The Fat Lady Sings

În cazul în care vă interesează anumite chestii din dreapta acestei pagini, acum ar fi momentul să le salvaţi undeva, pentru că acest blog s-ar putea să dispară. Cine ştie ce idee îmi vine, poate-l parolez, poate rog pe cineva să inventeze o parolă, să stau departe de blog măcar în august, când, plec sau nu din oraş, concediu o să am.

Las nescrise câteva lucruri. Aş fi vrut să mai comentez câte ceva din articolul lui Komartin, mai ales că [pornind de la prefaţa lui Ion Mircea] aş fi dorit să spună mai multe despre apolitism, neimplicarea într-un mizerabil context istoric, a generaţiei al cărei lider şi vârf de lance a fost Nichita Stănescu, precum şi refugierea –în cadrul mai larg al mişcării numite de o parte a criticii «al doilea modernism românesc»– în metafizicism şi în filosofare, ignorarea unor imperative etice în favoarea «tensiunii ideatice» sau a «avansării» limbajului poetic. Am câteva probleme cu unele nume aduse în discuţie, nu doar în articol, ci şi în cele scrise de Ion Mircea, dar le las pe toate aşa, încurcate.

Am citit şi două cărţi despre care n-am mai reuşit să scriu: Gheaţa lui Sorokin, dar şi J.D. Salinger, Nouă povestiri, o recitire care mi-a picat tare bine. Acum oscilez între Dimineaţa lunetistului, Corecţii şi câteva cărţi din colecţia Cotidianului. Probabil voi citi cu totul altceva.

O să citesc şi-n continuare unele bloguri, o să comentez când o să am ceva de spus. Dar nu ştiu dacă o să mai scriu aici. Am obosit. Ne vedem când ne întâlnim!

Mai mult amintiri

Iar pornesc de la un articol, care-i mai mult un pretext, pentru că vreau să povestesc ceva, să pun şi nişte poze, dar o să devin serioasă la un moment dat. Acum vreau să spun cum n-am făcut lecţia despre Nichita când eram în liceu şi să mă-ntreb cum s-o face azi, în condiţiile în care nu se prea citeşte poezie [adică profesorii nu citesc]. Despre cele delicate, adică apolitism, neimplicare voi scrie probabil mâine. Vreau să recitesc prefaţa lui Ion Mircea, dar şi articolul lui Komartin. Dar să încep cu începutul!

Cei de la Vatra au pus pe net numerele din 2007; după ce le-am descărcat frumos pe toate, am citit mai întâi şi mai întâi numărul dedicat lui Gheorghe Crăciun. De fapt, am căutat articolele care nu-s în varianta tipărită, în toate exemplarele pe care le-am văzut eu sunt exact aceleaşi pagini albe. [Nu e prima dată, de multe ori la BCUT, căutând Vatra am dat de numere alcătuite mai ales din pagini albe, chestie care mi se pare culmea nesimţirii; n-o fi vina redacţiei, dar cineva ar trebui să verifice exemplarele care ajung în biblioteci, că astea ar trebui să rămână, nu să fie reciclate la prima curăţenie generală.]

Citind pdf-ul, am aflat că antologia exemplară despre care a scris Claudiu Komartin e a lui Nichita Stănescu, şi anume Invizibilul soare. Recunosc, mă aşteptam la orice, numai la asta nu. [De fapt, rectific: mă aşteptam la aproape orice, dar la asta sigur nu.] Zice Komartin aşa: Am crescut într-o literatură română care încă trăia mitul Nichita Stănescu. Studiat, imitat, adulat, Stănescu a continuat să fie, mult după moartea lui, Poetul, statuia a cărei construcţie începuse încă din timpul vieţii sale căpătând acum proporţii nefireşti, încât numele lui nu mai putea fi alăturat – în opinia multora – decât celor ale lui Eminescu, Bacovia, Barbu, Arghezi sau Blaga...

Adevărul e că statuile ne plac în mod deosebit. Am senzaţia că oamenii ne incomodează, nu prea ştim ce să facem cu ei, dar cu statuile e simplu: mai vine-un porumbel, mai pui o floare şi uite-aşa, trece timpul. Dacă ne uităm bine în jur, parcă tocmai îi construim o statuie lui Mircea Cărtărescu. Norocul lui că nu mai e poet, a scăpat de unele necazuri [CK: despre poezia lui Nichita Stănescu – atunci când nu se cântă – se vorbeşte cu un pathos şi o emfază care nu fac decât să respingă un cititor onest care nu vrea decât să citească poezie bună]. Mă întreb dacă statuizarea asta nu e un reflex venit din politică, adică toţi sunt unici, viteji, nemaivăzuţi etc., mai ales etc., de ce n-ar fi la fel şi scriitorii? Dacă unii păzesc ţara, alţii de ce să nu stea de veghe-n literatură, tot nu-i prea mare tarlaua? Cu timpul, nu mai trebuie să-i citească nimeni, numai să-i laude în anumite momente Am aşa o vagă senzaţia că 80% [la ora asta-s generoasă] dintre cei care-l aşază pe Cărtărescu pe primul loc în toate topurile nici nu ştiu câte volume are Orbitoru’, de citit, nici atât. Levantul? Fugi, soro, d’aici, că e-n versuri! Dacă ştiu eu bine, De ce iubim femeile s-a vândut cam în 150 000 de exemplare, aş zice că-i bine, dar până la 51.2% mai e. Cu timpul, zău, nu mai trebuie citit. Ce dacă se vede? O să mai scrie Komartin un articol în care o să zică: M-am întrebat de multe ori dacă toţi aceşti oameni mai şi deschid volumele lui Nichita Stănescu... Vreau să spun că mi s-a părut, cât am fost în şcoală şi pe la toate ocaziile şi festivităţile unde se făcea vorbire despre Nichita Stănescu, că opera sa e într-un fel de stază şi că întârzie recitirea şi reconsiderarea ei(…), dar nu contează, revista are pagini albe, aşa că nu va afla multă lume.

