A mai trecut un an, aproape...

Ziceam eu că mai scriu despre o carte, dar m-am răzgândit. Am văzut că promisiunile electorale nu se respectă. O să scriu la anul despre Siegfried şi Confesiunile unui cafegiu, din care mai am de citit [eu nu o pot citi pe nerăsuflate, cred că de felul meu sunt mai înceată la minte].

Acum o să scriu mai mult ce-mi trece prin cap, nu prea multe că ora-i târzie. Nici n-o să fac un bilanţ din acela, ca la carte. Zilele astea m-am uitat şi eu mai mult la tv, din cele 100 de programe disponibile mi-am lăsat pe telecomandă vreo 30. Am tăiat toate posturile care bagă reclame în timpul filmelor, dar şi 30 sunt cam multe.

Ar trebui să scriu lucruri mai interesante. De exemplu, Verso are site. Eu nu am văzut niciodată revista asta la chioşcuri, aşa că m-am bucurat să văd că o s-o pot citi on line. Au mai apărut şi câteva site-uri [T.S.Khasis, Adrian Suciu] şi bloguri oficiale [Scriitori din Bucureşti, Lucia Verona, Dan Mircea Cipariu şi al său Poem matriţă, care n-a ajuns în librării], le-am trecut la locul lor.

O să fiu plecată câteva zile. Ne vedem, auzim, citim anul viitor! La Mulţi Ani!

Aşa criză să tot fie!

În timp ce zapam cu viteză normală, am dat peste o imagine cu Ileana Mălăncioiu. De emoţie, n-am fost în stare să mişc. A vorbit despre Andra Rotaru şi pe urmă Andra Rotaru a citit nişte poezii. Mi-am cam dat seama ce se întâmplă şi am căutat aparatul foto, dar poze cu ele n-am. Zic pe scurt: am văzut o emisiune despre nişte întâmplări poetice.

Despre acest turnir au scris Daniel Cristea Enache, Dan Mircea Cipariu, Bogdan Creţu. Aici e programul complet al întâmplărilor ieşene.

Au fost două echipe: una de seniori [Ileana Mălăncioiu, Şerban Foarţă, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Emil Brumaru, Lucian Vasilescu, Eugen Suciu, Mihail Gălăţanu] şi alta de juniori [Andra Rotaru, Vasile Leac, Claudiu Komartin, Dan Coman, Constantin Acosmei, Teodor Dună, Ştefan Manasia, Radu Vancu, Adrian Suciu].

Pozele nu-s foarte reuşite că eu am fotografiat televizorul. Dar pun poze cu cei tineri, mă gândesc că seniorii sunt mai cunoscuţi [vise, taică, vise!].

Ştefan Manasia [Cartea micilor invazii se găseşte în librării. Şi merită citită!]

Constantin Acosmei. [A citit din Jucăria mortului. Deşi a fost reeditată de câteva ori, tot necunoscută a rămas cartea asta, din păcate. Şi eu nu-s în stare să o citesc în 30 de minute, aşa că n-o să devin niciodată un critic serios.]

Claudiu Komartin [A citit La debarcader şi câteva poeme mai noi cu Tătuca. Şi m-am bucurat mult că în scurtul interviu a zis vreo două vorbe despre Bacovia. Mă gândeam să-i mulţumesc şi pentru ele.]

Radu Vancu [Pe dosarul acela scrie Monstrul fericit, asta înseamnă că va urma un volum cu titlul ăsta.]

Dan Coman [A citit din Ghinga, inclusiv - pentru prima dată, aşa a zis - exact poemul care îmi place mie mult de tot. Aşa că am luat momentul ăsta şi l-am agăţat pe o creangă de brad, printre globuri.]

Adrian Suciu [Nu ştiu nimic despre el, dar absolut nimic. Am descoperit că are site şi mai multe volume publicate la edituri atât de invizibile încât ...]

Teodor Dună [A citit - cred- nişte poezii noi. Dar eu zic să căutaţi pe undeva Catafazii.]

V. Leac [A citit ceva despre o dezosată şi iar l-am iertat pentru că ne-a dat afară de la Joc Secund, atunci când cu visele, ştie dumnealui.]

Şi, printre altele, reportera de la TVR Iaşi l-a întrebat pe Dan Coman ceva despre criza în care s-ar afla poezia. Nu mai ştiu exact ce a răspuns, dar eu spun: dacă aşa ar fi toate crizele, ce fericiţi am fi.

Un fel de rezumat

... adică ce mi s-a părut mie mai important şi am scris pe blog despre...
....un fel de premii inventate ad hoc...

Marele Premiu: Roberto Bolaño, pentru Nocturnă în Chile şi O stea îndepărtată
Revelaţia Anului: Adrian Chivu, Caiet de desen [deşi am înţeles de la Mayuma că Exit e prost rău de tot; eu n-am citit decât romanul ăsta, plus cartea de poezii]
Versul Anului: numai fără să gândeşti se poate trăi [Radu Vancu, Cel mai prost om]
am Promis şi-am Dispărut: Jolán Benedek, Sufleţelul Iustinei
wtf*& altele: Houellebecq, Platforma
Old Lace: Alice Botez, Iarna Fimbul
Gândul Anului: I won't be told anymore [W. Axl Rose, Madagascar]
Most Wanted: Byblos de Curtea Veche
Radio Star: Noua Revistă Vorbită
i want my CultTv: A Cincea Roată

Un bilanţ face şi Marius Chivu în Dilema veche. Din tot ce scrie el acolo, eu sunt în primul rând de acord cu ideea asta: "Cu asta ajung la mercantilimul şi comoditatea, poate chiar laşitatea, editorului român care nu riscă, nu lansează trenduri, nu forţează piaţa cu genuri mai puţin prizate. În continuare nu se traduce poezie, nici proză scurtă sau teorie (cu excepţiile de rigoare). Editorul român, s-o spunem, n-are viziune, cumpără doar autori, bestseller-uri şi colecţii gata făcute. În general, editorul român face figura unui funcţionar care, cu ochii aţintiţi pe listele de vânzări şi pe premiile de afară, cumpără cărţi deja selectate, deja confirmate, deja celebre. Se traduce în continuare mult şi destul de prost. Ar fi nevoie de un Oficiu pentru protecţia cititorului."

Şi mai zice un adevăr legat de traducerile de poezie: "Într-o ţară în care se publică zeci de poeţi în fiecare an, nu se traduc decât două-trei titluri, şi alea obscure." Acum vreo 2-3 ani, se întreba Simona Popescu, într-un interviu, cum pot unii să comenteze poezie atâta timp cât habar n-au cum se mai scrie poezie prin diverse ţări.

