Răzbunări literare

Dacă aş fi ştiut că Moartea unui critic e, până la urmă, un simplu roman poliţist n-aş fi cumpărat cartea, pentru că am alte romane poliţiste necitite [încă] prin casă, romane care sigur sunt mult mai bune [de exemplu cele ale lui Chandler]. Dacă nu ar fi fost scandalul iscat în jurul acestei cărţi cred că ea ar fi trecut aproape neobservată în Germania şi cu siguranţă nu ar fi fost atât de repede tradusă prin diverse alte spaţii. Cam tot impactul ei stă în faptul că [aparent] vorbeşte despre Marcel Reich-Ranicki, critic respectat şi temut. Toată povestea asta i-a indignat pe unii dintre prietenii mei germani. Verdictul lor a fost unul scurt: Martin Walser a vrut să-şi bată joc de cel care cândva nu i-a prea lăudat o carte. Aşa o fi; şi mie mi-a sunat mai mult a răzbunare. Iar lumea literară germană pare a fi una normală, adică nu e nimic idilizat, dimpotrivă: unii critici au puteri prea mari, unii scriitori se simt nedreptăţiţi, unii scriitori îi invidiază pe cei mai norocoşi decât ei. 

N-am de gând să spun nimic despre scandalul iscat înainte de apariţia romanului, pentru că n-aş avea nimic nou de zis. Mai bine citiţi acest articol al Rodicăi Binder: Furtună într-un pahar cu apă tulbure, în care se prezintă succint şi clar întreaga afacere. Citiţi şi o cronică scrisă de Simona Sandu:De la moartea autorului la moartea criticului.

M-a plictisit pe alocuri povestea, deşi pe scurt ea sună aşa: un ilustru critic dispare fără urmă, iar autorul prezumtivei crime pare a fi un scriitor [Hans Lach] cu care avusese o dispută. Un singur prieten [Michael Landolf] îl consideră nevinovat,  şi caută dovezile necesare eliberării lui. În final, totul se dovedeşte  a fi o farsă, ilustrul critic doar s-a ascuns o vreme, dar nu vă spun unde, cu cine şi de ce; şi nu spun nici ce legătură e între Lach şi Landolf. 

M-a deranjat şi [tehno]redactarea neglijentă [mi-ar plăcut să mă ofer/toate cele nouă romane şi şi câte ceva din ce s-a scris/mistica, cabala, alchimia/casete video pe care li le arată locatarilor] şi nici n-am priceput de ce se repetă de un milion de ori într-o frază ea/ea/ea sau el/el/el, parcă-n română pronumele personal nu trebuie să stea lângă fiecare verb.

Ce spune Martin Walser despre lumea literară germană e probabil mai important decât povestea propriu zisă,  dar mie nu mi s-a părut că  a făcut mari dezvăluiri. Mă gândeam nici să nu scriu despre cartea asta, dar pe de altă parte am zis să scriu ceva, nu de alta, dar eu citesc încontinuu [oarecum] deşi pe blog se vede altceva.

Martin Walser, Moartea unui critic, traducere de Victor Scoradeţ, Allfa, 2004

Q&A de spart capul

Adică, după ce spune: Doamne, ce leapşă grea am putut primi [...] , e ca un pumn care trebuie să te trezească şi atunci când nu eşti beat, Teodora Coman mi-a dat şi mie leapşa asta, să-mi sparg capul cu ea, nu alta. Răspund, ce să fac.

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?
mi-aş da eu, dar cine mă lasă?

2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?
să eşuezi [să nu încerci înseamnă să eşuezi din start]

3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac?
păi nu ştim că-i scurtă, ni se pare că avem tot timpul din lume

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut?
eu nu prea vorbesc, şi dacă ce fac nu-i de ajuns, vorbele nu ajută la nimic

5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?
între homeless şi the Queen of Sheba [presupun că era bogată, habar n-am]

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?
televizoarele [să nu aibă sonor când dorm eu]

7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?
ce fac eu cam seamănă cu ce mi-am dorit; dar nu mă refer la leapşa asta, aici împrejurările m-au adus

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?
nimeni nu ştie care-i media lui/ei

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?
în general sunt preocupată, dar nu ştiu de ce

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?
să nu crezi ce-ţi spun acum....

11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?
fericit[ă] în orice combinaţie

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să mai ai amintiri de acum înainte?

cred că toţi ajungem în punctul în care ambele variante se îmbină atât de frumos, de ce să mă gândesc de-acum la el?

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum?
da, îmi aduc aminte, contează, cum să nu

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?
am multe amintiri, cred că aş alege-o pe prima. specială că-i cu bunici.

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?
nu

16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?
de obicei m-arunc cu capul înainte, aş putea să trec aruncatul ăsta la semne particulare

17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?
din fericire încă îl  mai aud

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte? 
n-am plecat definitiv de aici. ce mă opreşte? prostia din capul meu 

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti? 
dau în gropi ca nimeni altul/alta

50 000 dar unde-or fi?

Acum câteva zile a apărut un top al site-urilor literare româneşti. S-au inflamat destui, eu n-am de gând să comentez topul, pentru simplul motiv că citesc doar vreo 4 din cele 10 [mai corect ar fi: citesc anumiţi autori care publică pe acele site-uri.]