Adevărul e că unii le deschid, dar degeaba le deschid. Când eram eu în liceu, am aşteptat cel puţin cu interes orele despre Nichita Stănescu. La ora H, când stăteam noi nerăbdători în bancă, am avut un moment de derută când profu’ ne-a zis cam aşa: eu nu înţeleg nimic din poezia asta în care zici masă şi poţi pricepe orice, aşa că o să vă citesc cele două poezii din manual, încă vreo două din volumul ăsta şi învăţaţi voi lecţia din carte!, ceea ce am şi făcut; din fericire nu eram clasă de filologie, ştiam sigur că la bacalaureat nu o să fie niciun subiect din manualul de a XII a. I-am povestit întâmplarea asta unui unchi de-al meu, prof de română, care mi-a zis: Păi, măcar a fost cinstit! Gândeşte-te când a terminat el facultatea, şi când a intrat Nichita în manual!

Notă: arteziana asta ce include lecţia despre cub se află în Piaţa Plevnei.

Triptic

Nedumerire:
De ce cărţile citite fără un motiv/scop anume sunt întotdeauna mai bune decât cele citite pentru că trebuie, chiar şi atunci când nu e absolut nicio diferenţă între ele?

Rugăminte:
Vă rog eu frumos, nu scrieţi romanuscule! Unii! Alţii pot să facă orice, tot nu-i citesc. Pe unii îi voi citi oricum, dar aş prefera să nu citesc romanuscule.

Dilemă:
Ar fi trebuit să folosesc singularul?

Desene terifiante

Zicea Răzvan Petrescu [în contextul amintit] că în ziua de azi scriitorii atenţi la stil sunt tot mai greu de găsit. Omul e stilul e o butadă pe care o tot auzim. Dar stilul contează pentru puţini, deşi grecii au epuizat toate temele, nu se mai poate inventa nimic, au zis ei tot, spunea tot Răzvan Petrescu. Ştim desigur toate iluziile postmoderne care încearcă să demonstreze că nu există nimic nou de spus, există doar diverse feluri de a spune, sau cam aşa ceva.

Şi povestea din Caiet de desen [primul roman scris de Adrian Chivu] e una ştiută şi foarte simplă: doi oameni nu se mai înţeleg şi se despart, spre disperarea copilului, care însă nu stă cu mâinile în sân, ci încearcă să vadă de ce se despart cei doi şi cum ar putea să-i împace. Eu aş fi vrut ca bunica să fie singura vinovată. Aşa cum mama ar fi vrut ca tata să fie singurul vinovat. Nu ştiam dacă am dreptate şi nici nu ştiu ce înseamnă să ai dreptate. La un moment dat renunţi să mai ţii cont de ce este corect şi pui punct acolo unde nu ar fi trebuit să-l pui.

E important că acest copil [de fapt e la vârsta adolescenţei, i se tot spune că e deja bărbat] e unul retardat. Nu-mi dau seama ce fel de handicap are [aş zice autism], nici nu ştiu dacă e posibil ca un om cu asemenea diagnostic să gândească în felul în care o face personajul lui Adrian Chivu. Sinceră să fiu, aş ruga psihiatrii să nu se amestece, pentru că prea frumos curg frazele, destul de scurte, uneori sacadate, de obicei amestecate. De asta o să şi dau citate, deşi nu îmi prea stă în obicei.

Dar mie tocmai asta mi-a plăcut: cum e spus totul. Citim de fapt [pseudo]jurnalul unui retardat, o avalanşă de gânduri şi de trăiri. Se spun mai multe poveşti în acelaşi timp, cel puţin 3 importante:

• una despre familie: mama şi bunătatea ei, tata şi pachetele de biscuiţi, bunica, vinovată de toate relele, pentru că ea sigur nu-l iubeşte. Bunica a apărut cum apar gândurile urâte în mijlocul unor momente de pace.
• una cu educatoarea: Educatoarea ne-a spus că ceea ce nu putem să iubim nu trebuie să urâm, ne-a mai spus că ceea ce nu urâm nu înseamnă că iubim şi ne-a mai spus că nu trebuie să iubim ceea ce nu putem să urâm.
• şi alta care are loc doar în mintea lui, sub copac, sau în locul secret: Aici este întuneric. Din când în când aprind câte un chibrit. Este un loc secret. Nici nu ştiu dacă există aşa cum îl descriu. Îmi ţin respiraţia şi mă afund. La început zgomotele se disting, dar cu cât cobor mai mult, cu atât se lasă liniştea. […]Dacă ar mai afla cineva de el, aş rămâne fără suflet. Aici pot să-mi ţin capul în pământ. Şi nu trebuie să răspund la nicio întrebare. Pot să-mi notez ce aud şi ce îmi închipui.

Nu ştiu de ce se vorbeşte de debutul lui Adrian Chivu în proză, fără a se spune nimic despre faptul că a publicat o carte de poezie [Schizosonet]. Parcă ar fi un trecut ruşinos, ceva ce trebuie ţinut ascuns, deşi trecutul ăsta invadează proza de acum, cuvintele par a veni de acolo.