Eu ce să mai zic, anul ăsta mi-am cumpărat doar o antologie de la Art, aceea cu Festivalul Oskar Pastior 2007, de la Sibiu şi o carte de la Vinea: Ilya Kaminsky, Dansând în Odessa. Nici nu ştiu dacă au mai apărut şi altele interesante [mă gândesc strict la autori contemporani; şi mă refer doar la traducerile de poezie].

Am găsit şi diverse cronici la cărţi de poezie, cărţi apărute la Pontica, Ramuri, Eikon, edituri atât de invizibile încât am avut senzaţia că Vinea şi Brumar sunt absolut peste tot. Aici ar fi de discutat despre incultura librarului român, cât e el de alergic la poezie. Dar mi se pare inutilă discuţia, mai ales acum.

Despre situaţia traducerilor au scris adinab şi Dragoş. Ei se referă la topul revistei Lire. Mie mi-au plăcut mai mult topurile americane, pentru că acolo am dat şi peste cărţi de poezie, dar şi peste vreo două romane ale lui Roberto Bolaño. [Da, ei, cretinii, inculţii şi insularii i-au tradus toate cărţile mari.]

O să mai scriu anul ăsta, am mai citit şi-o carte, am început alta.

Mă bucur că a început să crească ziua, încerc să-mi ridic moralul cum pot.

Crăciun fericit!

Fantezii

Am mai primit o leapşă complicată de la Mircea Pricăjan. Sună cam aşa: ce idee din literatura SF mi-ar plăcea să văd materializându-se cât timp fac umbră pământului. Ziceam să răspund mâine, dar pe urmă mi-am dat seama că, dacă mai amân mult, nu o să mai am ce să răspund.

Iniţial voiam să spun ceva despre călătoriile în timp, dar am văzut că despre Maşina timpului a scris Costi Gurgu. Eu aş vrea să întâlnesc un tralfamadorian*, mai ales în momentele grele. Să ieşim frumos din timp şi să vedem toate momentele dintr-odată, aşa, pentru ridicarea moralului.

Aveam de gând să spun despre teleportare, dar a scris Tuşa Vero. Dacă nu se inventează teleportarea mai repede, eu nu prea ştiu cum voi mai ajunge în Bucureşti [şi m-aş duce la diverse lansări de carte şi la diverse întâlniri cu anumiţi scriitori; la o lansare ajung sigur, nu încape nicio discuţie, numai să apară cartea!]

Aşa că nu ştiu ce să mai zic. Aş inventa eu dacă aş putea nişte maşini deştepte care să scoată e**-urile din locurile-n care n-au ce căuta.

Văd că nu-s în stare să dau un răspuns prea inteligent, aşa că zic şi eu cu totul altceva. A apărut Orizont, nr. 12 [printre altele puteţi citi un interviu cu Radu Vancu]. A apărut şi noua literatură, nr. 18, am văzut-o eu la Humanitas & Caligraf.

Later edit: Leapşa merge la DoDu!

*pentru detalii căutaţi Abatorul 5, Kurt Vonnegut
** celelalte vocale nu mă deranjează

Autor necunoscut

Am primit iar o provocare interesantă de la capricornk13. E legată de cărţi şi de ieri m-am gândit ce să răspund. Despre ce-i vorba? Uitaţi aici [copy/paste de pe blogul ei]: Leapşa sună aşa: 'Ai citit vreo carte care să aibă un asemenea impact asupra ta încât să îţi dea peste cap percepţia asupra realităţii? Nu să îţi schimbe ideile, nu să îţi revoluţioneze gândirea, ci să te facă, pentru un moment, să nu mai ştii pe ce lume eşti, la propriu?'

Cu siguranţă o asemenea carte a existat, numai că nu ştiu cine a scris-o, ce titlu avea. Nu mai ştiu nimic. Nu mai ştiu nici dacă e vorba de prima carte pe care cineva a deschis-o şi mi-a citit din ea. Poate e vorba de a doua carte pe care cineva a deschis-o şi mi-a citit din ea. Şi atunci eu mi-am dat seama că între coperte diferite sunt şi diferite poveşti.

Cert e că după o întâlnire din asta am învăţat să citesc, adică mi s-a părut mie important să învăţ să citesc, pentru că nu avea nimeni timp să-mi citească mie. Dar nu mai ştiu exact nici cum am învăţat să citesc. Am amintiri foarte vagi, ştiu doar că pe la 5 ani aveam tot timpul o carte după mine.

Cred că s-a întâmplat cam aşa: eram cea mai mică nu numai din casă, ci şi de pe stradă. Aşa că eu, după ce veneam de la grădiniţă, unde am mers de la 3 ani, nu aveam cu cine să mă joc, nu avea nimeni timp pentru mine. Seara bunicul îmi spunea o poveste, sau ascultam povestea de la radio, aceea de la Bună seara, copii! Şi pe la 8, când se termina, mă culcam frumos. Şi cam atunci cineva mi-a citit dintr-o carte, după care poate mi-a mai citit şi din a doua. Atunci am priceput eu că semnele alea au sens şi trebuie să-l aflu. Sigur e că am început să fac lecţiile odată cu cei mari. Veneam acasă şi treceam la litere şi cifre. Habar n-am pe ce scriam. Nu aveam caiete, ai mei nu erau de acord cu şcoala asta înainte de şcoală. La un moment dat, mi-au şi interzis energic, numai că era deja târziu, învăţasem să citesc. Şi am început să nu mai fac teme odată cu cei mari [era şi greu, că eu n-aveam cum să recuperez cele 4 ore pe care ei le petreceau la şcoală], am început să citesc. N-aveam multe cărţi în casă, dar luam şi de la vecini.

Sigur au mai fost cărţi din astea, care mi-au tăiat respiraţia, care au avut un asemenea impact încât după ce le-am terminat n-am mai fost în stare o vreme să citesc altceva. Dar nu despre astea am fost întrebată, ci despre cele care mi-au schimbat percepţia asupra realităţii. Aşa că, dacă am înţeles eu bine întrebarea, atunci răspunsul e: da, au fost asemenea cărţi, alea, primele, despre care nu mai ştiu nimic, cele care mi-au arătat că există şi o altă lume [de fapt, mai multe, un şir nesfârşit].

Brodeck vs Levi

O amintire din scurta mea carieră didactică: i-am rugat pe elevii de a II a să deseneze o scenă dintr-un basm, cu condiţia ca lângă fiecare detaliu să treacă şi cuvântul în engleză; dacă nu-l ştiau, nu aveau voie să-l deseneze. Au făcut adevărate picturi, absolut minunate, pline de fantezie. Dar ca de obicei a fost un desen absolut special: în el apăreau şi Zmeul şi pădurea şi multe altele, dar toate astea erau închise în mintea unui copil.

