Povestea începe aşa: M-am născut în această casă şi am crescut în ea. Nu am ieşit niciodată de aici. Când se lasă seara, îmi sprijin trupul de geamul ferestrelor şi contemplu cerul. Îmi place să văd flăcările înalte, norii în galop şi deasupra lor îngerii, cete întregi, scuturându-şi scânteile din păr şi agitându-şi aripile mari, în flăcări.
Şi se termină aşa: Îmi vine în minte imaginea în alb şi negru a lui Martin Luther King, ţinând un discurs mulţimilor: "am avut un vis". El ar fi trebuit să spună mai degrabă: "am făptuit un vis". Există o diferenţă, dacă ne gândim bine, între a avea un vis şi a înfăptui un vis. Eu am înfăptuit un vis.
Şi ce carte bună ar fi putut să fie! Serios, câte şopârle care ştiu să povestească or fi? Eu nu o ştiu decât pe asta, din Vânzătorul de trecuturi. Şi povesteşte foarte bine, iar povestea e uşor întreruptă de nişte vise stranii, care-i aparţin tot acestei minunate şopârle, care pe deasupra îşi mai aminteşte din când în când frânturi din existenţa anterioară, pe când era cu totul altceva. Şi nu e singură în casa aceea din Angola, acolo se mai află şi Félix Ventura, un albinos special, pe cartea lui de vizită scrie: Félix Ventura. Asigură copiilor tăi un trecut mai bun. Unii vor un trecut frumos, vor să fi fost mereu cineva, alţii vor unul care-i să-i transforme în anonimi.
Şi ce carte bună ar fi putut să fie, dacă José Eduardo Agualusa nu ar fi vrut să explice tot, să destrame orice dubiu şi să povestească de ce unii ar vrea/au vrut să-şi schimbe trecutul. Şi atunci toarnă pe gâtul cititorului un fel de sirop, e adevărat că nu-s chiar toate siropurile din lume, e o doză mult mai mică decât în Extrem de tare şi incredibil de aproape, de Safran Foer, roman care, cel puţin până la jumătate şi un pic după, mi s-a părut a fi genial. Dar măcar Foer are o scuză: e o poveste despre un copil şi copiii cred în basme.
Oricum siropul acela, atât cât e, distruge orice vrajă. Şi ce carte bună ar fi putut să fie!
José Eduardo Agualusa, Vânzătorul de trecuturi, traducere de Anca Milu-Vaideşegan, Leda/Corint, 2009
Şi se termină aşa: Îmi vine în minte imaginea în alb şi negru a lui Martin Luther King, ţinând un discurs mulţimilor: "am avut un vis". El ar fi trebuit să spună mai degrabă: "am făptuit un vis". Există o diferenţă, dacă ne gândim bine, între a avea un vis şi a înfăptui un vis. Eu am înfăptuit un vis.
Şi ce carte bună ar fi putut să fie! Serios, câte şopârle care ştiu să povestească or fi? Eu nu o ştiu decât pe asta, din Vânzătorul de trecuturi. Şi povesteşte foarte bine, iar povestea e uşor întreruptă de nişte vise stranii, care-i aparţin tot acestei minunate şopârle, care pe deasupra îşi mai aminteşte din când în când frânturi din existenţa anterioară, pe când era cu totul altceva. Şi nu e singură în casa aceea din Angola, acolo se mai află şi Félix Ventura, un albinos special, pe cartea lui de vizită scrie: Félix Ventura. Asigură copiilor tăi un trecut mai bun. Unii vor un trecut frumos, vor să fi fost mereu cineva, alţii vor unul care-i să-i transforme în anonimi.
Şi ce carte bună ar fi putut să fie, dacă José Eduardo Agualusa nu ar fi vrut să explice tot, să destrame orice dubiu şi să povestească de ce unii ar vrea/au vrut să-şi schimbe trecutul. Şi atunci toarnă pe gâtul cititorului un fel de sirop, e adevărat că nu-s chiar toate siropurile din lume, e o doză mult mai mică decât în Extrem de tare şi incredibil de aproape, de Safran Foer, roman care, cel puţin până la jumătate şi un pic după, mi s-a părut a fi genial. Dar măcar Foer are o scuză: e o poveste despre un copil şi copiii cred în basme.
Oricum siropul acela, atât cât e, distruge orice vrajă. Şi ce carte bună ar fi putut să fie!
José Eduardo Agualusa, Vânzătorul de trecuturi, traducere de Anca Milu-Vaideşegan, Leda/Corint, 2009
Posts
6 comments:
white noise, e o chestiune de gust. Nu cred ca Agualusa si-a propus sa scrie un poem in proza, iar siropul ala de care zici - in care spune de ce unul sau altul ar vrea sau a vrut sa-si schimbe trecutul, basca ce-a iesit de-aici, din treaba asta cu schimbarea adica/acea "distrugere a vrajii", cu intentie facuta, intr-un joc bine strunit si rotund - se cheama naratiune. Simplu, nu? Ca doar nu voiai sa te trezesti, visand asa, ca esti de fapt o soparla care se viseaza om, care, la randul lui, dar stai, ca asta parca e din carte... Acum vorbind serios, imi pare rau ca te-a dezamagit. Poate la o a doua lectura...
as fi preferat sa-mi sugereze, nu sa-mi explice. nu e deloc o naratiune bine strunita, dimpotriva. i-a scapat din mana si atunci a retezat-o. sigur ca-i chestie de gust, dar nu parea a fi roman realist, ba dimpotriva.
Inteleg ce vrei sa spui, dar si pentru asta exista un termen: realism magic. Aici avem un soi de asa ceva, care-i da particularitatea scriitorului, nu trebuie sa-l judecam cu masura altora. Pana la urma, farmecul romanului vine tocmai din ceea ce-i reprosezi: derularea cauzala a evenimentelor cu un deznodamant banal si explicit (desi eu as spune firesc) imbracata in stilul oniric al naratorului. Nu e nimic nefiresc in logica narativa, povestea in sine nu e deloc comuna, iar ceea ce e de sugerat, e sugerat cu prisosinta (ai si metafictiune, referinte discret disipate la Queiros, Coetzee, Montaigne, Borges, si reflectii despre dezideratul reinventarii si despre iluzia comunicarii), accentul e pus pe reflectii si impresii, nu pe subiect. E cotata tocmai drept o carte stranie si eliptica, iar mie chiar asa mi se pare ca este. De-aia ti-am zis de o a doua lectura!
A, si am uitat sa-ti spun: n-ai recunoscut nici macar cine e de fapt soparla!
pe mine acel final banal si explicit m-a dezamagit foarte tare, mi s-a parut ca-i din alt film. si din cauza asta nici nu mai conteaza ce a reusit sa faca pana acolo.
realismul magic s-a inventat de ceva vreme, asa ca nu esti singurul care stie ce-i cu el.
insemnasem diverse paragrafe la care voiam sa fac trimitere, dar s-a dus tot, tot, tot.
pacat, e o carte frumoasa!
Post a Comment