În carne vie

Am amânat destul, dar anumite lucruri  nu pot fi amânate la infinit. Iar ele stau undeva, la locul lor şi lucrează în tăcere, deşi aparent sunt ignorate. Am citit Malina la îndemnul unor prieteni; cum ei îmi citesc blogul, le sunt datoare cu o scurtă poveste despre cele citite. Şi nu voi reuşi să merg mai departe decât după ce voi scrie despre Malina. Aş începe şi eu exact cum şi-a început Adela Greceanu un editorial în care a vorbit despre limbaj la Ingeborg Bachmann, adică aş începe cu vorbele lui Wittgenstein: despre lucrurile despre care nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.

Dacă ar fi fost vorba de un film, cred că din când în când aş fi închis ochii, să nu mai văd nimic, să cred că n-a fost. Dar şi aşa i-am strâns uneori, încercând să nu înţeleg tot. Pentru că uneori am avut senzaţia că, în timp ce citeam, textul îmi era scris cumva pe piele, ca în acea colonie penitenciară.

Nu ştiu cât de mult e vorba despre tăcere în romanul ăsta, mie mi s-a părut că-i vorba despre lipsa comunicării, sau mai bine zis, despre imposibilitatea comunicării. Parcă n-ar fi sinonime toate cuvintele astea, nu acum.  Şi cartea asta e un fel de monolog, un fel de zbatere. Mi-a adus aminte de Lumânările ard până la capăt, romanul lui Sandor Marai, despre care ziceam eu cândva: E o carte tulburătoare despre falsitate, aparenţă, dorinţa de a fi altcineva, sau acelaşi. Replica nu vine, interlocutorul e tăcut. Poate pentru că cel care acuză are dreptate, poate pentru că cel care acuză greşeşte atât de mult, încât nu ar putea fi niciodată convins că nu are dreptate. Şi singura victorie posibilă e supravieţuirea. 

Aici victoria nu e posibilă.  Şi sunt, desigur, câteva diferenţe. Dacă în romanul lui Marai, tatăl cere ca fiica lui să fie iertată, mai bine zis înţeleasă, aducând în discuţie singurul argument pe care-l mai avea la îndemână  [voi i-aţi supravieţuit, sau cam aşa ceva], în romanul lui Ingeborg Bachmann,  tatăl e unul dintre asasini  pentru că undeva există un cimitir al fiicelor ucise. Dar ambele romane sunt construite în jurul unui triunghi înşelător, în care relaţiile nu sunt clare. Ivan nu întreabă niciodată de Malina, dar şi acesta pare a ignora vizitele lui Ivan, vizite la care nu e prezent, dar e imposibil să nu simtă schimbările care rămân în urma lui.  [Înţeleg de ce pe Ivan nu-l interesează Malina. Iau anumite măsuri de precauţie astfel încât cei doi să nu se întâlnească. Nu înţeleg însă de ce Malina nu vorbeşte niciodată despre Ivan.] 

Pe blogul ei, Zmeura a făcut un scurt rezumat al romanului. De fapt, e unul în care nu se întâmplă multe lucruri, ci sunt simţite/gândite/analizate multe, un  fel de simt enorm şi văd monstruos în variantă vieneză. Numele mi s-au părut de la început stranii.  În ciuda tuturor diferenţelor dintre noi, Malina şi cu mine împărtăşim aceeaşi jenă faţă de numele noastre, Ivan e singurul care se confundă cu numele lui şi, întrucât numele i se pare atât de firesc şi simte că identitatea lui stă-n acest nume, e şi pentru mine o plăcere să-i pronunţ numele, să-l gândesc, să-l repet.  

Citind cartea asta, am avut senzaţia [mai mult ca niciodată] că într-adevăr cuvintele au fost date pentru a ascunde gândurile. Mai nimic nu poate fi rostit până la capăt, sau pentru că nu e momentul potrivit, sau pentru că interlocutorul nu e interesat de subiect, sau pentru că amintirile sunt atât de dureroase încît nu pot fi povestite până la capăt[...un mare vid se cască între vorbele lui economicoase, vorbele mele şi ceea ce vreau să-i comunic cu adevărat...].. Şi ea şi Malina scriu, şi totul pare o poveste, aşa cum întîmplările din Secretele prinţesei din Kagran parcă se întâmplă cu adevărat pe măsură ce sunt scrise. Fericirea nu e posibilă [Oricine ar putea spune că Ivan şi cu mine suntem fericiţi. Sau că nu avem motive să ne considerăm fericiţi. Numai că nu oricine are dreptate. Oricine, adică nimeni], cuplul nu există [deşi pentru cei din jur ea şi Malina par a forma un cuplu], nu există nici azi ["Astăzi" e un cuvânt pe care doar sinucigaşii ar trebui să-l folosească, fiindcă pentru toţi ceilalţi el n-are absolut niciun sens] şi atunci rămâne doar verdictul: A fost crimă.

Dar mai ales rămâne singurul refugiu posibil: literatura, în toate formele ei. Cititul e un viciu care poate înlocui toate viciile sau ne poate ajuta pe alocuri să trăim fără ele mai intens,  e un adevărat desfrâu, o manie devoratoare. Nu, nu iau droguri, ci cărţi, bine-nţeles că am anumite preferinţe, multe cărţi nu-mi fac bine, pe unele le consum numai dimineaţa, pe altele numai noaptea, există cărţi pe care nu le las din mână, merg cu ele prin casă, mă plimb cu ele din sufragerie în bucătărie, le citesc în picioare pe hol, nu folosesc semne de carte, nu-mi mişc buzele când citesc, am învăţat de foarte timpuriu să citesc bine, nu-mi mai amintesc metoda...

Uneori o carte e ca o boală şi uneori boala asta se poate numi Malina.

Ingeborg Bachmann, Malina, traducere de Ramona Trufin, Humanitas

*în cele scrise mai sus am ignorat faptul că Malina trebuia să fie doar o parte dintr-o trilogie care nu a mai fost scrisă