O amintire din scurta mea carieră didactică: i-am rugat pe elevii de a II a să deseneze o scenă dintr-un basm, cu condiţia ca lângă fiecare detaliu să treacă şi cuvântul în engleză; dacă nu-l ştiau, nu aveau voie să-l deseneze. Au făcut adevărate picturi, absolut minunate, pline de fantezie. Dar ca de obicei a fost un desen absolut special: în el apăreau şi Zmeul şi pădurea şi multe altele, dar toate astea erau închise în mintea unui copil.Mă gândeam că şi povestea asta s-a întâmplat cumva în imaginaţia lui Brodeck, de asta poate la final, când priveşte în urmă nu mai vede satul, ca şi cum n-ar fi fost acolo niciodată. Şi foile pe care şi-a scris raportul au fost arse, tot pentru ca toată povestea legată de uciderea unui străin să fie uitată. Toţi bărbaţii din sat erau implicaţi în crima de la han, toţi au luat hotărârea şi apoi au dus-o la îndeplinire. Anderer făcuse marea greşeală de a-i obliga să privească desenele pe care le făcuse, desene în care apăreau aşa cum erau cu adevărat, nu cum vroiau ei să pară.
El era străinul, evident, iar Brodeck era un Fremdër, adică un gunoi. Şi uite aşa am ajuns la un punct de răscruce: dacă tot ce se întâmplă cu ciudatul intrus, cu celălalt [un fel de venitură?] ar putea fi o poveste, ce s-a intâmplat în lagărele naziste sigur nu a fost o invenţie. Iar dacă, la un moment dat, Brodeck mi-ar fi pus întrebarea ultracunoscută mai e acesta un om?, cred că i-aş fi răspuns cred că nu! E adevărat, omul e un animal care o ia mereu de la capăt, dar la un momet dat, când eşti obligat să îţi anulezi şi ultima fărâmă de demnitate parcă nici nu mai eşti. Cred că de asta Kelmar a ales să moară înainte de a ajunge în lagăr. Iar Mâncătoarea de suflete e o creatură absolut terifiantă. La polul opus, Bătrânul pare ireal tocmai prin bunătatea lui. Ireali sunt şi lupii care se aruncă de pe stânci, dar şi vulpile care mor inexplicabil transmit nişte mesaje pe care oamenii nu le înţeleg.
Suflete cenuşii mi-a plăcut mai mult şi-s sigură ce şi e un roman mult mai bun. Ambele încep cam la fel: un povestitor intră brusc în subiect. Brodeck ne asigură că nu are nicio vină, el trebuie să spună toată povestea. Dar aici sunt două poveşti importante, înecate uneori într-un retorism păgubos.
Posts
No comments:
Post a Comment