Wednesday, December 17, 2008

Crime poetice

Înapoi la Pierre Menard, adică la rescriere, dar aici se rescrie ultimul capitol din Literatura nazistă în America. Până se va traduce la noi, trebuie să-l cred pe cuvânt pe Roberto Bolaño.

O să încep cu o mărturisire pe care nu ştiu dacă o voi argumenta aşa cum ar trebui: deşi cred că e o carte mai slabă decât Nocturnă în Chile, mie mi-a plăcut mai mult. Şi cred că e mai slabă pentru că pe alocuri construcţia e cam şubredă, unele episoade par insuficient motivate, sau rezolvate rapid, inclusiv finalul.

Mai e un gând care nu-mi dă linişte: mi s-a tot spus, de oameni care ştiu despre ce-i vorba, că astea nu-s cărţile lui cele mai bune, şi îmi zic în sinea mea: câţi autori nu şi-ar dori ca cele mai bune cărţi ale lor să fie măcar comparabile cu astea două?

Mi-a plăcut cartea pentru că mi-a lăsat gândurile să alunece spre multe altele. În primul rând m-am gândit la Bestiile lui Joyce Carol Oates, pentru că şi cei implicaţi în povestea asta frecventează cel mai cunoscut atelier de poezie din Concepción, cel al lui Juan Stein, dar unii frecventează şi atelierul concurent, al lui Diego Soto. Apoi m-am gândit la Dorian Gray, pentru că Alberto Ruiz-Tagle [ alias Carlos Wieder] e un autodidact care se visează poet, sau artist , dar are o viaţă ascunsă, iar crimele lui sunt tot un fel de artă, un fel de happening. M-am gândit şi la Pulp Fiction, pentru că Wieder îşi începe noua viaţă scriind pe cer versuri luate din Biblie. M-am gândit apoi că toată istoria secolului XX ar fi fost diferită dacă Hitler ar fi fost cu adevărat un mare pictor, aşa cum şi-a dorit; iar trimiterea nu e deloc întâmplătoare, pentru că Wieder scrie poeme pe cer pilotând un avion german din timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Alina Cantacuzino spune că romanul ăsta ar fi o fabulă exemplară despre impostură; e şi asta, nu zic nu, dar numai dacă ne referim la poetul Carlos Wieder, care este un dandy al ororii, un artist al cruzimii. Altfel, are mai multă dreptate Stephen Henighan, el spune că ar fi povestea dureroasă şi deconcertantă a derivei unui om care şi-a pierdut umanitatea, numai că individul îşi pierde umanitatea fix în vremea lui Pinochet, aşa că eu cred că nu numai despre el e vorba.

Mi-a plăcut cartea pentru că am reîntâlnit într-un fel sau altul mai mulţi scriitori, pentru că Diego Soto şi Juan Stein sunt doi prieteni care mereu discută despre poezie, chiar de-ar fi să cadă cerul peste Chile.

Am subliniat o grămadă de fraze pe care le-aş putea comenta la infinit. Trec aici doar două:

În fine, cum ar spune Bibiano, citând din Para, aşa trece gloria lumii, fără glorie, fără lume, fără un nenorocit de sendviş cu mortadella.

Vocea îi era liniştită, ca aceea a unui om care ştie că viaţa întotdeauna se termină prost şi nu are rost să te entuziasmezi.

Pentru mine, anul ăsta e anul în care l-am descoperit pe Roberto Bolaño, şi descoperirea asta e cea mai mare bucurie legată de literatură.

Roberto Bolaño, O stea îndepărtată, traducere de Alina Cantacuzino, Curtea Veche, 2008

2 comments:

capricornk13 said...

pai iar imi dai de citit? foarte misto ai scris...
off topic vezi ca ti-am dat o leapsa:) nu injurati!:)

white noise said...

@capricornk13- eu zic ca merita, e o carte superfaina.
am vazut leapsa, o sa raspund, acum fug la o lansare de carte