E o carte despre simţurile care ne trădează, despre cuvintele care nu pot fi spuse, despre ţipătul care se aude în locul lor, despre cum e când vrei să pleci şi nu poţi, pentru că picioarele îţi dispăruseră, despre viaţa care trece pe lângă noi, despre păsările care cântă ca şi cum prostiile oamenilor n-ar exista, despre trupul pe care-l pierzi ultimul [mai întâi îţi pierzi încrederea în tine, apoi dexteritatea, apoi imaginea despre sine, şi apoi lucrurile pe care credeai că nu ţi le poate lua nimeni. Corpul ţi-l pierzi la sfârşit când oricum nu mai contează], despre singurătatea din mijlocul oamenilor, despre cum nu eram plecat nicăieri, dar nici acolo nu eram.

Un copac, o pasăre neagră, pachetul de biscuiţi par a reveni mereu în poveste. La fel revine şi bunica, după ce e omorâtă. Doar mama hotărăşte să dispară, poate pentru că intuia adevărul. Nu e nimic de făcut, pentru că nu poţi obliga un om să trăiască. În cartea asta nu există nume proprii, sunt trupuri, trupuri şi atât. […] Trupuri pe care le cărăm după noi ca pe nişte păcate făcute fără să ştim, când dormim şi credem că somnul ne regenerează.

Oricum, copilul ăsta retardat are locul lui, undeva între Forrest Gump şi Luca; pare a fi o imagine refăcută: este ca şi cum mi-aş fi rupt toate oasele şi ele s-ar fi sudat complet altfel, în exterior nu e nicio diferenţă, numai că înăuntru sunt o altă fiinţă.

Pentru mine, Adrian Chivu are un loc în primul rând al prozatorilor din ultimul val, acolo unde se mai află Filip Florian, T.O.Bobe, Ioana Bradea. [De la ei aştept eu cărţi frumoase, pe ei îi văd capabili să se dueleze cu cei mari.]

Şi pentru că tot a scris Luciat despre fericire, adaug aici încă o definiţie, nu ştiu cât de exactă, pentru că-i aparţine unui retardat: fericirea înseamnă să uiţi repede întâmplările care s-ar putea să te ţină în loc.

Adrian Chivu, Caiet de desen, Curtea Veche, 2008

Redactori, matriarhat & avertismente

A fost Răzvan Petrescu la A Cincea Roată! În sfârşit! Emisiunea a fost înregistrată acum o lună, poate mai mult, în ziua în care a fost lansarea de la Caligraf. În primul rând, o scurtă prezentare: Răzvan Petrescu, medic de profesie, după terminarea facultăţii a lucrat cam 5 ani la Pietroşiţa. Singurul lucru bun din acea perioadă: întâlnirea cu Mircea Horia Simionescu. În 1990 a renunţat la medicină. Scrie doar proză scurtă, romanul nu-l tentează. E cel mai greu să scrii proză scurtă, pentru că nu acceptă nici balastul, nici erorile, toate simţurile trebuie să fie în alertă. Are fişe cu idei, fiecare idee fiind o proză. Concluzia: seamănă cu poezia. [Mă întreb atunci de ce evit eu proza scurtă? Dar am aflat că nu-s singura, dimpotrivă. Unii editori din Franţa, Germania, Italia, Grecia au refuzat să publice în traducere volume de povestiri, cerând un roman. Se pare că doar în SUA proza scurtă are un loc privilegiat, datorită maeştrilor: Salinger, Raymond Carver etc.]

Şi acum urmează cele importante. Mai întâi câte ceva despre redactorii de carte. Răzvan Petrescu a lucrat în presa culturală, dar apoi a devenit redactor pe la diverse edituri [Alfa, Curtea Veche]: meserie cronofagă, un dezastru pentru un scriitor, pentru că trebuie să citeşti cărţile altora, nu să le scrii pe ale tale. Şi la Caligraf s-a vorbit la un moment dat despre redactorul de carte, meserie care la noi nu prea există. Şi asta se vede. Nu prea există nici corectori, şi asta iar se vede.

A pus cineva o întrebare: în ce măsură poate fi numit scriitor un individ care predă un manuscris cu o grămadă de pagini inutile, fire epice pierdute, chestii de astea. S-a vorbit atunci despre redactorii de carte de pe la editurile străine, unii dintre ei celebri de-a dreptul. Ei au rolul de a tăia ce e în plus, de a negocia cu autorul diverse modificări. La noi prea puţini scriitori acceptă modificări minime, în nici un caz n-ar accepta să fie suprimat un personaj, sau să renunţe la capitole întregi.

Dacă am înţeles bine, la Votca Cola, cartea Irinei Denejkina, Răzvan Petrescu a fost redactor de carte. [N-am cumpărat-o, deci n-am cum să verific, dar cred că şi dacă aş avea-o, tot n-aş afla mare lucru, m-am uitat prin diverse traduceri apărute la Curtea Veche şi-am văzut că nu apare trecut nici redactorul de carte, nici corectorul.] Nu-i place cum scrie individa, de fapt e nemulţumit de genul ăsta de literatură care se limitează la sex, droguri şi lipsa orizontului; dar a introdus anumite nuanţe, totuşi. În primul rând, în Votca Cola există o proză în care se simte influenţa lui Harms şi prin care Denejkina se salvează. Apoi, în Rusia există un grup de scriitori foarte valoroşi care pornesc de la ingredientele astea, dar ajung departe [Sorokin, Pelevin etc]. La noi însă, scriitorii nu ştiu ce să facă cu libertatea, scriu despre viaţa lor, dar nu individualizează poveştile la fel de bine, ajung toţi să scrie aceeaşi carte.