Eu vreau să mă opresc la detaliul cel mai şocant din acel articol, şocant pentru mine, evident. Despre Agonia se spune: are peste 50.000 de scriitori si comentatori de poezie, având un trafic de invidiat.

50 000, dar la noi o carte de poezie nu se vinde decât în câteva sute de exemplare,  hai să spunem 500 [parcă la CR tirajul e de 1000, dar în rest nu prea trece de 2-300], şi o carte de proză nu trece nici ea de 1-2000 de exemplare vândute. Deci unii scriu fără să ştie cum scriu cei de lângă ei, pe mine chestia asta m-a bătut la puncte. Aşa că tac, oarecum îngrozită.

Poemul de sâmbătă 25

Anumite poezii mă reduc la tăcere şi asta e una dintre ele. Mai zic doar: sper să aveţi norocul de a-l auzi cândva pe Marius Ianuş citind-o. [îl puteţi asculta aici, începe la minutul 1. 35]

Marius Ianuş
Jigodia disperată în care a sperat mama*

Mama nu va uita

niciodată cărarea

spre leagănul în care

mă vântură

uitarea

spre leagănul de piatră,

în care zac,

zdrobit,

ca un pitic,

copilul cel mic,

jigodia disperată în care

a sperat mama.

Mama o să-mi aducă mereu de băut.
Mama o să mă ducă în braţe spre sud.
Mama o să-mi dea mereu

timp de gândire

Mama o să-mi vorbească mereu

în amintire

Mama o să fie mereu
jumătatea bună a sufletului meu

Mama o să mă înveţe să cânt frumos

şi voi reuşi

Mama o să mă înveţe gândurile ei

ca nişte jucării

o să le deschidă în faţa mea

şi eu o să râd

Mama o să se-ntindă pentru mine

la pământ

ca să audă paşii terfeliţi

ai copilului său

Mama se va ruga pentru mine

lui Dumnezeu

Mama mea va rămâne mereu
jumătatea bună a sufletului meu

Şi

Mama o să inventeze o bombă atomică

pentru mine

Mama o să mă legene tandru

în submarine

Mama o s ă arunce în aer World Trade Center

a doua oară

ca să văd eu pe viu subproducţia, să am eu reluarea
Mama o să mineze marea amintirilor colective cu

imaginea mea

Mama o să bage versurile mele în manualele

luptătorilor Al Queda

Mama o să mă ascundă în munţi
Şi va pune maşinile morţii şi femeile
la dispoziţia mea
Mama o să mi se ascundă în venă
tânără şi halucinogenă
Şi va pune maşinile morţii şi femeile
la dispoziţia mea
Vom trăi în centrul lumii, care e durere,
pe o stea
Şi va pune maşinile morţii şi femeile
la dispoziţia mea
Vom trăi îmbrăţişaţi în stomacul lumii,
în fiere
Şi va pune maşinile morţii şi femeile
la dispoziţia mea

*din volumul Ursul din container, Vinea, 2002

Poezie la Sibiu

Autori invitaţi - ediţia a III-a, 1-3 octombrie 2009:

1. Constantin Acosmei (România)

2. Urs Allemann (Elveţia)

3. Daniel Bănulescu (România)

4. Tadeusz Dąbrowski (Polonia)

5. Daniela Danz (Germania)

6. Oswald Egger (Austria)

7. Georgi Gospodinov (Bulgaria)

8. Herta Müller (Germania)

9. Ion Mureşan (România)

10. Krzysztof Siwczyk (Polonia)

11. Paulo Teixeira (Portugalia)

12. Hans Thill (Germania)

13. Radu Vancu (România)

Locul de desfăşurare: Filarmonica Sibiu, Sala Thalia

Organizatori: Literaturhaus Berlin şi Institutul Cultural Român

Off topic: Andra Rotaru are blog!

Cu alte cuvinte, din nou underground

O să scriu câte ceva despre cele întâmplate la Bucureşti, deşi nu am poze şi niciun fel de altă înregistrare. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu cardul şi nici nu mai încerc să înţeleg.  Când mi se întâmplă câte un pocinog din ăsta, îmi aduc aminte ce-mi zicea bunica: lasă, mamă, că alţii au pierdut averi, unii şi-au pierdut şi viaţa. [zic şi eu aşa, într-o doară, că doar pe români nu-i interesează ce s-a întâmplat cu alţii]. Aşa că o să povestesc un pic despre Institutul Blecher şi clubul său de lectură, dar o să fie ca şi cum v-aţi uita la un film şi pe ecran se va vedea doar o parte din subtitrare si din când în când se vor auzi frânturi din ce spun actorii. Dar sonorul nu vă va ajuta prea mult, pentru că ei vorbesc într-o limbă ciudată, care uneori pare doar a lor.

