Thursday, July 24, 2008

Desene terifiante

Zicea Răzvan Petrescu [în contextul amintit] că în ziua de azi scriitorii atenţi la stil sunt tot mai greu de găsit. Omul e stilul e o butadă pe care o tot auzim. Dar stilul contează pentru puţini, deşi grecii au epuizat toate temele, nu se mai poate inventa nimic, au zis ei tot, spunea tot Răzvan Petrescu. Ştim desigur toate iluziile postmoderne care încearcă să demonstreze că nu există nimic nou de spus, există doar diverse feluri de a spune, sau cam aşa ceva.

Şi povestea din Caiet de desen [primul roman scris de Adrian Chivu] e una ştiută şi foarte simplă: doi oameni nu se mai înţeleg şi se despart, spre disperarea copilului, care însă nu stă cu mâinile în sân, ci încearcă să vadă de ce se despart cei doi şi cum ar putea să-i împace. Eu aş fi vrut ca bunica să fie singura vinovată. Aşa cum mama ar fi vrut ca tata să fie singurul vinovat. Nu ştiam dacă am dreptate şi nici nu ştiu ce înseamnă să ai dreptate. La un moment dat renunţi să mai ţii cont de ce este corect şi pui punct acolo unde nu ar fi trebuit să-l pui.

E important că acest copil [de fapt e la vârsta adolescenţei, i se tot spune că e deja bărbat] e unul retardat. Nu-mi dau seama ce fel de handicap are [aş zice autism], nici nu ştiu dacă e posibil ca un om cu asemenea diagnostic să gândească în felul în care o face personajul lui Adrian Chivu. Sinceră să fiu, aş ruga psihiatrii să nu se amestece, pentru că prea frumos curg frazele, destul de scurte, uneori sacadate, de obicei amestecate. De asta o să şi dau citate, deşi nu îmi prea stă în obicei.

Dar mie tocmai asta mi-a plăcut: cum e spus totul. Citim de fapt [pseudo]jurnalul unui retardat, o avalanşă de gânduri şi de trăiri. Se spun mai multe poveşti în acelaşi timp, cel puţin 3 importante:

  • una despre familie: mama şi bunătatea ei, tata şi pachetele de biscuiţi, bunica, vinovată de toate relele, pentru că ea sigur nu-l iubeşte. Bunica a apărut cum apar gândurile urâte în mijlocul unor momente de pace.
  • una cu educatoarea: Educatoarea ne-a spus că ceea ce nu putem să iubim nu trebuie să urâm, ne-a mai spus că ceea ce nu urâm nu înseamnă că iubim şi ne-a mai spus că nu trebuie să iubim ceea ce nu putem să urâm.
  • şi alta care are loc doar în mintea lui, sub copac, sau în locul secret: Aici este întuneric. Din când în când aprind câte un chibrit. Este un loc secret. Nici nu ştiu dacă există aşa cum îl descriu. Îmi ţin respiraţia şi mă afund. La început zgomotele se disting, dar cu cât cobor mai mult, cu atât se lasă liniştea. […]Dacă ar mai afla cineva de el, aş rămâne fără suflet. Aici pot să-mi ţin capul în pământ. Şi nu trebuie să răspund la nicio întrebare. Pot să-mi notez ce aud şi ce îmi închipui.

Nu ştiu de ce se vorbeşte de debutul lui Adrian Chivu în proză, fără a se spune nimic despre faptul că a publicat o carte de poezie [Schizosonet]. Parcă ar fi un trecut ruşinos, ceva ce trebuie ţinut ascuns, deşi trecutul ăsta invadează proza de acum, cuvintele par a veni de acolo.

E o carte despre simţurile care ne trădează, despre cuvintele care nu pot fi spuse, despre ţipătul care se aude în locul lor, despre cum e când vrei să pleci şi nu poţi, pentru că picioarele îţi dispăruseră, despre viaţa care trece pe lângă noi, despre păsările care cântă ca şi cum prostiile oamenilor n-ar exista, despre trupul pe care-l pierzi ultimul [mai întâi îţi pierzi încrederea în tine, apoi dexteritatea, apoi imaginea despre sine, şi apoi lucrurile pe care credeai că nu ţi le poate lua nimeni. Corpul ţi-l pierzi la sfârşit când oricum nu mai contează], despre singurătatea din mijlocul oamenilor, despre cum nu eram plecat nicăieri, dar nici acolo nu eram.

Un copac, o pasăre neagră, pachetul de biscuiţi par a reveni mereu în poveste. La fel revine şi bunica, după ce e omorâtă. Doar mama hotărăşte să dispară, poate pentru că intuia adevărul. Nu e nimic de făcut, pentru că nu poţi obliga un om să trăiască. În cartea asta nu există nume proprii, sunt trupuri, trupuri şi atât. […] Trupuri pe care le cărăm după noi ca pe nişte păcate făcute fără să ştim, când dormim şi credem că somnul ne regenerează.

Oricum, copilul ăsta retardat are locul lui, undeva între Forrest Gump şi Luca; pare a fi o imagine refăcută: este ca şi cum mi-aş fi rupt toate oasele şi ele s-ar fi sudat complet altfel, în exterior nu e nicio diferenţă, numai că înăuntru sunt o altă fiinţă.

Pentru mine, Adrian Chivu are un loc în primul rând al prozatorilor din ultimul val, acolo unde se mai află Filip Florian, T.O.Bobe, Ioana Bradea. [De la ei aştept eu cărţi frumoase, pe ei îi văd capabili să se dueleze cu cei mari.]

Şi pentru că tot a scris Luciat despre fericire, adaug aici încă o definiţie, nu ştiu cât de exactă, pentru că-i aparţine unui retardat: fericirea înseamnă să uiţi repede întâmplările care s-ar putea să te ţină în loc.

Adrian Chivu, Caiet de desen, Curtea Veche, 2008

4 comments:

turnavitu said...

Bunica moarta, tata, mama, copilul retardat cu gandire soc imi aminteste mult de Luca din Cum mi-am petrecut vacanta de vara de T.O.Bobe. Din cate inteleg stilul scrierii este remarcabil - ceea ce face sa fie o carte valoroasa.Ma mananca limba sa comentez ceva legat de fericire, dar ma abtin fiindca nu se poate dialoga cu anumite persoane - si nu ma refer la tine.

miruna vlada said...

hmmm m-ai facut sa vreau sa fac neaparat rost de carte. imi plac mult citatele pe care le dai. seamana cu aglaja veteraniy De ce fierbe copilul in mamaliga? mie mi-a mers la inima cartea aia. si spun asta pt ca intr-adevar am citit cronici defavorabile despre ea (si despre adrian chivu si despre aglaja)..

turnavitu said...

Corectura: acest gen de familie imi aminteste de T.O.Bobe.

white noise said...

@Turnavitu - mie stilul mi-a placut, poate la nivelul constructiei as fi gasit cateva defecte. oricum, a fost comparat cu Blecher, Beckett[cel din Molloy]

despre fericire mai zic eu ceva, de fapt citez: fericirea e-un lucru marunt, un pitic ce danseaza :-))))

@miruna vlada- si eu o iubesc mult pe Aglaja. as zice insa ca ea e mult mai poetica decat Adrian Chivu. dar eu cred ca ti-ar placea caietul asta de desen.