Mă gândeam că şi povestea asta s-a întâmplat cumva în imaginaţia lui Brodeck, de asta poate la final, când priveşte în urmă nu mai vede satul, ca şi cum n-ar fi fost acolo niciodată. Şi foile pe care şi-a scris raportul au fost arse, tot pentru ca toată povestea legată de uciderea unui străin să fie uitată. Toţi bărbaţii din sat erau implicaţi în crima de la han, toţi au luat hotărârea şi apoi au dus-o la îndeplinire. Anderer făcuse marea greşeală de a-i obliga să privească desenele pe care le făcuse, desene în care apăreau aşa cum erau cu adevărat, nu cum vroiau ei să pară.

El era străinul, evident, iar Brodeck era un Fremdër, adică un gunoi. Şi uite aşa am ajuns la un punct de răscruce: dacă tot ce se întâmplă cu ciudatul intrus, cu celălalt [un fel de venitură?] ar putea fi o poveste, ce s-a intâmplat în lagărele naziste sigur nu a fost o invenţie. Iar dacă, la un moment dat, Brodeck mi-ar fi pus întrebarea ultracunoscută mai e acesta un om?, cred că i-aş fi răspuns cred că nu! E adevărat, omul e un animal care o ia mereu de la capăt, dar la un momet dat, când eşti obligat să îţi anulezi şi ultima fărâmă de demnitate parcă nici nu mai eşti. Cred că de asta Kelmar a ales să moară înainte de a ajunge în lagăr. Iar Mâncătoarea de suflete e o creatură absolut terifiantă. La polul opus, Bătrânul pare ireal tocmai prin bunătatea lui. Ireali sunt şi lupii care se aruncă de pe stânci, dar şi vulpile care mor inexplicabil transmit nişte mesaje pe care oamenii nu le înţeleg.

Suflete cenuşii mi-a plăcut mai mult şi-s sigură ce şi e un roman mult mai bun. Ambele încep cam la fel: un povestitor intră brusc în subiect. Brodeck ne asigură că nu are nicio vină, el trebuie să spună toată povestea. Dar aici sunt două poveşti importante, înecate uneori într-un retorism păgubos.

Philippe Claudel, Raportul lui Brodeck, traducere de Claudiu Komartin, Polirom, 2008

Crime poetice

Înapoi la Pierre Menard, adică la rescriere, dar aici se rescrie ultimul capitol din Literatura nazistă în America. Până se va traduce la noi, trebuie să-l cred pe cuvânt pe Roberto Bolaño.

O să încep cu o mărturisire pe care nu ştiu dacă o voi argumenta aşa cum ar trebui: deşi cred că e o carte mai slabă decât Nocturnă în Chile, mie mi-a plăcut mai mult. Şi cred că e mai slabă pentru că pe alocuri construcţia e cam şubredă, unele episoade par insuficient motivate, sau rezolvate rapid, inclusiv finalul.

Mai e un gând care nu-mi dă linişte: mi s-a tot spus, de oameni care ştiu despre ce-i vorba, că astea nu-s cărţile lui cele mai bune, şi îmi zic în sinea mea: câţi autori nu şi-ar dori ca cele mai bune cărţi ale lor să fie măcar comparabile cu astea două?

Mi-a plăcut cartea pentru că mi-a lăsat gândurile să alunece spre multe altele. În primul rând m-am gândit la Bestiile lui Joyce Carol Oates, pentru că şi cei implicaţi în povestea asta frecventează cel mai cunoscut atelier de poezie din Concepción, cel al lui Juan Stein, dar unii frecventează şi atelierul concurent, al lui Diego Soto. Apoi m-am gândit la Dorian Gray, pentru că Alberto Ruiz-Tagle [ alias Carlos Wieder] e un autodidact care se visează poet, sau artist , dar are o viaţă ascunsă, iar crimele lui sunt tot un fel de artă, un fel de happening. M-am gândit şi la Pulp Fiction, pentru că Wieder îşi începe noua viaţă scriind pe cer versuri luate din Biblie. M-am gândit apoi că toată istoria secolului XX ar fi fost diferită dacă Hitler ar fi fost cu adevărat un mare pictor, aşa cum şi-a dorit; iar trimiterea nu e deloc întâmplătoare, pentru că Wieder scrie poeme pe cer pilotând un avion german din timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Alina Cantacuzino spune că romanul ăsta ar fi o fabulă exemplară despre impostură; e şi asta, nu zic nu, dar numai dacă ne referim la poetul Carlos Wieder, care este un dandy al ororii, un artist al cruzimii. Altfel, are mai multă dreptate Stephen Henighan, el spune că ar fi povestea dureroasă şi deconcertantă a derivei unui om care şi-a pierdut umanitatea, numai că individul îşi pierde umanitatea fix în vremea lui Pinochet, aşa că eu cred că nu numai despre el e vorba.

Mi-a plăcut cartea pentru că am reîntâlnit într-un fel sau altul mai mulţi scriitori, pentru că Diego Soto şi Juan Stein sunt doi prieteni care mereu discută despre poezie, chiar de-ar fi să cadă cerul peste Chile.

Am subliniat o grămadă de fraze pe care le-aş putea comenta la infinit. Trec aici doar două:

În fine, cum ar spune Bibiano, citând din Para, aşa trece gloria lumii, fără glorie, fără lume, fără un nenorocit de sendviş cu mortadella.

Vocea îi era liniştită, ca aceea a unui om care ştie că viaţa întotdeauna se termină prost şi nu are rost să te entuziasmezi.

Pentru mine, anul ăsta e anul în care l-am descoperit pe Roberto Bolaño, şi descoperirea asta e cea mai mare bucurie legată de literatură.

Roberto Bolaño, O stea îndepărtată, traducere de Alina Cantacuzino, Curtea Veche, 2008

O poveste

Şi pe-un fir de romaniţă, voi cerca de mă iubeşti. Cam aşa e cartea asta considerată de unii o enciclopedie erotică, dar e o variantă cuminte, departe de tăria scrierilor unui Henry Miller. Pe mine m-a dus cu gândul la acel volum de fotografii erotice pe care l-am răsfoit în librărie. Cred că s-ar completa foarte bine, aici parcă ar fi o scurtă poveste ce ar putea explica instantaneul surprins pe peliculă.

Sunt de fapt 97 de scurte proze, dimensiunile diferă de la câteva rânduri, la câteva pagini, dar nu multe, vreo 2-3. De fiecare dată există o femeie, dar apoi sentimentele, poveştile diferă, pentru că ea iubeşte sau urăşte, pentru că el urăşte sau iubeşte, nu neapărat în acelaşi timp. Există o femeie. Simte pentru mine ce simt şi eu pentru ea, mă urăşte, mă iubeşte. Când mă urăşte ea, o iubesc eu, cînd mă iubeşte ea, o urăsc eu. Altceva nu există.