În ultimul timp evită femeile, dar numai când e vorba de literatură, unde parcă există un adevărat matriarhat, o literatură a femeilor triste. Şi eu fac acelaşi lucru şi din acelaşi motiv: prea multă metafizică din aia, nici nu vreau să-i zic pe nume, aşa că o să-i zic always coca cola.

Epilog: despre Sorokin, sau de ce „scrisul dăunează grav sănătăţii”. După ce a scris Ziua opricinicului, se plimba el frumos, urmărit la un moment dat de un tir, care i-a transmis un avertisment. Povestea o ştie de la Mihail Vakulovski [poate fi citită aici]. Răzvan Petrescu a mai spus că după întâmplarea asta, Sorokin a dat un singur interviu, iar apoi, parcă înţelegând despre ce-i vorba, n-a mai zis nimic şi nici n-a mai scris nimic pe blog. Comentariul a fost destul de amar, adică pe lângă vorbele de la început, au ajuns la o concluzie tristă: dacă n-ar fi fost vorba de un scriitor tradus în multe ţări, tirul ăla ar fi terminat ce-a început. [Când am auzit povestea asta, mi-am adus aminte că se întreba Turnavitu cum de nu l-au arestat?] N-am citit încă Ziua opricinicului, [un fragment aici] am citit Gheaţa [un fragment aici], despre care voi scrie zilele următoare. Şi aştept să sosească Dimineaţa lunetistului [mi-am mai cumpărat şi Pelevin, Mitraliera de lut şi Sectanţii lui Mamleev].

Of, cucoanele astea

Gillian Flynn e un fel de Claire Castillon, dar mai cu metodă, adică stă şi construieşte un roman plin de exemplare duse cu pluta. Cred că la el acasă e numit thriller, că poliţist parcă-i prea puţin, cel puţin ambiţiile autoarei sunt mari. Nu lipseşte mai nimic din cele rele: crime, sex, droguri, ipohondrii, automutilări, prezumtivi asasini, vinovaţi [dar nu de crimă], plus poveşti de dragoste eşuate, disecarea unor ciudate legături dintre mamă şi fiică, legături sigur bolnăvicioase. Obiecte ascuţite are de toate pentru toţi, în dorinţa de a capta atenţia, ceea ce a reuşit, am înţeles că s-a vândut bine cartea. [Tot despre cărţi bine vândute şi alte ciudăţenii scrie şi aici: Apparently, the odds of writing a New York Times best seller are slightly higher than the odds of dating a millionaire.]

O ziaristă din Chicago e trimisă în orăşelul ei natal [mai din sud] să scrie măcar un reportaj bun, pentru că acolo tocmai dispăruse o fetiţă şi o alta fusese omorâtă cu câteva luni în urmă. Sigur ziarul [nu prea important] vroia să fie primul care scrie despre acest caz şi uite-aşa Camille e obligată să se confrunte cu trecutul şi cu prezentul. Sunt o grămadă de şabloane, citind ştii sigur că anumite lucruri se vor întâmpla, sau nu. Dar cartea e o bună lectură de vacanţă, mai bine zis de pierdut timpul.

Gillian Flynn spune că a inventat tot şi le mulţumeşte părinţilor că n-au fost precum cei din carte. Oricum are grijă să scrie despre un orăşel în care stau numai ciudaţi, alcoolici, rataţi, sadici. Cei normali par în minoritate şi oricum nu-s băgaţi în seamă, dar aşa e peste tot şi tot timpul. N-are sens să vă spun cine-i criminalul, aş răpi tot farmecul unei posibile lecturi. Adevărul e că la un moment dat cam toţi par a fi suspecţi, că aşa îi stă bine unui orăşel aparent normal: să fie plin de nebuni.

Gillian Flynn, Obiecte ascuţite, traducere de Raluca Ştefan, Tritonic, 2007

So What?

N-am de gând să scriu prea mult despre Insecta, pentru că oricum am hotărât să n-o citesc până la capăt. Am lucruri mai bune de făcut, de citit. Practic nu e o carte de proză scurtă, ci o culegere de fişe medicale. Nu-i nici un personaj normal printre cele principale şi nici autoarea nu-i prea altfel, mai ales că reacţionează urât la cronicile proaste.

Prima povestire, Am spus una, mi-a plăcut. E un fel de Sophie’s Choice în variantă modernă, la fel de cinică până la urmă. Arunci o fiică din maşină pentru că în contractul negociat era altceva prevăzut. Dar în celelalte povestiri lipseşte ceva, e căutat doar detaliul morbid şi atât. N-au săft.

Despre cartea asta am citit prima dată pe blogul Mihaelei Ursa. Zicea ea acolo: Nu mai rezist, dragii mei, la genul ăsta de literatură. Ştiu despre estetica urâtului şi catharsis, dar nu mă ajută de nici o culoare s-o citesc pe Castillon. M-a îmbolnăvit Insecta şi ştiu că nu-mi voi reveni prea curând. Marele ei succes mi se pare, totuşi, perfect explicabil: o literatură şocantă, detabuizantă şi tot restul plus, pe lângă frumuseţea fascinantă a autoarei, o personalitate vizibilă, genul care face valuri. Bătrână cum sunt mă întreb însă ce mai rămâne. (…) A, că se pot face bani foarte buni din asta, da, dar e cu totul altă poveste.