M-a distrat uşor gândul că trebuie să ajung într-un loc numit Dharma Bar la câteva zile după ce am terminat de citit The Dharma Bums. Şi m-am bucurat că a apărut un Institut Blecher cam în zilele în care am descoperit că cei de la Art au de gând să reediteze poezia lui Max Blecher. Sâmbătă spre seară m-am plimbat prin Bucureşti şi am descoperit barul. Nici nu ştiţi ce poze frumoase i-am făcut! Nici nu veţi afla, că s-a dus cardul. M-aş fi dus şi la  lectura de la muzeu dacă aş fi ştiut de ea, sau dacă ar fi ştiut cineva de ea. Ce să-i faci, muzeul acela e condus de unii pe care nu-i interesează nimic, altfel nu-mi explic cum nu le-a trecut prin cap că alţii ar putea fi interesaţi de aşa ceva. 

Dharma Bar mi-a părut a fi un loc foarte familiar, în Timişoara e plin de baruri din astea: cum am găsit un demi[sub]sol, cum am pus acolo un bar. Dar seamănă foarte bine şi cu spaţiul acela de la Muzeul de Artă în care au loc uneori lansări de carte şi alte întâlniri, numai că e un pic mai mic. Institutul e una din frumoasele invenţii ale lui Claudiu Komartin. Şi ce frumos înregistrasem eu începutul, în care spunea ce vrea să fie clubul de lectură! A povestit pe blogul oficial ce s-a discutat acolo, dar a fost foarte sobru, nu ca la început când şi-a permis să fie un pic subiectiv. La prima întâmplare au citit Dan Coman şi Sorin Despot.  Şi a fost frumos.

Iar eu acum o să să adaug doar câteva impresii, mai mult pe marginea discuţiilor. Dan Coman a citit poezii apărute deja în colecţia no name, mai puţin două: Elena şi încă una dedicată lui SGB [aici mi-ar trebui un emoticon, dar n-am]. Nu prea ştiu de ce i s-a reproşat lui Dan Coman că sună mereu a Dan Coman, aşa că trec peste povestea asta şi ajung la ceva ce mi s-a părut important, dar s-a trecut repede peste. La un moment dat, Sorin Despot a spus că ar vrea să-şi citească poeziile într-un spaţiu public. Şi-s convinsă că nu îşi doreşte aplauze, recunoaşterea mulţimilor sau alte lucruri de care a fost acuzat, şi mă bazez pe un mic detaliu: a spus că el vrea în primul rând să comunice, poezia e o formă de comunicare. Dar parcă n-ar fi fost auzit. Aşa că eu cred că şi-ar dori să ştie dacă cineva e interesat de ce are el de spus, dacă s-ar opri cineva din drum să-l asculte, cineva care nu e din breaslă, pentru că nu ştiu cum să zic, dar eu cred că breasla e interesată mai mult de cum se spune. Şi nici nu cred că cititorul obişnuit ştie că există breasla, tocmai de asta părerea ei nu prea influenţează pe nimeni.  Pentru [unii] cititori, contează părerea unor critici, contează editura şi contează ce spun unii poeţi, mai ales când ei mai scriu şi la revistă, dar nu aştern acolo tot ce le-a trecut prin tastatură.

Ar fi multe de spus, dar nu e momentul.  Mai spun doar atât: următoarea întâlnire a clubului de lectură o să fie în 4 octombrie, când vor citi V. Leac şi Mihai Duţescu.     

Oboseli

Am dus cardul la doctor şi sper din suflet să recuperez măcar câteva poze. Cât am stat eu acolo, nu s-a lăsat descoperit de niciun program obişnuit. Dar recuperatorul are şi câteva programe mai ciudate şi, cu ajutorul lor, a văzut că totuşi s-ar putea să fie ceva stocat pe  acel obiect buclucaş.

Sunt încă foarte obosită, din fericire nimeni n-a avut mari pretenţii de la mine, iar cei care au avut s-au trezit cu ele retezate destul de rapid. Am umblat ca teleghidată azi, printr-un oraş pe care-l simt tot mai străin. Am aflat că nu va fi niciun festival de teatru anul ăsta, şi mai că-mi vine să cred că nu e doar un zvon. În fond, noi locuim în cel mai civilizat oraş din ţară, nu ştiu la ce ne-ar trebui teatru. Şi pe deasupra mai suntem şi fruncea, că vorba aia, cap am, minte la ce-mi mai trebuie. Pâna la proba contrarie, eu cred că Timişoara a cam pierdut duelul cu Sibiul sau Clujul.

Dacă recuperez pozele o să povestesc mai mult. Sâmbătă am fotografiat câteva case vechi, o oră şi-un pic am hoinărit pe unde-am vrut. Din păcate n-am ştiut că e o lectură la muzeul literaturii [şi nu întâmplător îl  scriu aşa, şi nici nu-i scriu numele întreg pentru că muzeul nu are legătură decât cu bulevardul pe care se află şi cu trotuarul din faţa lui; mai departe nu ajung nici cărţile pe care le editează, nici veştile cu ce se întâmplă înăuntru; unii prieteni bucureşteni n-au ştiut nici de lectura de vineri, pentru că, nu ştiu cum să vă spun, nu toată lumea citeşte bloguri].

Mă opresc aici. După cum vedeţi, când sunt foarte obosită, sunt pusă pe ceartă. 