Pe lângă atâtea variante: Există o femeie. Mă urăşte. Umbră, aşa-mi zice sau Există o femeie. Mă iubeşte. E ecologistă. Turuie întruna despre cosmos sau Există o femeie. Maică-mea. E voie?, pe lângă supa de gulaş, pe lângă copiii care trebuie ajutaţi să-şi facă lecţiile, pe lângă mesajele lăsate pe robot, pe lângă luptele cu propriul trecut apare la un moment dat şi varianta asta: Există un bărbat.M.u., dar totuşi nu apare: Nu, totuşi e o femeie. Şi totuşi, există şi varianta asta: Există un bărbat, mă iubeşte, cu amor, asemeni unei femei. Am bănuit asta de mult timp, dar nu m-am gândit.

A scris Hiacint despre cartea asta. Eu aş vrea să completez, mărturisind că am citit două cărţi rapid, una după alta, şi în amândouă l-am regăsit pe Pierre Menard. Mă întreb dacă are legătură cu spaima că nu mai există decât rescrieri, de aici refacerea de 97 de ori a poveştii dintre el şi ea? Oare ce poveste o fi vrut să rescrie Esterházy? Şi prin biblioteci se întâlnesc personajele lui, deşi în unele nu se găsesc toate cărţile bune. Dar există mereu o femeie. Unele mai şi citesc.

Adică, ce vreau eu să spun e că până la urmă e vorba de cupluri banale, din cele întâlnite în jur, tocmai de asta sunt intersante, pentru că fiecare cuplu e nefericit în felul lui. Nu ştiu de ce am rămas cu senzaţia asta, că fericirea nu-i posibilă.

Péter Esterházy, O femeie, traducere de Anamaria Pop, Curtea Veche, 2008

Cartea mea de suflet

Am preluat şi eu leapşa de la Luciat, adică: Ideea sună aşa: care e cea mai preţioasă carte pe care o ai?



M-am gândit un pic şi până la urmă am ales: Aripa secretă, Mariana Marin. E o carte pe care am primit-o acum câţiva ani. Cam ştia persoana cât de mult îmi place mie Mariana Marin şi cât de mult îmi doresc să am toate cărţile ei. Şi într-o zi, la plecare, a scos cartea asta din geantă, a pus-o pe masă şi a zis: Cred că la tine se va simţi mai bine.










Pe coperta a 4 a, zice Florin Mugur ceva de adormit cenzura, cum că ar fi o carte închinată păcii; de fapt, e o carte dedicată Annei Frank, şi nu numai! Cartea a apărut în 1986.









un poem scurt, În aripa secretă













şi încă unul, Definiţie

Nichita

Mi-am luat aseară o carte din aceea vorbită, include 57 de poeme rostite la Radio de Nichita Stănescu între 1964-1983. Nu toate poeziile de aici au fost publicate, iar altele au apărut doar în reviste. N-am citit cu atenţie cărticica, nici n-am ascultat tot cd-ul. Îl ascult acum, în timp ce scriu. Dar nu despre asta vreau să povestesc. Pornind de la un pretext, acela că azi sunt 25 de ani de când a murit, o să spun mai întâi că pe mine sârbii m-au învăţat să-l iubesc pe Nichita şi tot de la ei am învăţat că aşa îl cheamă, pentru că e de ajuns. Nicio televiziune din România nu a fost, nu e şi cred că nici nu va fi vreodată în stare să facă pentru un scriitor român atât de mult cât a făcut televiziunea sârbă pentru Nichita Stănescu. Şi după 89, tot la sârbi l-am văzut.

Dar prima mea amintire despre Nichita e alta. În şcoala în care învăţam eu, într-o zi s-a stârnit o vânzoleală de nedescris: cei mari, de la liceu, dar nu doar cei de la fil.ist, umblau prin clase să se împrumute, că nu ştiu de câţi lei aveau nevoie. Cât aveai să le dai era bine, mai luau şi de la alţii. După asta au plecat toţi în centru şi s-au întors cu o carte. Ultimii plecaţi s-au întors fără, tirajul s-a epuizat cu viteză. Eu fiind blondă încă de pe atunci am întrebat despre ce-i vorba şi s-au uitat unii la mine ca la ultima proastă şi mi-au zis că-i vorba de Nichita Stănescu, i-a apărut o carte nouă. Dar nu s-au liniştit apele aşa repede: în pauze stăteam toţi grămadă să vedem cartea, o răsfoiam cu o bucurie de nedescris. E vorba de Noduri şi semne, părea de-a dreptul ediţie bibliofilă. Unele exemplare au circulat prin diverse clase, unde erau elevii care dăduseră bani cu împrumut.

Nu cred că azi aşa ceva mai e posibil, din diverse motive. Ieri, la Noua Revistă Vorbită, într-o înregistrare de la Poeticile Cotidianului, Svetlana Cârstean zicea cam aşa: e zgomot mare în jur, iar noi trebuie să vorbim în şoaptă; ne şi citim mai mult între noi. Unii cititori mai trag uneori cu urechea, mai caută câte o carte, dar sunt puţini. Nici nu-s căutaţi de nimeni.

Şi o să povestesc ceva. Am primit de curând diverse mailuri de la Poets.org/Academy of American Poets în care ziceau ei, printre altele, că mai mult de 70% din cititorii lor au descoperit poezia în adolescenţă şi azi adolescenţii pot fi găsiţi mai ales pe internet. Şi-n loc să spună că internetul e pentru cretini, că adevărata cultură nu-i acolo şi alte chestii de astea superinteligente, că mă doare capul de la ele, ei ziceau cu totul altceva: trebuie să le întindă acestor tineri diverse capcane, pentru a-i aduce şi pe site-ul lor, pentru a-i ajuta să descopere poezia. Şi cum unii au felicitări pentru toate ocaziile, ei au poezii pentru toate ocaziile. Au şi-un magazin, pot fi găsite acolo căni, tricouri, coliere, eşarfe, toate atinse de poezie. Şi au diverse idei, diverse programe pe care vor să le dezvolte cât mai mult. Şi mai ziceau ei: odată agăţat pe net, adolescentul acela se va duce şi într-o librărie, să caute o carte.

Şi acum să revin la Nichita. Am găsit un interviu cu el, are vreo 30 de minute. Zice, printre altele:

• poetul ajută la naşterea poeziei din om
• nu există poeţi, există poezie
  
• fiecare epocă îşi selecţionează tipul de talent convenabil prezentului ei afectiv
• dacă n-aş crede în mesajul meu poetic, n-aş scrie [ e tot citatul pe blog, la Did]
• un poet nu poate fi mai bun decât alt poet, el poate fi mai bun doar decât el însuşi, el poate să spună doar ce are el de spus, nu ce are altul de spus
• nostimă povestea cu licheaua, dar Nichita spune că poate licheaua avea dreptate, poate poezia lui era proastă şi elevul n-a avut nicio vină, poate comentariul lui era bun [pentru cei care n-au răbdare să asculte interviul o să le spun că licheaua a trecut clasa, la intervenţia poetului]

Poze & premii

E lună plină, cea mai mare de anul ăsta [adică a venit mai aproape de noi şi am văzut-o mai bine]. Pozele mele n-au ieşit cum aş fi vrut, dar totuşi....