Am citit doar un pic peste jumătate din cărticica asta şi am zis stop! Claire Castillon prea vrea să se elibereze de diverse obsesii scriind. Mie nu mi-ar folosi la nimic să citesc şi celelalte povestiri.

Aşa că o prefer oricând pe Joyce Carol Oates, care-i la fel de atentă la toate detaliile morbide, care-i interesată de patologic, dar pe deasupra are şi stil, personajele ei au o existenţă de hârtie, dar sunt palpabile şi te îngrozesc tocmai pentru că-s foarte bine construite şi te aştepţi oricând să te invite la un seminar despre poezie, de exemplu.

Claire Castillon, Insecta, traducere de Gabriel Fornica-Livada, Cotidianul/Univers, 2008

Penelopa proletară

Genette şi formaliştii ruşi, Noul Roman şi Mircea Nedelciu, Heinrich Plett şi Jakobson teoretizează, scriu, experimentează. Dar degeaba, ei nu ştiu nimic despre sufleţelul Iustinei. Nu contează decât tehnica, ştiinţa scrisului, unul impecabil, dar rece. Aşa că Iusti trebuie să scrie un roman, despre sufleţelul ei, care doare, că de aia o doare fix în torace. Dar nu-i spune Kingăi [deşi e prietena ei cea mai bună] ce autori au influenţat-o în ultimul timp, că doar nu o să-i divulge toate secretele. Ce dacă nu citeşte nimic şi nici n-a intrat la facultate? Kinga crede că poate învăţa cum se scrie o carte citind teorii despre roman [e studentă la Filo şi nu are de ales, trebuie să citească mult], dar Iusti ştie că nu-i aşa. Ea ţese covoare şi Kinga i-a zis că şi un roman se ţese. Aşa că ea, Iustina Papp, va scrie un roman despre viaţa ei obişnuită, despre Fana, care-i o infectă cu gura mare, dar nu are ce face, o suportă, că învaţă meserie de la ea şi covorul trebuie să-l facă împreună. O să scrie şi despre Bossuleţ, pe care doar ea, Iusti, îl iubeşte cu adevărat şi îi face o propunere indecentă, dar Bossuleţul o refuză şi devine Bizon, dar pe urmă se răzgândeşte, că doar e Bossuleţul ei drag. Secvenţa cu dezvirginarea nereuşită e tare frumos scrisă. E acolo o scenă aşa plină de multă duioşie şi ironie, dar şi emoţii, ruşine încât paginile mai puţin izbutite sunt date uitării. Până la urmă Bossuleţul se însoară cu Gina, iar Iusti, ajutată de Künstler, obţine o bursă la Heidelberg. Va pleca acolo, nu înainte de a termina primul ei covor şi de a-l da jos de pe ramă. Şi când îl privesc de aproape cele două, Iusti şi Fana, se îngrozesc, e plin de noduri şi de greşeli, ca orice lucru făcut de un învăţăcel şi un maestru.

Exact ca romanul ăsta scris de Jolán Benedek, în timp ce urma un seminar condus de Alexandru Muşina, unul de creative writing. Precum covorul [pe care-n final îl va primi Fana, cadou de nuntă de la Bossuleţ], şi romanul ăsta a fost desigur aranjat şi periat, i s-au mai ascuns unele noduri şi defecte.

Jocul textualist e totuşi la vedere, romanul e scris de cineva care ştie teorie multă de tot. Jolán Benedek a luat un premiu pentru debut, dat de Nemira în 1995; şi uite aşa a publicat ea prima carte, dar se pare că pe urmă s-a lăsat de scris; poate nu, poate doar n-a mai publicat. Sau nu mai scrie pentru că nu mai există emisiunea lui Cătălin Ţârlea şi nici alte emisiuni literare nu mai sunt? Cu cine să se mai certe Iusti, cu cine să mai polemizeze? Sunt pagini întregi în care personajul central e Mircea Nedelciu, cartea fiind într-un fel şi o despărţire de optzecism, mai mult o încercare.

Pentru că aşa, aparent în joacă, Iusti pune întrebări serioase, uneori cu mânie proletară, alteori cu străvezie ştiinţă filologică. Cât e tehnică, şi cât e emoţie? Ce contează: ştiinţa scrisului, sau inspiraţia? Ce rămâne în urma unor experimente? Cât de mult îl asculţi pe un maestru? Şi-n general, în toată nebunia asta, îi mai pasă cuiva de sufleţelul Iustinei? Şi dacă n-ai nimic în suflet, are sens să scrii?

Jolán Benedek, Sufleţelul Iustinei, Nemira, 1996

google83ddd6d2528f88b7.html

"take a walk on the wild side"

Acum un an şi mai bine, eram într-o librărie la o lansare de carte; la final, când s-a discutat oarecum liber, cineva zicea că de furie a rupt un roman al lui Burroughs. Supărarea lui venea din dezamăgirea produsă de faptul că romanul acela nu era ca celelalte pe care le citise el, ori el vroia ceva asemănător, că de aia şi-a cumpărat Burroughs. Mi s-a părut ciudată reacţia, dar poate totuşi n-a rupt cartea, poate a zis doar aşa, să înţelegem cât de dezamăgit a fost.