Completare: am descoperit un articol în care se confirmă amânarea festivalului de teatru.

Institutul Blecher

Până reuşesc eu să mă mobilizeze şi să povestesc cum a fost prima întâlnire literară din Dharma Bar, la clubul de lectură al Institutului Blecher, citiţi ce a apărut deja pe blogul oficial.

O să fie un pic mai complicat să povestesc pentru că am o problemă tehnică. Nu pot descărca ce am filmat şi nici pozele făcute pentru că a apărut o problemă numită simplu memory card error. Dar, când o să-mi treacă oboseală, că drumul a fost lung, o să povestesc ceva, în completarea celor deja apărute pe blogul oficial.

De citit şi acest interviu cu Marin Mălaicu Hondrari.

Poemul de sâmbătă 24

În absenţa stăpânei, blogul a hotărât că pds-ul de azi să fie acesta [un fel de continuare/completare a acestui pds]:

Ruxandra Novac
ca într-un gărduleţ, ca într-o dantelă metalică

Privit în lumina vânătă a asfinţitului

Bucureştiul pare un şobolan mort
unde sunt eroii noştri, marii bărbaţi ai trecutului
cei din superproducţii, din cărţile de aur  
n-am norocul unui chinez, ginsberg şi lenin
blocaţi pe culoarele unei gări estice,
jucăuşi precum zeii
între drogaţi şi vânzătoarele de bilete
cât de sinistru putea fi atunci time magazine?
cât de sinistră intoxicarea de acum?

În lumina crudă totul pare un film pentru pedofili
unde e sufletul- nostru-ca-o-pasăre
unde e sănătatea noastră perfectă
gălăgia noastră perfectă
unde sunt extaticele vibraţii
unde sunt marijuana şi visele
delirul şi nenorocul
din camerele mici, asudate
revolta învechită ca un film cu ţărani
Sinele meu trist croşetează un pulover
din părul lung al sinelui anilor şaizeci
sinele meu trist nu vrea să fie cu gaşca
Sinele meu trist se scufundă în câmpul lui cu ciori
roşii ca steagurile pe care ei nu le-au văzut
sau le-au văzut şi au zis că sunt căpşuni.
Sinele meu trist pipăie pereţii camerei în care stau
şi simte ceva ca un curent electric.
Oh, am decăzut în câţiva ani şi nici asta
nu putem spune cu exactitate şi fără

să ne fie puţină ruşine.

Mâna tremură deja pe clanţă şi ce va fi

mai încolo

asta chiar nu vrem să ştim.

Când bem seara noaptea nu putem dormi
televizorul merge în continuare
programul s-a terminat de mult
Sinele meu trist linge ecranul ca într-un videoclip
şi o clipă se simte mai sigur pe sine
culorile se amestecă pe retină
ca într-un gărduleţ
ca într-o dantelă metalică.
Nu mai vreau nimic din gălăgia asta
Nu vreau nici să mai aştept nu ştiu ce
nu vreau să trăiesc treizeci de ani
iar aici nu mai vreau să trăiesc deloc
vreau pornografie şi igienă
în mijlocul unui deşert nuclear.
Şi vreau bani şi abţibilduri lisergice
Vreau o benzinărie în câmp sau un bar de
contrabandişti.
Vreau să moară cvt şi gc şi db
la fel de mult cum voiam cândva casetofon.
Vreau de fapt bani.
Şi vreau bani. Şi vreau bani.

Încet camera se umple cu apă.
Încet ea devine o mlaştină vie.
Încet sinele meu trist se târăşte spre ecran
Şi se cuibăreşte acolo ca într-o gaură vie.
Între lămpi şi circuite ca într-o gaură vie.
Se deschide acolo mai trist ca un cimitir de elefanţi
Mai trist ca un schelet de locomotivă carbonizată
ca un stern de pisică pe argila roşie, în soare.

Încet mâinile se adună. Noaptea se ridică
în aer ca o lingură imensă, carnivoră.

În est totul e bine
în vest totul e bine
în mână mea stângă totul e bine
în mâna mea dreaptă totul e bine

Sinele meu trist vede că totul e bine
Că moartea e de fapt o maşină stricată
aruncată la cimitirul de maşini
Şi că viaţa e şi ea o maşină stricată
aruncată la cimitirul de maşini

Bucureştiul se deschide ca o uriaşă floare sifilitică
şi ştiu că nimic, nimic nu mai poate opri dezastrul
zdrenţelor minţii mele de douăzeci şi trei de ani
Nu sfinţenia Tangerului, nici narcoza, nici fluturii
orbecăind prin abatoare, îngrozind lucrătorii.
Nimic din toate acestea
nici dresajul, nici bisericuţele, nici sexul oraşului
violând noaptea
nimic

doar liniştea unui câine înecat
plutind în jos pe râu, în soare

---------

Sper să fie de acord cu ce am ales, că la Bucureşti s-a dus. Şi a zis că mă va supraveghea cât timp e plecată. Nu ştiu când se întoarce, dar mâine, adică duminică, 20 septembrie, ora 14.30, o să fie unde zice afişul ăsta:

