Nichita

Mi-am luat aseară o carte din aceea vorbită, include 57 de poeme rostite la Radio de Nichita Stănescu între 1964-1983. Nu toate poeziile de aici au fost publicate, iar altele au apărut doar în reviste. N-am citit cu atenţie cărticica, nici n-am ascultat tot cd-ul. Îl ascult acum, în timp ce scriu. Dar nu despre asta vreau să povestesc. Pornind de la un pretext, acela că azi sunt 25 de ani de când a murit, o să spun mai întâi că pe mine sârbii m-au învăţat să-l iubesc pe Nichita şi tot de la ei am învăţat că aşa îl cheamă, pentru că e de ajuns. Nicio televiziune din România nu a fost, nu e şi cred că nici nu va fi vreodată în stare să facă pentru un scriitor român atât de mult cât a făcut televiziunea sârbă pentru Nichita Stănescu. Şi după 89, tot la sârbi l-am văzut.

Dar prima mea amintire despre Nichita e alta. În şcoala în care învăţam eu, într-o zi s-a stârnit o vânzoleală de nedescris: cei mari, de la liceu, dar nu doar cei de la fil.ist, umblau prin clase să se împrumute, că nu ştiu de câţi lei aveau nevoie. Cât aveai să le dai era bine, mai luau şi de la alţii. După asta au plecat toţi în centru şi s-au întors cu o carte. Ultimii plecaţi s-au întors fără, tirajul s-a epuizat cu viteză. Eu fiind blondă încă de pe atunci am întrebat despre ce-i vorba şi s-au uitat unii la mine ca la ultima proastă şi mi-au zis că-i vorba de Nichita Stănescu, i-a apărut o carte nouă. Dar nu s-au liniştit apele aşa repede: în pauze stăteam toţi grămadă să vedem cartea, o răsfoiam cu o bucurie de nedescris. E vorba de Noduri şi semne, părea de-a dreptul ediţie bibliofilă. Unele exemplare au circulat prin diverse clase, unde erau elevii care dăduseră bani cu împrumut.

Nu cred că azi aşa ceva mai e posibil, din diverse motive. Ieri, la Noua Revistă Vorbită, într-o înregistrare de la Poeticile Cotidianului, Svetlana Cârstean zicea cam aşa: e zgomot mare în jur, iar noi trebuie să vorbim în şoaptă; ne şi citim mai mult între noi. Unii cititori mai trag uneori cu urechea, mai caută câte o carte, dar sunt puţini. Nici nu-s căutaţi de nimeni.

Şi o să povestesc ceva. Am primit de curând diverse mailuri de la Poets.org/Academy of American Poets în care ziceau ei, printre altele, că mai mult de 70% din cititorii lor au descoperit poezia în adolescenţă şi azi adolescenţii pot fi găsiţi mai ales pe internet. Şi-n loc să spună că internetul e pentru cretini, că adevărata cultură nu-i acolo şi alte chestii de astea superinteligente, că mă doare capul de la ele, ei ziceau cu totul altceva: trebuie să le întindă acestor tineri diverse capcane, pentru a-i aduce şi pe site-ul lor, pentru a-i ajuta să descopere poezia. Şi cum unii au felicitări pentru toate ocaziile, ei au poezii pentru toate ocaziile. Au şi-un magazin, pot fi găsite acolo căni, tricouri, coliere, eşarfe, toate atinse de poezie. Şi au diverse idei, diverse programe pe care vor să le dezvolte cât mai mult. Şi mai ziceau ei: odată agăţat pe net, adolescentul acela se va duce şi într-o librărie, să caute o carte.

Şi acum să revin la Nichita. Am găsit un interviu cu el, are vreo 30 de minute. Zice, printre altele:

• poetul ajută la naşterea poeziei din om
• nu există poeţi, există poezie
  
• fiecare epocă îşi selecţionează tipul de talent convenabil prezentului ei afectiv
• dacă n-aş crede în mesajul meu poetic, n-aş scrie [ e tot citatul pe blog, la Did]
• un poet nu poate fi mai bun decât alt poet, el poate fi mai bun doar decât el însuşi, el poate să spună doar ce are el de spus, nu ce are altul de spus
• nostimă povestea cu licheaua, dar Nichita spune că poate licheaua avea dreptate, poate poezia lui era proastă şi elevul n-a avut nicio vină, poate comentariul lui era bun [pentru cei care n-au răbdare să asculte interviul o să le spun că licheaua a trecut clasa, la intervenţia poetului]