Şi eu am citit Plimbarea cu o uşoară iritare în momentul în care mi-am dat seama că n-are nicio legătură cu Tihna. Şi asta se vede încă de la început. Stilistic, romanul e admirabil scris, dar e cu totul altceva. Ar fi aşa câteva momente importante: 1. la început fetiţa locuieşte cu un orb, Eberhart; acolo află cum cad pisicile mereu în picioare [e un monument de sadism copilul ăsta] 2. după moartea bătrânului ajunge într-un orfelinat [dusă de Adel] 3. locuieşte apoi cu Adel şi Benjamin 4. ajunge la Engelhard, fratele celui orb. În acea casă e un ciudat atelier foto, în care turiştii se fotografiau cu o zi înainte de plecare. Casa e într-o staţiune aflată pe malul unui lac în care s-au înecat cândva 1000 de miei, de Paşti, un loc straniu.

Din fiecare loc pleacă pentru că cei care aveau grijă de ea mor. Parcă ar oficia un ritual al trecerii. Cred că niciunde nu i se spune pe nume şi abia spre final ne lămurim că-i vorba de o fată, abia când devine domnişoară, stăpâna casei şi singura locatară a locuinţei din Piaţa Moartă.

Sunt multe poveşti stranii, care nu pot fi povestite prea uşor. Am citit o cronică [dar nu mai ştiu unde] în care romanul ăsta era comparat cu Constancia lui Fuentes şi Pedro Paramo de Juan Rulfo. Eu cred că mai ales cu Pedro Paramo seamănă, staţiunea asta balneară e tot un spaţiu greu de localizat, în care se întâmplă lucruri ciudate, un spaţiu al celor vii, dar şi al celor morţi. Sunt multe personaje ciudate, cu destine stranii. Am senzaţia că ceva mi-a scăpat, că n-am prins toate sensurile, aşa că nu mai zic nimic. Deşi aş putea zice la fel ca Ama: nu mi-a plăcut, dar o recomand, deşi nu e adevărat că nu mi-a plăcut, am fost doar într-un fel dezamăgită, aş fi vrut să citesc ceva mai tihnit.

Attila Bartis, Plimbarea, traducere de Marius Tabacu, Polirom, 2008

Amintiri din viitor

... asta pentru că articolul la care o să mă refer apare mâine pe hârtie, dar e deja pe net. N-o să fac niciun fel de critică a criticii, dar o să spun câte ceva, că m-am cam supărat. Teoretic, articolul lui Andrei Terian e despre Păpuşarul lui Komartin, ediţia 2007, practic sunt două fragmente din cronici mai vechi decupate să intre în noul tipar, pe care-l cam deformează. Nu-i tot Circul în noua carte, Pragurile nu-s [am mai verificat o dată, am crezut că n-am văzut eu bine], iar Falia a devenit Jurnal. În fine, trec peste detalii şi alte chestii, şi ajung la concluzie.

Zice Terian la final: Cred că, prin ceea ce a scris până acum, Claudiu Komartin are deja asigurat un loc pe podiumul ultimei generaţii de poeţi. Eu nu pun la îndoială verdictul critic, dar îmi daţi voie să spun că mi se pare irelevant locul pe care unul sau altul îl ocupă în cadrul generaţiei? Acolo e o simplă cafteală între puşti. Bătălia importantă se dă în biblioteca despre care vorbea Thibaudet. Ori eu am senzaţia că foarte mulţi critici, poeţi, prozatori tineri ignoră complicata arhitectură a literaturii române, iar duelul cu alte culturi aproape că nu-i interesează.

Teatru în festival

Am aflat care-s spectacolele selecţionate pentru festivalul din toamnă. Ştirea completă e aici. Sunt foarte multe, într-o perioadă scurtă de timp [4-12 octombrie]. Le-am subliniat pe cele la care aş vrea să mă duc, rămâne de văzut.

Cred că în concurs vor fi astea:
Interzis sub 18 ani, de Mihaela Michailov, Teatrul Foarte Mic [mă mai gândesc dacă mă duc]
Complexul România, de Mihaela Michailov, Teatrul Naţional Bucureşti [la fel]
Chat, de Ştefan Caraman, Teatrul Pi Buni al Asociaţiei PiatrArt Piatra Neamţ
Deformaţii, de Claudiu Komartin, Mitoş Micleuşanu, Răzvan Ţupa şi Adina Zorzini, Teatrul Luni de la Green Hours
Ziua f… a lui Nils, de Peca Ştefan , Teatrul Luni de la Green Hours
Ploaia care nu încetează, de Theo Herghelegiu, Teatrul Bacovia Bacău
Nevasta lui Hans sau Ce să caute un înger în oraşul acesta, dramatizare de Ion Sapdaru inspirată din proza lui Nichita Danilov, Teatrul Naţional Iaşi
Amoc, de Alexander Hausvater după Stefan Zweig, Teatrul Clasic Arad
Amalia respiră adînc, de Alina Nelega Cadariu, Teatrul Act
Jocul de-a adevărul, de Lia Bugnar, Teatrul Metropolis
Spălătorul de creier, de Matei Vişniec, Teatrul de Garaj şi Curte, Timişoara
Spovedanie la Tanacu, după romanul jurnalistic omonim de Tatiana Niculescu Bran, Teatrul Odeon
Portretul Doamnei T, de Ana Maria Bamberger, producţie ArCuB.