Am auzit că s-au dat premiile Uniunii Scriitorilor - Filiala Timişoara, pe anul 2007.
Opera Omnia: Petre Stoica
poezie: Petru Ilieşu [nu ştiu cum se numeşte volumul, cred că e acela ultrascump, apărut la Brumar. later edit: am văzut în Orizont, e vorba de Performance, volum apărut la Planetarium]
proză: Daniel Vighi, Cometa Hale-Bopp, Polirom
eseu-critică: Alexander Gherdanovits [nu ştiu cine e; later edit: pentru Depoziţii, Editura Cosmopolitan]

Aurel Gheorghe Ardeleanu a primit un premiu special, pentru volumul Fratele nostru, Abel, Editura Hestia


S-au mai dat şi premiile Manuscriptum:
proză: Filip Florian, Zilele Regelui
poezie: Ştefan Manasia, Cartea micilor invazii
Marele Premiu: Nicolae Manolescu
ştirea completă şi toţi premianţii aici.

Poezie pe câmpii

... adică nasturi în lanul de porumb, foarte mult îmi place titlul. E a doua antologie de poezii scrise [vorba vine] în tabăra de la Săvârşin. Dar nu-s doar poezii. N-am citit cu mare atenţie prefaţa lui Bogdan Creţu, pentru că a mai publicat-o undeva [nu ştiu dacă în întregime sau doar parţial], pentru că anumite expresii n-au ce să caute într-un articol despre poezie şi pe deasupra, poezia nu prea are nevoie de comentarii. O să uit însă această ultimă remarcă şi o să spun câte ceva despre fiecare poet în parte, poate spun şi care poezie mi-a plăcut mie cel mai mult .

Vlad Moldovan a fost premiatul taberei, cel mai bun adică. O fi, pe mine nu m-a convins. Nici versurile astea Încerc să fiu sincer şi/să nu le înfloresc [lăudate-n prefaţă] nu m-au impresionat, mai mult mi-a plăcut continuarea: Mi-am găsit o spărtură în zid/îmi vine până la umeri/şi pot să scriu comod. Imagini foarte faine stau lângă altele, banale. Senzaţia asta am avut-o şi citindu-i cartea, Blank; de fapt, mai mult am răsfoit-o, pentru că, pe lângă poezii bune [Nişte învingători], am dat de altele [Blank zen], care m-au făcut s-o închid.

Constantin Acosmei m-a intrigat, ca de obicei. La Sonet am fost mai atentă, pe urmă atenţia mea s-a disipat până la dispariţie. Foarte banale mi s-au părut Relatările, iar ultimul poem, mai bine nu-l citeam.

Şerban Axinte îmi e aproape necunoscut. Nu ştiu decât aceste texte de aici, unele fragmente mi-au plăcut, altele nu. Când o să citesc mai mult, poate mă lămuresc în vreun fel.

Cristina Ispas ar fi fost premiata mea, dacă aş fi fost eu în juriu. E prima dată când îi reţin numele cu adevărat. O să mă uit şi prin La Neagra, să văd ce a publicat acolo. Din fericire, am găsit şi volumul ei, cel cu mixajul pe vinil. Nu ştiu care-i cea mai bună poezie de aici [poate Aniversare]; grupajul mi s-a părut foarte puternic şi destul de unitar. Aleg câteva versuri:

Aici e capătul indiferenţei. De aici începe un fel de înţelepciune,
un fel de compromis.
Aici, în casa asta, stau de o săptămână cu bătrâna femeie
care-şi visează în fiecare noapte sfârşitul
şi mi-l povesteşte la micul dejun. În timp ce-mi beau laptele rece
şi-n timp ce ea-şi înmoaie bucăţele de pâine uscată
într-o cană de tablă plină cu must.

În apropierea ei dimineţile capătă gustul oboselii,
iar privirea se întoarce refuzată de pe lucruri şi atinge moale,
leşinat, creierul.

Azi însă lucrurile se vor schimba. Îmi voi sărbători
copilăria, ciopârţind în grădina din spatele casei
nuci verzi, iar adolescenţa
celebrând etica îndepărtării capului de trup:
iată cum pasărea cu gâtul golaş se zbate de pământ
mult timp după ce cuţitul s-a retras,
refuzând să moară în linişte.

Îmi vor trece prin minte toate numele din familia mea,
numele prietenilor mei,
şi mă voi gândi la mine.
La vârsta când trebuie să iubeşti dezechilibrat,
când trebuie să părăseşti definitiv locul
în care morala s-a obişnuit să trăiască comod, cu căluşul la gură,
şi chiar să şi-l tragă singură pe rânjet,
ori de câte ori îi alunecă. Ori de câte ori nu eşti atentă.

La cadavrul tânărului de 16 ani,
pe care ucigaşii l-au spălat şi l-au îmbrăcat cu haine
curate, înainte să-l arunce în iarba uscată
din singurul parc al oraşului.

Aici e, până la urmă, capătul
idiferenţei. De aici nu poate începe decât
un fel de înţelepciune.

Am transcris aproape tot poemul. Mă opresc, nu prea ştiu cum e cu copyright-ul şi eu nu-s editură, să-mi permit să-l încalc.

Pe Claudiu Komartin mi-am propus să-l citesc cu mai multă răutate decât pe ceilalţi. Aşa procedez eu cu autorii de la care am mari aşteptări. Cred că mi-aş fi dorit un grupaj mai unitar şi mai multe poeme noi [e vina mea, citesc mult, cărţi, reviste, bloguri, tot ce prind]. De când am citit prima variantă, Soarele a ascuns mi-a plăcut foarte mult. L-am citit mai întâi pe blogul cu 2 pentru Praga [şi sper că tot ce s-a început acolo se va continua undeva]. Mi-a plăcut mult şi varianta audio, am şi zis de fapt. Poate ziceam că Blues e cel mai bun text de aici, dar m-a deranjat un pic un diminutiv, mie îmi sună peiorativ, deşi nu e, dar am eu un defect, nu-mi plac anumite sunete. În duplexul din Luceafărul, atunci când a trebuit să spună care ar fi cea mai bună poezie scrisă de Komartin, Ioan Es. Pop a ales Tornando al paese[dar în volum lipseşte prima strofă]. Hiatus pare a trimite la Păpuşar, imaginea copilului care vrea să şteargă ridurile mamei e tare frumoasă.