Dileme, răspunsuri, ştiri

Am mai multe de zis, nu ştiu cu ce să încep. Cu începutul, evident, dar care dintre ele? Să zic aşa:

1. Lecturi
Sunt două, ambele în Bucureşti. [Îmi explică şi mie cineva de ce nu s-a inventat teleportarea? oamenii de ştiinţă cu ce se ocupă? ce poate fi mai important decât asta?].

una poetică
Prima întîlnire din sezonul 2009 al Serilor de literatură şi muzică va avea loc vineri, 18 septembrie, ora 18.00, în cafeneaua de la Muzeul Literaturii, Bdul Dacia nr. 12, şi va cuprinde recitaluri de poezie ale unor tineri poeţi din Bistriţa: Ana DRAGU, Dan COMAN, Marin MĂLAICU HONDRARI, Florin PARTENE
Muzica: Mircea TIBERIAN
Amfitrioni: Traian T. COŞOVEI Ioan GROŞAN

şi una de proză
Joi, 17 septembrie, ora 19.00, la Povestitorii de la Şosea sunt invitaţi scriitorii Răzvan Petrescu şi T.O. Bobe. Moderator va fi Marius Chivu. [detalii aici.]

2. Leapşa de la Adinab
Ar trebui să aleg: …dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?(citatul este din Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6).

Nu prea înţeleg eu exact dilema asta a ctp-ului. Cum adică să rămâi fără cuvinte? Dar nu fără ele e cel mai greu, ci fără prieteni. Aşa că nu vreau fără ei niciunde. Ce li se întâmplă lor vreau să mi se întâmple şi mie.

3. Leapşa de la bughi mambo rag
Complicat de răspuns, pentru că eu, în general, cam ştiu exact ce o să citesc, am câteva obsesii şi mi le cultiv cu pasiune. Dar dacă mă gândesc bine, de pe bloguri am aflat că a apărut la Vinea, cartea lui Marin Mălaicu Hondrari, Cartea tuturor intenţiilor. A scris despre ea Mihaela Ursa , iar apoi a scris şi Luciat. Şi sigur de pe blogul teroristei am aflat că s-a tradus Vila Matas, numai că eu am început cu Asasina cultivată, şi la Parisul lui încă n-am ajuns. Dar nu asta contează, nu contează dacă am citit sau nu o carte recomandată de ea. Nu contează nici dacă am fost sau nu de acord cu ce a scris. Uneori am zis altfel despre aceeaşi carte, alteori am zis la fel. Dar important era că exista un blog în care [deşi eram musafir] mă simţeam ca acasă, era un loc în care se vorbea despre cărţi. Şi acum îl vizitez zilnic, aşa cum mai trec uneori pe străzile pe care stăteau unii prieteni acum plecaţi departe. Şi speram că măcar nişte ochelari de soare să apară pe acolo, după cum încă mai sper ca la iarnă să apară măcar nişte fulare.

4. Se scrie un roman on line. De fapt nu se scrie singur, va avea autori cunoscuţi [Dan Sociu, Vera Ion, Adrian Şchiop, Răzvan Exarhu, Mitoş Micleuşanu], dar vor colabora şi diverşi anonimi.

Poemul de sâmbătă 23

Ştiu că Mariana Marin a mai fost la pds, dar ăsta e singurul pds posibil pentru ziua de azi. Am descoperit una din cărţile ei într-un anticariat on line şi mi-am comandat-o, nu puteam să o las acolo. Ştiu că eu am cartea, dar o să o dau cuiva. Deocamdată o aştept cu mare nerăbdare, de parcă nu aş avea-o. Aştept să văd dacă fostul proprietar a citit-o, cum a citit-o, a făcut vreo însemnare pe margine, sau nu, a ţinut la cartea aia, sau doar a ţinut-o în bibliotecă. Exemplarul meu e un pic chinuit, l-am cărat cu mine peste tot, prin toată casa. Şi stă de obicei pe birou, sau pe raftul ăsta de bibliotecă, ăsta, adică cel de lângă mine, mă lovesc de el când mă învârt cu scaunul.

Mariana Marin
Anul acesta cireşele

Nu-i mai cer acestei lumi decât liniştea.

O fărâmă de cer.

Ceva care să ne facă mai buni,

să ne redea curajul

din toate romanele adolescenţilor miopi

şi anul acesta cireşele.

Nu-i mai cer acestei lumi

decât dreptul de a fi eu însămi

şi de a şti că şi aproapele meu poate fi la fel.


Limba scrisă sub pleoape

Vremea poemului înalt, ameţitor

a trecut.

Gândul negru şi sârma ghimpată

vor ţine minte doar aceste elegii

şi o feroce singurătate,

ameţitoare, înaltă...


Ce-ar fi gândit despre stăpână pisica Annei Frank
dacă ar fi putut traversa salonul în grabă

Ai învăţat, Anne.

Totul e să înveţi să rezişti.

Să-ţi plesnească faţă de seninătate

chiar şi atunci când ai buzunarele goale;

nici urmă de aripă de furnică;

nici picătură din iarba fiarelor,

nicio pădure în care să te ascunzi.

Şi singură, singură,

printre atâtea dezastre,

să întinereşti aproape firesc

şi totul numai aşa, de rea!


