La Bistriţa, birjar!

Nu vă speriaţi că n'au murit, ci doarme. De fapt, nu doarme, ci stă de veghe şi priveşte, sper că mai frumos decât faimoasa insectă ce privea în zare. Aşa că să începem cu începutul: locuim la bistritz, deasupra mării, la doi ani lumină de ceva foarte, foarte fragil.  Oooops, ăsta nu e începutul meu. Al meu începe aşa: joi dimineaţa, 15 iulie, pe la 6.23 a plecat un tren din gară. Dar de data asta a fost cumva mai altfel, n-a pornit ca într-o romanţă, m-a luat şi pe mine.  A plecat după o noapte albă; nu ştiu cum se face dar, ori de câte ori trebuie să plec undeva, vecinii mei se mobilizează exemplar şi eu nu pot închide niciun ochi. Dar e bine, în felul ăsta ajung la gară exact când trebuie.

Cine crede că în România nu mai există camere de tortură n-a urcat niciodată în trenul foamei. Din fericire am scăpat cu viaţă. Şi mi-am revenit repede. Pentru că uneori reuşesc să fiu aşa, adică uit şi renasc cu o viteză uimitoare. În gara din Beclean mă aşteptau Rareş şi Vlad Moldovan, deci am lăsat în altă viaţă căldura sufocantă din compartiment, duhorile, ţipetele şi pe domnul Goe. Ultimii kilometrii din drumul spre Bistriţa i-am făcut ascultând poveşti şi muzici. Am dat vreo două telefoane, să afle lumea că mai e un pic şi ajung.

După ce am inghiţit o salată, dar mai ales o cafea salvatoare, am lăsat bagajul pe undeva şi am pornit spre o librărie, unde s-a lansat Scotchu' Ioanei Bradea. Am făcut poze cu telefonul  mobil, dar nu le-am descărcat din motive tehnice.  Nu ştiu cum de-a fost posibil, dar am plecat de la hotel fără aparatul foto. După încă o cafea am pornit spre Sinagogă unde au avut loc lecturile [unele mult prea scurte; asta e, sunt veşnic nemulţumită].

Comparând programul cu cel al festivalului de anul trecut am văzut că anul ăsta s-au întâmplat mult mai multe lucruri, multe şi variate: lecturi, lansări, teatru, vernisaj, muzici. Pentru cei care au fost la penitenciar, orele petrecute acolo au fost cele mai încărcate de emoţii.  A fost mai întâi o piesă de teatru, actorii fiind cei din trupa anOnimus. Titlul spectacolului: Trişez cu viaţa. Regia: Camelia Toma. Scenografia: Ana Toma. Scenariul e unul special. Mai întâi a fost un atelier de scriere creatoare, condus de Claudiu Komartin. La final a scris un text încercând să nu-i trădeze pe cei care şi-au spus povestea. Dar nu e doar atât. Marele lui merit stă în faptul că a ştiut ce să întrebe şi cum, în aşa fel încât să i se răspundă cu adevărat. A pus apoi poveştile în ordine şi a intercalat mici fragmente care au sunat ca nişte mici poeme [unele cred că ar rezista şi separat].

De pe blogul oficial al trupei am aflat numele participanţilor la atelierul de scriere dramatică: Ioan Amarghioalei, Rareş Constantin Andreşan, Gică Anton-Chelaru, Adrian Beliga, Florin Blehoghe, Balint Calo, Aurel Călin, Andrei Csillag, Virgil Constantin, Ioan Dălălău, Daniel Filip, Rareş Ioan Hădărean, Laurenţiu Hătărăscu, Marius Ionaşc, Laszlo Lorinczi, Cornel Moldovan, Gavril Moldovan, Zaharie Nariţa, Andrei Năstasă, Jenică Pavăl, Vasile Popa, Ioan Proca, Relu Rotaru, Cătălin Stelică Sbînă, Cornel Stoica, Gabriel Sebestyen, Liviu Sucuturdean, Tiberiu Şerbănescu, Toader Tanca, Ovidiu Zaharie. Şi aici sunt poze de la premieră. Afişul [realizat de Ana Toma] l-am furat tot de pe blogul oficial. Sunt trecuţi acolo şi actorii [deşi între premieră şi următorul spectacol s-au mai făcut mici schimbări; la puşcărie e ca-n viaţă: unii vin, alţii pleacă]. 

A fost şi o lectură la penitenciar, cei care au vrut să citească au citit. Iar audienţa a fost încântată. S-a aplaudat la scenă deschisă, iar Nora  Iuga şi Rareş Moldovan au fost întrerupţi de mai multe ori de aplauze. 

Dar s-au întâmplat multe lucruri frumoase între 15 şi 18 iulie, aşa că închei episodul de astăzi trecând aici numele celor care au pus la cale povestea cu poezia de la Bistriţa: Asociaţia Argument, sau altfel spus Camelia Toma şi Ana Toma, Gavril Ţărmure şi Societatea de Concerte Bistriţa, Marin Mălaicu Hondrari. Partener oficial: Observator cultural.