Redactori, matriarhat & avertismente

A fost Răzvan Petrescu la A Cincea Roată! În sfârşit! Emisiunea a fost înregistrată acum o lună, poate mai mult, în ziua în care a fost lansarea de la Caligraf. În primul rând, o scurtă prezentare: Răzvan Petrescu, medic de profesie, după terminarea facultăţii a lucrat cam 5 ani la Pietroşiţa. Singurul lucru bun din acea perioadă: întâlnirea cu Mircea Horia Simionescu. În 1990 a renunţat la medicină. Scrie doar proză scurtă, romanul nu-l tentează. E cel mai greu să scrii proză scurtă, pentru că nu acceptă nici balastul, nici erorile, toate simţurile trebuie să fie în alertă. Are fişe cu idei, fiecare idee fiind o proză. Concluzia: seamănă cu poezia. [Mă întreb atunci de ce evit eu proza scurtă? Dar am aflat că nu-s singura, dimpotrivă. Unii editori din Franţa, Germania, Italia, Grecia au refuzat să publice în traducere volume de povestiri, cerând un roman. Se pare că doar în SUA proza scurtă are un loc privilegiat, datorită maeştrilor: Salinger, Raymond Carver etc.]

Şi acum urmează cele importante. Mai întâi câte ceva despre redactorii de carte. Răzvan Petrescu a lucrat în presa culturală, dar apoi a devenit redactor pe la diverse edituri [Alfa, Curtea Veche]: meserie cronofagă, un dezastru pentru un scriitor, pentru că trebuie să citeşti cărţile altora, nu să le scrii pe ale tale. Şi la Caligraf s-a vorbit la un moment dat despre redactorul de carte, meserie care la noi nu prea există. Şi asta se vede. Nu prea există nici corectori, şi asta iar se vede.

A pus cineva o întrebare: în ce măsură poate fi numit scriitor un individ care predă un manuscris cu o grămadă de pagini inutile, fire epice pierdute, chestii de astea. S-a vorbit atunci despre redactorii de carte de pe la editurile străine, unii dintre ei celebri de-a dreptul. Ei au rolul de a tăia ce e în plus, de a negocia cu autorul diverse modificări. La noi prea puţini scriitori acceptă modificări minime, în nici un caz n-ar accepta să fie suprimat un personaj, sau să renunţe la capitole întregi.

Dacă am înţeles bine, la Votca Cola, cartea Irinei Denejkina, Răzvan Petrescu a fost redactor de carte. [N-am cumpărat-o, deci n-am cum să verific, dar cred că şi dacă aş avea-o, tot n-aş afla mare lucru, m-am uitat prin diverse traduceri apărute la Curtea Veche şi-am văzut că nu apare trecut nici redactorul de carte, nici corectorul.] Nu-i place cum scrie individa, de fapt e nemulţumit de genul ăsta de literatură care se limitează la sex, droguri şi lipsa orizontului; dar a introdus anumite nuanţe, totuşi. În primul rând, în Votca Cola există o proză în care se simte influenţa lui Harms şi prin care Denejkina se salvează. Apoi, în Rusia există un grup de scriitori foarte valoroşi care pornesc de la ingredientele astea, dar ajung departe [Sorokin, Pelevin etc]. La noi însă, scriitorii nu ştiu ce să facă cu libertatea, scriu despre viaţa lor, dar nu individualizează poveştile la fel de bine, ajung toţi să scrie aceeaşi carte.

În ultimul timp evită femeile, dar numai când e vorba de literatură, unde parcă există un adevărat matriarhat, o literatură a femeilor triste. Şi eu fac acelaşi lucru şi din acelaşi motiv: prea multă metafizică din aia, nici nu vreau să-i zic pe nume, aşa că o să-i zic always coca cola.

Epilog: despre Sorokin, sau de ce „scrisul dăunează grav sănătăţii”. După ce a scris Ziua opricinicului, se plimba el frumos, urmărit la un moment dat de un tir, care i-a transmis un avertisment. Povestea o ştie de la Mihail Vakulovski [poate fi citită aici]. Răzvan Petrescu a mai spus că după întâmplarea asta, Sorokin a dat un singur interviu, iar apoi, parcă înţelegând despre ce-i vorba, n-a mai zis nimic şi nici n-a mai scris nimic pe blog. Comentariul a fost destul de amar, adică pe lângă vorbele de la început, au ajuns la o concluzie tristă: dacă n-ar fi fost vorba de un scriitor tradus în multe ţări, tirul ăla ar fi terminat ce-a început. [Când am auzit povestea asta, mi-am adus aminte că se întreba Turnavitu cum de nu l-au arestat?] N-am citit încă Ziua opricinicului, [un fragment aici] am citit Gheaţa [un fragment aici], despre care voi scrie zilele următoare. Şi aştept să sosească Dimineaţa lunetistului [mi-am mai cumpărat şi Pelevin, Mitraliera de lut şi Sectanţii lui Mamleev].