Destin

Se iubeau,

dar nu pentru că se vedeau rar
- aşa cum s-a consemnat mai târziu.
Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică
şi aceeaşi cruzime.
Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi
şi îşi înscenau unul altuia viitorul
/praf şi pulbere,
praf.../

Elegie IX

O, vinovăţia şi spaima
în faţa adevărurilor sugrumate!
Cine va depune mărturie
pentru crimele făcute împotriva noastră?
Cuvintele simple de-acum,
înşurubate în singurul trup
pe care îl pot da morţii,
vă vor face mai buni?
Nu sunt o fiinţă morală.
Cine trăind ar putea rămâne
curat şi integru?
Dar uneori, în nopţile de vară toridă,
când încep să cobor scara evoluţiei acestei specii,
gândesc şi văd cu ochiul din frunte
însingurat şi zdrobit.

Se aud atunci cântări şi blesteme
într-o limbă în care altădată visam.

Telegramă

Dacă aţi citi ceva şi nu ştiţi ce, citiţi interviul ăsta cu Ana Dragu. Ar fi bine să citiţi şi Păpuşa de ceară, dar nu ştiu unde aţi putea da de ea.

Completare: trec aici o parte din comentariu, că e important de ştiut: oricine vrea papusa de ceara sa scrie la adresa mhmro@yahoo.com si va primi un exemplar gratuit.

O poveste

Ce urmează e un fel de ciornă. N-am mai pus de ceva vreme pe blog un articol în lucru, un fel de arată-le că lucrezi. Promit să-l termin mâine. Cine ştie, poate o să am mai mult umor, acum parcă-s cam rea cu toţi/toate.
---------------
Acum câţiva ani am văzut un film care mi-a plăcut mult şi mi-am dat seama că era vorba de o ecranizare. Mi-am promis atunci că voi citi cartea. Nu ştiam numele autoarei, aşa că am sfârşit prin a uita ce-mi promisesem. După aceea a mai apărut un film, Brokeback Mountain, pe care nu l-am văzut, dar am ţinut minte că e o ecranizare şi iar mi-am promis să citesc cartea [parcă e o nuvelă, sau aşa ceva].

Numai că în librării am găsit doar Shipping News şi n-am cumpărat-o pentru că mi s-a părut prea scumpă. Nici traducerea românească nu-i neapărat ieftină, dar eu am luat cartea de la Gaudeamus, deci cu reducere. Recomand originalul pentru cei care pot citi în engleză, măcar pentru a nu da peste formulări de tipul ca şi curtea/ca şi casa/biroul ziarului/Iniţiala lui de mijloc era X/În tot acest timp am scris critici de cărţi pentru un jurnal elevat.../etc, formulări care ar fi trebuit eliminate de un redactor de carte [nu de alta da-s convinsă că traducerea a pus destule probleme, aşa că n-aş da vina pe traducătoare].

Pentru Ştiri de acasă, Annie Proulx [scriitoare americană, deşi editura crede oarecum altceva] a primit şi Pulitzeru' dar şi National Book Award, ceea ce nu se întâmplă prea des. Am început să-mi amintesc toată povestea în timp ce citeam cartea, pentru că ecranizarea a fost una foarte bine făcută. Aşa că, probabil, cei care îşi amintesc foarte bine filmul nu vor fi încântaţi de roman, pentru că toată savoarea lui stă în poveste. Stilul nu prea m-a încântat, adică nu mi s-a părut deloc că la acest capitol ar excela, m-au deranjat pe alocuri faraele/propoziţiile scurte, parcă ritmul mi s-a părut sacadat. Nu ştiu, poate nu-i vina ei. [Dar există şi reversul: unii cititori americani s-au simţit sufocaţi de stilul lui Filip Florian, de frazele ample; a apărut traducerea primului său roman].



Annie Proulx, Ştiri de acasă, traducere de Ana Constantinescu, Leda/Corint, 2009

Diverse

Nu ştiu ce-am făcut de-am primit o invitaţie la Plai, adică la un festival ce va avea loc la sfârşitul acestei săptămâni la Muzeul Satului Bănăţean [aşa că să nu-l căutaţi prin Bucureşti, că nu-i acolo, e la noi, la ţară]. Trebuie să mă uit cu atenţie pe program, să văd ce nu trebuie să pierd.

 Altceva ce să vă mai spun? Am început să scriu câte ceva despre Annie Proulx [termin eu azi, mâine]. Am citit cu plăcere cartea asta, deşi mi-am adus aminte foarte bine filmul [dar nu ştiu de ce în locul lui Kevin Spacey îl tot văd pe Jeff Bridges].

Prin alte părţi cititul e o pedeapsă absolut legală. Sper că aţi aflat, dacă nu, citiţi aici.

Şi ar mai fi de citit şi nişte interviuri cu:

Adriana Babeţi

Dan Coman

Teodor Dună

Adrian Popescu

Ştiu că s-au mai pus linkurile astea şi pe alte bloguri, dar le trec şi eu aici.

Poza e de pe icanhascheezburger, normal.