alte spectacole:
Coca Blues, de Ioan Peter, Teatrul Naţional Timişoara
Future (titlu de atelier), de Gianina Cărbunariu, Teatrul Foarte Mic
Bulandra Underground - Blog the Theatre, de Maria Manolescu, Ştefan Peca şi Daniel Popa, Teatrul Bulandra
Urban Kiss, de Răzvan Mazilu, Teatrul Naţional de Operetă Bucureşti
Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, de Matei Vişniec, Kulturfabrik, Luxemburg
FUCK YOU, Eu.ro.Pa!, de Nicoleta Esinencu, Europ’Artes din Paris [am văzut spectacolul celor din Chişinău, acum vreo 2 ani; dar cred mă duc şi acum, să văd ce-au făcut din text]
Stă să plouă, de Lia Bugnar, o coproducţie a Institutului Cultural Român din Praga şi Prvni Divadelni Druzstvo, Cehia [n-a fost şi anul trecut? am avut bilet, dar nu m-am dus]
Stop the Tempo!, de Gianina Cărbunariu, coproducţie ICR Praga/Universitatea de Arte din Bratislava, Slovacia

Un fel de amintiri

Nu ştiu dacă o să citesc vreodată Tovarăşe de drum, nu cred că vreau să îmi aduc aminte anumite lucruri. De fapt, nu-i asta, e mai mult teama de a descoperi că acele vremuri erau suportabile, sau haioase, sau mai ştiu eu cum. Adică, aşa să pară acum, în ţara asta de mancurţi. De fapt, cele rele au fost aşa de multe şi de insuportabile încât mi se pare o cruzime să aud păi era ieftin, sau luam bilet prin sindicat [asta-mi zicea mie unul despre anii 50; unii erau în Bărăgan, sau la Canal, sau la Piteşti, dar ce contează, asta nu era treaba lui].

Despre carte a scris Luciat, dar a scris şi despre amintirile ei. A scris şi Ionuca, adaugând şi amintirile ei. Scriu şi eu un pic despre amintirile mele.

frig - stăteam în clasă şi ne vedeam ca prin ceaţă. la un moment dat un coleg zice: hai să suflăm în sus, poate ninge. era o iarnă îngrozitore, se apropia Crăciunul, totul era cenuşiu.

frică- aveam senzaţia că veneau zilnic, dar nu cred, poate veneau o dată la câteva zile, dar a durat cam tot trimestrul I. pe urmă au venit mai rar. erau trimişi de inspectoratul şcolar. intrau brusc în clasă şi urlau: manualele pe bancă, deschise la poza cu tovarăşul. eram în clasa întâi şi ne plăcea să mâzgălim fotografiile, făceam mustăţi, ochelari, ce ne mai trecea prin cap. nici acum nu mi-e bine când cineva intră brusc în încăperea în care mă aflu.

absurd - citeam ceva, nu mai ştiu ce. a venit în vizită o prietenă, mai deşteaptă decât mine, făcuse liceul de filist, era deja studentă la Filo. s-a uitat la carte şi a început să-mi povestească diverse chestii despre absurd. la un moment dat, s-a oprit. nu ştiu dacă terminase ce avusese de zis. dar nu a mai adăugat nimic după aceea, pentru că am întrebat-o direct: există ceva mai absurd decât să încălzeşti caloriferul cu radiatorul?

minciuna- ar fi trebuit ca în 5 minute să răspundem la un chestionar, erau nişte sociologi care făceau nu ştiu ce studiu şi aveau nevoie de un eşantion reprezentativ. profu' de fizică ne-a citit întrebările şi ne-a zis că trebuie să răpundem repede şi sincer. un coleg de-al meu a zis păi ce, io-s prost. ne-am certat cu profu' cam toată ora, i-am spus că o să minţim, i-am explicat că nu putem fi sinceri, ca nu suntem proşti. i-am demonstrat că-i simplu să ne găsească dacă fluierăm în biserică. teoretic nu trebuia să semnăm foile alea, doar trebuia să spunem dacă suntem fericiţi, dacă ne lipseşte ceva şi mai ales, cum vedem viitorul. am minţit, prezentul era minunat, iar viitorul, ei, tovarăşi, aici am avut noroc, când era să ajungem la el, viitorul ăla s-a schimbat, a venit altul.

comerţul cu oameni - aveam o prietenă care aştepta actele, să plece în Germania, cu toată familia. la un moment dat am aflat că familia unchiului ei urma să plece. am aflat de ce actele lor n-au ajuns tot atunci: ne-am hotărât mai târziu şi banii pentru noi încă n-au fost depuşi. statul român a vândut evrei şi nemţi.

lecţia de bază- libertatea cuvântului e garantată de constituţie; libertatea după cuvânt nu ţi-o mai garantează nici dracu'.

gata, am obosit.

Saint-Malo, Hector Malot

Etapa de azi a Turului Franţei, a treia: Saint Malo-Nantes. De câte ori aud numele ăsta, Saint-Malo, mă gândesc la Singur pe lume şi la autorul său. Asta a fost cartea copilăriei mele; prima dată am citit-o când aveam vreo 10 ani şi am tot recitit-o până când am simţit că am crescut. Adică la un moment dat a încetat să mă mai impresioneze, mi s-a părut că e o carte jalnică şi patetică şi am abandonat-o. Dar tot timpul i-am bătut la cap pe cei mai mici ca mine să o citească. Există o vârstă pentru care Singur pe lume e cartea ideală.

Până una alta, vizitaţi Saint-Malo. Acolo m-am străduit eu să caut urmele paşilor băieţelului sans famille.

Din câte ştiu, în ceea ce pare a fi un fel de cetate înconjurată de ape [dar unde se poate ajunge la reflux, păşind cu grijă pe stânci], se află mormântul lui Chateaubriand.

