentru că aşa, aparent în joacă, Iusti pune întrebări serioase, uneori cu mânie proletară, alteori cu străvezie ştiinţă filologică. Cât e tehnică, şi cât e emoţie? Ce contează: ştiinţa scrisului, sau inspiraţia? Ce rămâne în urma unor experimente? Cât de mult îl asculţi pe un maestru? Şi-n general, în toată nebunia asta, îi mai pasă cuiva de sufleţelul Iustinei? Şi dacă n-ai nimic în suflet, are sens să scrii?

Jolán Benedek, Sufleţelul Iustinei, Nemira, 1996

google83ddd6d2528f88b7.html