Poemul de sâmbătă 22

N-am uitat de pds, dar mi-am tras şi eu un pic sufletul, după cele scrise anterior. E greu uneori să mă hotărăsc ce poezie să aleg, dar NU pentru că doar sâmbăta citesc poezii şi dimineaţa mi-o petrec căutând ceva de pus pe blog. NU, eu citesc tot timpul şi poezie. Uneori chiar intercalez câte o poezie între paginile unui roman. Staţi să explic, nu cred că se înţelege. În timp ce citeam Malina, am simţit la un moment dat că nu mai pot şi am lăsat cartea, am întins mâna după un volum de poezii şi am citit primul text care mi-a ieşit în cale. Nu ştiu cum se face, dar tot timpul găsesc exact ce-mi trebuie, exact la momentul cel mai potrivit. Lângă locul în care citesc, cărţile de proză vin şi pleacă, cele de poezie stau pe loc. Până la urmă pds-urile astea or să semene cu o antologie pe care aş lua-o cu mine pe o insulă pustie.

Uneori e greu de ales, pentru că-s multe poeziile/mulţi poeţii care-mi plac . Azi alegerea s-a făcut cumva de la sine. Am citit aici, într-un anotimp în Berceni despre Aurel Dumitraşcu şi mă grăbesc să trec la pds câteva poezii de-ale lui. Şi pentru că Radu Vancu a ales pentru azi o poezie în care Berryman spune ceva despre Rilke, am ales şi eu o poezie în care un poet zice tot de un poet. 

Aurel Dumitraşcu

Virgil Mazilescu*

- Fiţi serioasă cucoană domnul virgil n-a locuit
niciodată în droşcăria asta hăpăită de cari
domnul virgil era un tânăr de pe la corabia
frate de ploi purpurii şi crâşme halucinante
domnul virgil plimba noapte de noapte pe străzi
hăbăuca de moarte.

-----

Şi un fel de bonus: 

Copiii mei nenăscuţi**

-Să nu vă naşteţi poeţi
copiii mei nenăscuţi
e destul că aveţi un tată bogat şi
pustiu
confundat cu pădurile fără lupi
cu mâinile turburi cu iarba
şi clovnii
cu albiile fără râu
nu e bine să ştiţi pe de rost
viaţa şi moartea râsul şi plânsul
cizma şi piciorul desculţ
gloria cearcănelor şi războiul
neîntrerupt
zilele nu-s eşarfe pe care ni le punem pe umeri
poeţii-s prea tineri şi bătrâni nu
ajung
se amăgesc că nu pierd niciodată
fiindcă nu câştigă niciodată nimic
poezia e o uimire rănită
o frânghie pe care o confunzi cu
Pământul.

---------

Şi încă una, scurtă de tot. 

Dumnezeu***

- Nu  mai sta aici nimic nu se dă pleacă departe
unde să plec striga el unde să plec pe cine să caut
du-te în cer i-am spus du-te în cer. Este acolo
un om pe care
muribunzii îl numesc dumnezeu.

*din volumul Mesagerul
**din volumul Tratatul de eretică
***din volumul Mesagerul

În carne vie

Am amânat destul, dar anumite lucruri  nu pot fi amânate la infinit. Iar ele stau undeva, la locul lor şi lucrează în tăcere, deşi aparent sunt ignorate. Am citit Malina la îndemnul unor prieteni; cum ei îmi citesc blogul, le sunt datoare cu o scurtă poveste despre cele citite. Şi nu voi reuşi să merg mai departe decât după ce voi scrie despre Malina. Aş începe şi eu exact cum şi-a început Adela Greceanu un editorial în care a vorbit despre limbaj la Ingeborg Bachmann, adică aş începe cu vorbele lui Wittgenstein: despre lucrurile despre care nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.

Dacă ar fi fost vorba de un film, cred că din când în când aş fi închis ochii, să nu mai văd nimic, să cred că n-a fost. Dar şi aşa i-am strâns uneori, încercând să nu înţeleg tot. Pentru că uneori am avut senzaţia că, în timp ce citeam, textul îmi era scris cumva pe piele, ca în acea colonie penitenciară.

Nu ştiu cât de mult e vorba despre tăcere în romanul ăsta, mie mi s-a părut că-i vorba despre lipsa comunicării, sau mai bine zis, despre imposibilitatea comunicării. Parcă n-ar fi sinonime toate cuvintele astea, nu acum.  Şi cartea asta e un fel de monolog, un fel de zbatere. Mi-a adus aminte de Lumânările ard până la capăt, romanul lui Sandor Marai, despre care ziceam eu cândva: E o carte tulburătoare despre falsitate, aparenţă, dorinţa de a fi altcineva, sau acelaşi. Replica nu vine, interlocutorul e tăcut. Poate pentru că cel care acuză are dreptate, poate pentru că cel care acuză greşeşte atât de mult, încât nu ar putea fi niciodată convins că nu are dreptate. Şi singura victorie posibilă e supravieţuirea. 