Despre Ştefan Manasia nu pot să zic decât şi tu, Brutus? Pentru că am dat peste un fragment de proză şi mie nu-mi place să citesc decât volume întregi. Sună bine, dar mai mult de atât nu ştiu să zic.

Pentru prima dată am citit ce scrie Rareş Moldovan; aici sunt 3 poezii şi un fragment de proză. Bogdan Creţu mizează pe prozatorul Rareş Moldovan, eu aştept romanul sau ce-o fi.

Din ce-a publicat aici Oana Cătălina Ninu aş fi ales ca fiind cel mai bun text de dragoste, dacă ar fi lipsit ultimele două versuri; aşa, aleg work & travel.

Alexandru Potcoavă scrie despre o mână de prieteni & un deget în plus. Cred că e titlul vreunui volum pe care-l are în lucru. Mi-a plăcut doar primul poem, rodian. În rest, le aştept pe cele cu Dan Emilian Roşca, Ion Chichere şi care or mai fi.

Monica Stănilă mi-a plăcut mai mult decât credeam iniţial. Am citit cu reticenţă Iconostas, poate din vina mea, sau pentru că se zice pe undeva că-i poezie religioasă. Dar poeziile de aici sună tare bine, parcă mai bine şi decât cele din antologia Pavel Dan 50. Aştept continuarea. Mi-e greu să aleg câteva versuri, dar totuşi:
nu mai e mult până dimineaţă
îţi spun
nu mai e mult şi o să ne desfacă cineva
o să ne demonteze în piese egale
aşezate în cutii de plastic
lângă punga cu lucrurile personale.

Cel mai prost om ar fi cel mai bun poem [din acest volum] scris de Radu Vancu, dar mai sunt lucruri frumoase desigur. Dau un scurt exemplu:

Să nu-ţi urăşti & să nu-ţi iubeşti amintirile-

cum vezi că prinde vreuna să se apropie
de lumina călâie dinăuntrul minţii, zdrobeşte-o
ca pe o năpârcă.
Fără ură, doar din raţiuni
de supravieţuire. Cum ai apăsa pe Delete
la o greşeală de scriere.

Când am ajuns la V. Leac, iar mi-am adus aminte de coşmarul cu visele de la Joc Secund! Dar recunosc: sunt unele chestii foarte faine în poeziile lui, dar şi altele pe care eu nu le pricep.

Nu prea ştiu câţi cititori va avea cartea, dar concluzia mea ar fi cam asta: generaţia ca generaţia, dar fiecare îşi vede de poezia lui, ceea ce e foarte bine. Cred că asta a fost şi concluzia lui Bogdan Creţu.

***Nasturi în lanul de porumb, Brumar, 2008

Later edit: a apărut pe net şi cronica lui Cosmin Ciotloş, nu prea ştiu ce legătură are cu cartea, dar asta e. Şi în Cuvântul, nr 12/2008 e o cronică a lui Raul Huluban.

Dar nu doare. Oare?

Din cauză de motiv eu îmi fac autocritica. Data viitoare stau acasă.

Cine se simte ca mine să facă testul ăsta: The Idiot Test.
Am dat şi de The Idiot Test 2.

Viset contra vise

Adela Greceanu este în primul rând poetă, aşa se şi prezintă: Nu sunt prozatoare, dar «poezia» mea are «poveste». Nu am imaginaţie. Dar aud bine. Am început prin a transcrie vocile unor personaje feminine din copilărie. [...] Dacă în prima parte e multa gălăgie (cinci femei, chiar dacă una dintre ele e moartă, pot face destul tărăboi), în partea a doua e foarte multă tăcere.

A debutat cu o carte numită jucăuş Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult…. După ce i-au mai apărut vreo două volume de poezii, publică acum un roman care nu e scris după o formulă clasică. De data asta poezia e adânc impregnată în proză, deşi în cărţile anterioare lucrurile au stat invers. Dar eu nu prea cred că Mireasa cu şosete roşii e un roman, i s-a spus aşa pentru că trebuia să fie numit într-un fel, iar proza se vinde mai bine. Nu e nici poezie, deşi e foarte poetic. Dar cred că e o carte pe care cei ce nu acceptă poezia nu o vor înţelege. Şi e o carte interzisă fericiţilor, adică mi-e teamă că nici eu nu vor pricepe. Nici cei foarte singuri poate n-ar trebui să o citească, deşi poate ar trebui, pentru că singurătăţile seamănă între ele.

Au scris despre Mireasa cu şosete roşii: Marius Chivu în Dilema veche, Floribunda [spune câte ceva despre Iustin Panţa, despre vocea lui care răzbate în prima parte] şi Ionuca [la ea găsiţi reţeta blatului însiropat cu suprarealism], toţi au scris până la urmă despre singurătate.

Singurătatea e starea aceea în care te închizi în propria cochilie şi nu laşi nicio urmă, niciun semn pentru ca cei din jur să vadă că eşti acolo. Şi singura legătură cu lumea e un laptop conectat la internet. Şi singurul dialog adevărat pare a fi cel cu propriul telefon mobil, dar numai în cazul în care are instalate anumite jocuri. Şi e obligatoriu să ai o pisică, probabil pentru a trăi cu iluzia că singurătatea nu există. De fapt, iluzia supremă apare la finalul fiecărei părţi: se ia un caiet şi acolo se scrie povestea întreagă, iluzia fiind salvarea prin scris, dar eu cred că salvat e doar scriitorul, nu şi omul din spatele lui. Am observat că scrisul mă face să parcurg distanţa dintre mine şi lume, care este egală cu distanţa dintre mine şi el. Că scrisul e ca un stomac sănătos, care mistuie orice, un stomac din ce în ce mai flămând, care promite să cuprindă la un moment dat lumea.

Dar în prima parte se vorbeşte mult. Mireasa are o panglică albastră şi cu ajutorul ei se duce în viset, adică într-un fel de vis care se întâmplă atunci când nu dormi. Toată povestea pare a se întâmpla într-un viset. De neuitat mi s-au părut mătuşa Zizi, cu pisicile ei, şi normal naşa Lena. Am citit cu un anumit disconfort anumite pasaje, dar apoi mi s-au părut diferite în partea a doua [în care mireasa spune aceeaşi poveste, a ei şi a iubiţilor ei]: Cinci la număr au fost şi iubiţii mei. [...] Da' ce-mi tot număr eu iubiţii? De parcă ar fi oile pe care le numeri ca s-adormi... Şi de parcă niciodată nu-mi ies toţi la socoteală.[...]Niciunul dintre iubiţii mei nu e cu mine, dar niciunul nu a plecat de tot. Ce mi se întâmplă acum poate că o să dureze ani de zile şi nu e altceva decât lunga lor plecare.

E povestea unor eşecuri, o poveste tristă, în care orice căutare o repetă pe cea de dinainte. Citind cartea asta mi-am adus aminte un gând [parcă] al lui Nichita Stănescu: un om singur plus un om singur nu fac niciodată doi.