Vive le Tour!

Am mai zis asta şi anul trecut! Unele lucruri se repetă, din fericire şi lucrurile bune se repetă uneori. Azi începe Turul Franţei 2008! Mai sunt câteva ore!

Am luat harta de pe site-ul oficial.
Etapa 1: Brest - Plumelec.

Pentru cei care n-au fost la Brest [adică pentru cei ca mine], iată o prezentare a oraşului [nu ştiu cum au făcut, dar au filmat şi-un fnac].

O cafea la Menton

O veste foarte bună: joi, 24 iulie, la a doua ediţie a Formulei 1 - chat cu scriitori români, Ioan Es. Pop vine în redacţia Observatorului cultural. O să mă gândesc până atunci, să pun şi eu nişte întrebări măcar inteligente, dacă nu multe. [Deşi unii ar spune că n-am cu ce, las' că ştiu ei care unii.] Între timp, ar fi de citit prima parte a dialogului cu Petru Cimpoeşu.

În jurul meu toată lumea vorbeşte de vacanţă; cam toţi povestesc minunăţii despre locurile în care vor pleca. Eu stau frumos pe gânduri şi mă-ntreb dacă plec undeva. Din diverse motive, încă nu ştiu. Dar dacă ajung la Milano, promit să-mi cumpăr ceva fix din librăria care e în Piaţa Domului, iar pe cea din galeria Vittorio Emanuele să o vizitez doar, ca de obicei. După care, o să caut un drum frumos spre casă. Anul trecut am găsit unul, prin Lyon, unde printre altele, am băut o cafea excelentă. Sigur, o cafea băută în Spania ar fi muuuuuult mai bună. Numai la asta mă gândesc, începând de duminică seara, când m-am bucurat pentru victoria Spaniei şi am găsit la Adel'h o melodie care de atunci mă obsedează:



Pe blogul ei sunt mai multe variante, am ales-o pe asta datorită vorbelor de duh care apar în videoclip:
With enough coffee, anything is possible.
My blood type is coffee.
şi mai ales:
Instant human. Just Add Coffee!

Cum Spania e departe, m-aş duce la Lyon să beau o cafea, sau undeva pe drum. Anul trecut, de la Milano nu am luat-o aşa de-a dreptul spre casă, am luat-o şi noi, ca oamenii normali, spre San Remo, Nisa. [Eu am fost capul răutăţilor, evident!] Cum am intrat în Franţa am făcut o pauză, cât să bem o cafea la Menton. Tare mi-e drag acel loc. M-aş duce oricând să stau mai mult. Şi de la Nisa, am pornit prin Alpi, spre nord. În toată expediţia asta am trecut pe lângă Col du Galibier şi alte minunăţii pe care le ştiam din Turul Franţei şi să ştiţi că m-au emoţionat la fel de mult ca o biserică gotică. [Acum recunosc: sunt tare fericită că începe alt Tur al Franţei. Iar o să stau toată ziua la tv, o să mă uit şi la toate reluările posibile.]

Era să uit: e pe site numărul pe iunie din Orizont, iar cei de la Vatra au pus şi ei toate numerele de anul trecut. Am adăugat diverse bloguri oficiale [Alexandru & Mihai Vakulovski, Vladimir Bulat, Baştovoi], sau nu [Adel'h, Alina Ioana, Procust Reloaded, my life in a cube]. Şi încă ceva: cei de la Blogger au făcut o jucărie prin care doritorii se pot abona la toate cele, prin variante multiple. Plus o nedumerire: de ce e Spania aşa departe?

Oricum, să ştiţi că citesc [nu spun ce] şi ascult muzichie. Mi-am descărcat două albume pe care nu le ştiam - Pearl Jam [Riot Act] şi My Dying Bride [The Light at the End of the World]- aşa că asta fac: ascult muzică şi citesc. Sau citesc şi ascult muzică?!

Faith/Faithless

… sau legenda lui Ahasverus, adică a evreului rătăcitor, una dintre ele. Asta-i pe scurt povestea scrisă de Lagerkvist. Am avut mereu senzaţia că am mai citit cartea, deşi - în ediţia asta - sigur n-am făcut-o. Nici nu am altă ediţie în casă. Misterul rămâne. La fel şi senzaţia de deja vu. Poate aşa-s toate întâlnirile de prin hanuri, pline de străini, de poveşti ciudate, precum cea a lui Tobias şi a Dianei lui, o iubită devenită vivandieră, într-un ev mediu tulbure, aflat la începuturile credinţei, când pelerinii porneau spre Ţara Sfântă, în căutarea unui mormânt.

O întâmplare neaşteptată [o casă din mijlocul pădurii în care descoperă cadavrul intact al unei femei care murise de mult timp] îl transformă pe Tobias din soldat în pelerin, dar unul care încă pune la îndoială adevărurile pe care ceilalţi le caută. Doamne, ajută necredinţei mele pare a fi crezul său, dar şi al străinului care-i află povestea şi se întreabă apoi, într-un monolog final, de ce suferinţa LUI a fost importantă, iar celelalte pot fi uitate, neluate în seamă?

E o poveste strâns legată de religia creştină, o carte care se citeşte uşor, dar în acelaşi timp lipsindu-i parcă ceva, anumite adâncimi, profunzimi, deschideri, deşi până la urmă e vorba de credinţa în numele căreia unii pot muta şi munţii din loc.

Pär Lagerkvist, Moartea lui Ahasverus, traducere de Gigi Mihăiţă, Cotidianul/Univers, 2008