Aici victoria nu e posibilă.  Şi sunt, desigur, câteva diferenţe. Dacă în romanul lui Marai, tatăl cere ca fiica lui să fie iertată, mai bine zis înţeleasă, aducând în discuţie singurul argument pe care-l mai avea la îndemână  [voi i-aţi supravieţuit, sau cam aşa ceva], în romanul lui Ingeborg Bachmann,  tatăl e unul dintre asasini  pentru că undeva există un cimitir al fiicelor ucise. Dar ambele romane sunt construite în jurul unui triunghi înşelător, în care relaţiile nu sunt clare. Ivan nu întreabă niciodată de Malina, dar şi acesta pare a ignora vizitele lui Ivan, vizite la care nu e prezent, dar e imposibil să nu simtă schimbările care rămân în urma lui.  [Înţeleg de ce pe Ivan nu-l interesează Malina. Iau anumite măsuri de precauţie astfel încât cei doi să nu se întâlnească. Nu înţeleg însă de ce Malina nu vorbeşte niciodată despre Ivan.] 

Pe blogul ei, Zmeura a făcut un scurt rezumat al romanului. De fapt, e unul în care nu se întâmplă multe lucruri, ci sunt simţite/gândite/analizate multe, un  fel de simt enorm şi văd monstruos în variantă vieneză. Numele mi s-au părut de la început stranii.  În ciuda tuturor diferenţelor dintre noi, Malina şi cu mine împărtăşim aceeaşi jenă faţă de numele noastre, Ivan e singurul care se confundă cu numele lui şi, întrucât numele i se pare atât de firesc şi simte că identitatea lui stă-n acest nume, e şi pentru mine o plăcere să-i pronunţ numele, să-l gândesc, să-l repet.  

Citind cartea asta, am avut senzaţia [mai mult ca niciodată] că într-adevăr cuvintele au fost date pentru a ascunde gândurile. Mai nimic nu poate fi rostit până la capăt, sau pentru că nu e momentul potrivit, sau pentru că interlocutorul nu e interesat de subiect, sau pentru că amintirile sunt atât de dureroase încît nu pot fi povestite până la capăt[...un mare vid se cască între vorbele lui economicoase, vorbele mele şi ceea ce vreau să-i comunic cu adevărat...].. Şi ea şi Malina scriu, şi totul pare o poveste, aşa cum întîmplările din Secretele prinţesei din Kagran parcă se întâmplă cu adevărat pe măsură ce sunt scrise. Fericirea nu e posibilă [Oricine ar putea spune că Ivan şi cu mine suntem fericiţi. Sau că nu avem motive să ne considerăm fericiţi. Numai că nu oricine are dreptate. Oricine, adică nimeni], cuplul nu există [deşi pentru cei din jur ea şi Malina par a forma un cuplu], nu există nici azi ["Astăzi" e un cuvânt pe care doar sinucigaşii ar trebui să-l folosească, fiindcă pentru toţi ceilalţi el n-are absolut niciun sens] şi atunci rămâne doar verdictul: A fost crimă.

Dar mai ales rămâne singurul refugiu posibil: literatura, în toate formele ei. Cititul e un viciu care poate înlocui toate viciile sau ne poate ajuta pe alocuri să trăim fără ele mai intens,  e un adevărat desfrâu, o manie devoratoare. Nu, nu iau droguri, ci cărţi, bine-nţeles că am anumite preferinţe, multe cărţi nu-mi fac bine, pe unele le consum numai dimineaţa, pe altele numai noaptea, există cărţi pe care nu le las din mână, merg cu ele prin casă, mă plimb cu ele din sufragerie în bucătărie, le citesc în picioare pe hol, nu folosesc semne de carte, nu-mi mişc buzele când citesc, am învăţat de foarte timpuriu să citesc bine, nu-mi mai amintesc metoda...

Uneori o carte e ca o boală şi uneori boala asta se poate numi Malina.

Ingeborg Bachmann, Malina, traducere de Ramona Trufin, Humanitas

*în cele scrise mai sus am ignorat faptul că Malina trebuia să fie doar o parte dintr-o trilogie care nu a mai fost scrisă

"Tăcerea e de aur!"

Aşa spune un proverb şi bine zice. Uite, eu dacă am cam tăcut în ultimul timp, am mai primit două premii: de la Literaturist şi de la AndiBob. Mulţumesc mult!

Am mai dat şi eu câteva premii din astea, acum mă gândeam să-l dau unui singur blog, şi anume lui Sebastian în vis.

Şi acum mă duc înapoi în tăcerea mea, că poate în liniştea ce se va lăsa, voi reuşi să termin ce-am început [acum muuuuuult timp în urmă] să scriu despre o carte. Mai am un pic [ştiu că nu mă crede nimeni, dar zic şi eu, poate totuşi mă crede cineva].

YYYEEEEEEEEEEEEEEEESSSSSSSSSSSSSSS!

Se aude? Am spus eu că va afla  tot Universul, dar nu mă gândeam că se va întâmpla aşa repede. Nicio editură românească nu onorează comenzile cu viteza asta. A, să nu uit: romanul lui Pynchon, Inherent Vice, e cu vreo 20 de lei mai ieftin luat de acolo, decât de pe site-urile româneşti. Am primit şi semn de carte pentru fiecare. Mulţumesc, Zum, pentru adresa acestei librării on line. God Save the Queen!