Adela Greceanu, Mireasa cu şosete roşii, Polirom, 2008

Premiile Academiei 2006

Premiul pentru poezie nu s-a acordat [of!], iar pentru proză ştirea sună aşa:

Premiul Ion Creangă

a ) Lucrarea : Mirii nemuririi

- autor : Radu Aldulescu

b) Lucrarea : Cristina domestica şi vânătorii de suflete

- autor : Petru Cimpoeşu

Lista completă a premiilor aici.

Despre poezie

O înregistrare cu Nicolae Manolescu [vorbeşte despre Nichita Stănescu, despre nevoia de poezie].
Ce ar fi de reţinut: există poeţi care sunt mari, dar şi reprezentativi pentru o anumită perioadă. Prin anii 60-70-80, poezia juca un rol important în viaţa socială, era ca o trestie pe care o ţii pe sub apă ca să poţi să respiri. Azi, când e citită de câţiva şi înţeleasă de şi mai puţini, azi poezia e un fel de lux intelectual, dar fără ea nu se poate. Citatul nu e exact, dar măcar gândurile astea ar trebui ţinute minte.

De primit

După ce am spus cum aleg cărţile care devin daruri, o să spun câte ceva şi despre cărţile pe care le primesc. Din păcate nu-s prea multe, pentru că am o bibliotecă în care nu prea ştie nimeni ce se găseşte. Şi cumpăr cărţi cu o viteză ameţitoare! [În ceea ce mă priveşte, cuvintele nu am bani nu au ce să caute în aceeaşi propoziţie cu pentru cărţi. Aş zice aşa: pentru cărţi există Mastercard, pentru toate celelalte există Szeged!]

Aşa că, de obicei, de ziua mea sau la alte sărbători naţionale, aud scuze de tipul: ţi-aş fi adus o carte, dar n-am ştiut ce n-ai/ce vrei/ce-ţi place [până şi propria mamă mi-a reproşat că nu citesc cărţi normale].

E drept că dacă unii/alţii pleacă în vacanţă în locuri mai interesante mă întreabă tot timpul direct: ce carte să-ţi aduc? Aşa am primit Don DeLillo, Falling Man, Joyce Carol Oates, The Gravedigger`s Daughter, The Unabridged Journals of Sylvia Plath.

Am primit şi poezie, în primul rând La Neagra [care altfel mi-ar fi rămas necunoscută], am primit şi o antologie de poezie americană [în engleză]. De fapt, cu poezie şi americani [din nord sau sud, nu contează] se merge la sigur în ceea ce mă priveşte.

Acum negociez cu Moş Nicolae să-mi aducă Istoria lui Manolescu, sau Confesiunile unui cafegiu. Sinceră să fiu, prefer Istoria. Şi desigur primesc cu drag orice volum de poezie. Am primit Nasturi în lanul de porumb şi mă bate gândul să spun câte ceva despre cartea asta, dar nu acum, că-i prea târziu.

De dat, de luat

Am primit o leapşă cu cărţi. Mai întâi to-morrow m-a rugat pe blogul ei şi apoi într-un comentariu recent să spun ce cărţi aş vrea să primesc şi ce cărţi aş vrea să dăruiesc. E foarte frumos să faci daruri, cel puţin mie îmi place. Şi cred că fiecare dintre noi am citi o carte cândva, cu condiţia să o găsim pe cea care ni se potriveşte. Aşa că am grijă să aleg cărţi care să placă în primul rând celor care le vor primi. Nu le aleg după gustul meu, încerc să-l intuiesc pe al lor. E adevărat că nu dau cărţi pe care eu nu le-aş citi, uneori cumpăr şi cărţi pe care le-am citit deja.

Ce cărţi am dăruit? Unui iubitor de rock i-am dat o carte despre Rory Gallagher, un chitarist foarte bun, celebru prin anii 70 [cred că trebuie să spun din secolul trecut] şi nu numai. Unor iubitori de jazz le-am dăruit Novecento a lui Alessandro Baricco. Unei doamne delicate şi rafinate i-am dăruit, pe lângă o sticlă de parfum, Parfumul lui Suskind. Unei fetiţe de 10 ani i-am cumpărat Ordinul secret al fetelor de pe strada Caramel [carte pe care seara, pe la 10 bunica era obligată să i-o smulgă din mâini, pentru că a doua zi copilul trebuia să meargă la şcoală; cartea e apărută la Corint, nu mai ştiu autoarea].

Şi desigur dăruiesc cu mare bucurie, atunci când pot, cărţi de poezie, uneori doar pentru că mi se pare nedrept să stea pe rafturi, în locuri în care, dacă nu ştii că-s acolo, nici n-ai cum să le vezi [adică nu aştept să fie ziua cuiva, ci pur şi simplu cred că-i important ca anumite cărţi să fie citite]. Aşa am dăruit Ghinga lui Dan Coman, Amazonul lui Ştefan Manasia şi Catafaziile lui Teodor Dună. După ce am citit Ecograffiti, cartea Ruxandrei Novac, am fugit la librărie şi am mai luat una pe care am făcut-o imediat cadou. Acelaşi lucru am vrut să-l fac cu Păpuşarul [2007] lui Claudiu Komartin, dar n-am reuşit să găsesc cartea în librării, deşi ştiu că a fost la Cărtureştiul din Mall [eu am făcut comandă la editură şi am primit atunci tot ce am cerut, dar a doua oară nu s-a mai întâmplat minunea]. Aşa că am dăruit Circul domestic [şi nu vă pot spune ce bucurie s-a citit pe chipul prietenei mele în momentul în care a descoperit cartea asta ascunsă printre altele]. Văzând că dispare din anumite librării [probabil pentru că şi acolo, la fel ca-n biblioteci, e plin de femei melancolice], am mai cumpărat una [şi pentru că a venit iarna şi paltoanele au fost scoase din dulapuri, ştiu sigur că voi descoperi persoana căreia trebuie să i-o dau.]

De Moş Nicolae o să dăruiesc, printre altele, Pynchon, Strigarea lotului 49, dar şi Cronicile din Narnia. Poate şi altele.

Despre cărţile primite o să scriu în episodul viitor.

Lecţia zilei de azi

[..] bacilul ciumei nu moare şi nici nu dispare vreodată, [...] el poate să stea [...] adormit în mobilă şi rufărie, [...] aşteaptă cu răbdare în odăi, în pivniţe, în lăzi, în batiste şi în hârţoage şi [...] poate să vină o zi când, spre nenorocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită. ~albert camus, ciuma

Cu gândul la ei

Poze poetice

cărţile cumpărate [prin intermediari] de la târg, amestecate cu cărţi cumpărate din târg









au costat în jur de 200 de lei








ciorile din seara asta, deşi frumos ar fi fost să spun apusul din seara asta

Poveste din Levant

Am vrut să citesc jurnalul acestei doamne după ce am dat de o cronică într-o revistă literară. Dar nu l-am găsit la bibliotecă, în librării nici atât. Aşa că m-am tot uitat pe la tonetele care împânzesc anumite zone din oraş. N-am găsit jurnalul, dar am dat de romanul ăsta care mi s-a părut în concordanţă cu ciudăţeniile autoarei [ aşa cum mi le amintesc eu din cronica aia]. A fost foarte interesată de filosofie, a fost prietenă cu Jeni Acterian & co. Pentru o vreme a fost profesoară la Comana [asta aşa, să vedeţi ce mică e lumea.]

Alice Botez a fost mereu obsedată [îngrozită aş zice] de moarte, de trecerea timpului. Ar fi vrut să se ocupe de lucruri serioase [adică de cele filosofice], dar văzând spre ce se îndreaptă toate cele după 1948, a pornit-o spre literatură. A debutat târziu [la 54 de ani] cu acest roman, Iarna Fimbul, roman care nu se citeşte uşor. Aş zice că e unul proustian, pentru că timpul e rememorat de mai mulţi povestitori, fiecare cu stilul şi amintirile lui. E o pendulare între timpul trăit şi timpul consumat. Toţi scriu istoria unor familii vechi, care vin din alte vremuri: Vatarzi, Delasena şi Duca. Ordonarea fragmentelor nu e cronologică. La început am crezut că nu o să înţeleg nimic, aveam senzaţia că fără niciun avertisment se trece de la o poveste la alta. Dar apoi mi-am dat seama că poveştile sunt amestecate şi singurul semn că am trecut de la una la alta e numele care se tot schimbă în susul paginii, şi acel nume aparţine naratorului acelui fragment.

Iar la final, istoria familiei este analizată cumva la rece de acel autor nu neapărat omniscient, dar măcar uşor obiectiv, despre care se tot vorbeşte prin cărţile de teorie literară. Povestea e simplă, şi totuşi nu e. Pe alocuri, din păcate, textul devine prea siropos, sau prea melodramatic. Citind finalul, mi-am schimbat părerea despre întregul roman, pentru că într-o carte contează mult prima frază [te face sau nu să citeşti mai departe], dar şi ultimul capitol, acela în care brusc scriitorul hotărăşte că atât trebuie să ştim. Iar aici finalul seamănă cu acel gând al lui Lucian Blaga, cel cu neînţelesul transformat într-un neînţeles mai mare.

Ca toate familiile vechi şi acestea au taine care trebuie bine ascunse. Vasilisa vede un tablou cu Antonia Vatarzi şi se întreabă doar dacă e Antonia Vasilisa Vatarzi, dar, înainte de a le spune celor din jur ce descoperire făcuse, moare pe neaşteptate. De fapt, taina cea mare pe care toţi încearcă să o dezlege e legată de moartea Silverinei. Sinucidere sau crimă? Irina Duca se va considera vinovată, dar şi Vasilisa va crede acelaşi lucru. Irina se va arunca de la fereastră, repetând [sau nu ?] gestul Silverinei. Vasilisa va crede că ea e vinovată şi de moartea asta, cum poate tot ea era vinovată şi de prima, deşi îşi dă seamă cu doar şi le-a imaginat pe cele două făcând acelaşi gest.

Vina pentru care trebuie să plătească pare a veni din vremuri mult mai vechi, de când Antonio Manuel Delasena a construit casa din munţi, în încercarea de a scăpa şi de mânia tatălui, căruia îi furase mireasa [deşi mireasa fusese furată cu adevărat mai înainte, chiar de la tatăl ei], dar şi de mânia domnului valah, pentru că Înalta Poartă îl numise Prinţ de Valahia. Şi aceste alegeri nefireşti vor tulbura vieţile tuturor generaţiilor. Tecla nu va şti pe care dintre cei 3 fraţi să-l aleagă, şi când în final pare a se hotărî, Nichifor moare pe front şi ea va rămâne toată viaţa o însingurată. Dar toţi sunt nişte solitari, fiind foarte singuri mai ales atunci când stau toţi la masă sau în marele salon de la parter.

Cele două războaie mondiale pe care le străbat aproape că nu le afectează cu adevărat vieţile, cel puţin nu în profunzime, unde vina că s-au amestecat cu neamul lor e mult mai puternică, iar iarna fimbul e tocmai acel frig cu care începe sfârşitul: ultima generaţie trebuie să plătească pentru toate păcatele înaintaşilor.

Alice Botez, Iarna Fimbul, EPL, 1968

Alte cărţi

Aseară a nins, din fericire n-a durat decât vreo 15 minute, dar a fost destul pentru a mi se reaminti că iarna e un coşmar care se repetă. Tot ca într-un coşmar, am citit Intrusul lui Preda, căutând eu fraza aceea care nu-mi dă pace: în fond, toţi suntem nişte intruşi în vieţile altora. Dar romanul m-a înfuriat atât de tare încât am horărât să nu zic nimic despre el, poate altădată.

Aşa că mai bine spun ce cărţi mi-am mai cumpărat în ultima vreme. [În librării au ajuns multe din noutăţile pe care cei de la Humanitas şi Polirom le-au pregătit pentru Gaudeamus. Nu m-am uitat la toate, pentru că am hotărât să cumpăr doar ce consider eu a fi prioritatea priorităţilor; măcar până îmi iau Istoria lui Manolescu, după aceea mai văd!].

Dorota Maslowska, Albă ca Zăpada şi roşu bolşevic, Trei
Ion Pop, A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei, Cartea Românească
Eluned Summers-Bremner, O istorie culturală a insomniei, Art
Filip Florian, Zilele regelui, Polirom [dar până prin ianuarie nu cred că o voi citi]
Junot Diaz, Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao, Polirom
Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, Humanitas
Philippe Claudel, Raportul lui Brodeck, Polirom
Răzvan Petrescu, Foxtrot XX, Cartea Românească
Ilya Kaminsky, Dansând în Odessa, Vinea

Mulţumesc celor care mi-au lăsat câte un comentariu sau mi-au zis pe mail ce să mai caut, ce să mai citesc.

Aştept să se întoarcă unii, alţii de la Bucureşti, pentru că-mi vor aduce alte cărţi pe care le-am cerut eu în mod special.

Şi dacă n-aveţi ce citi, vedeţi că a apărut numărul 11 din Orizont.

Notă pentru DoDu: în numărul ăsta, la pagina 5, e un interviu cu Helmut Britz care zice aşa: Fratelia înseamnă adunătură de călugări sau Frateria, mănăstire de călugări, călugărime.
Nu ştiam, dar dacă mă gândesc bine, pentru mine Fratelia e acolo, la două biserici.