Poemul de sâmbătă 20

Ce greu îmi e să scriu despre Cristi Popescu, deşi nu vreau să scriu cu adevărat, ci doar să introduc în scenă pds-ul. Ştiu, ar trebui să-i spun Cristian Popescu pentru că el aşa şi-a semnat cărţile, dar nu pot, l-aş face să sune rece şi distant. Aşa că prefer Cristi Popescu, aşa cum alţii sunt pur şi simplu Nichita, Camil, Hortensia [deşi ea uneori devine HPB-ul, care nu e o întreprindere oarecare... ştiţi voi].

Încerc azi să răspund unei provocări lansate de Mihaela Ursa: Posibilă temă pentru pedesei: vă-ncumetaţi să găsiţi pentru 22 august (ori când veţi vrea voi) poeme scrise de bărbați despre maternitate? Nu din alea cu mama sau cu dulcea copilărie, ci exact din astea despre gestaţie, borţoşenie, bebeluşi şi alte cele?

Provocarea nu a apărut din senin, ci a venit la finalul unui articol despre Dicţionarul Mara, cartea lui Dan Coman. Începutul sună aşa: Maternitatea se transformă foarte greu în literatură, iar în literatura scrisă de bărbaţi ea este – din raţuni uşor de explicat – aproape invizibilă.

Nu m-am folosit de sugestiile făcute în articol, nici nu aveam nevoie de ele, pentru că şi atunci când am aflat de cartea lui Dan Coman tot la Cristi Popescu m-am gândit în primul şi în primul rând.

Paranteză: Nu ştiu sigur dacă i-am înţeles bine poezia, pentru că am citit-o înainte de a citi jurnalul. Am senzaţia că acum l-aş înţelege altfel şi cred că ar trebui să-l recitesc. Despre Caiet de citire şi caligrafie (fragmente de jurnal) citiţi aici o cronică scrisă de Claudiu Komartin. M-am bucurat mult acum vreo doi sau trei ani, când am citit-o prima dată, pentru că aşa am aflat că a apărut acel Caiet. Pe blogul Paranoia Paradis mai găsiţi câteva poezii ale lui Cristi Popescu.

O să trec aici doar fragmente din Sfaturi din partea mamei, dar pun şi poemul fotocopiat pentru cei care vor să-l citească în întregime. Şi o să respect ortografia veche, nu ştiu de ce.

Cristian Popescu

Sfaturi din partea mamei

Pe Cristi trebuie să-l înţelegeţi. Spune el multe despre noi, dar să nu-l luaţi în serios. El ne iubeşte şi ne respectă. Iar noi am crezut întotdeauna în talentul lui. Cînd scrie despre mine că sînt cochetă şi că el nu strînge doar negrul sub unghii ci şi un fel de roz, la degetele mici, ca să nu dăm bani pe pudră şi pe ruj, o spune, aşa, cu delicateţe şi se gîndeşte de fapt la micile mele economii. Aşa e el. Nu e făcut pentru lumea asta. De fapt, şi eu am o mare parte din vină: atunci, în alea nouă luni, cît l-am ţinut în pîntec, n-am avut decît vise erotice. Noapte de noapte. Nu dormea înadins ca să se uite la ele. Îl simţeam eu cum vrea să mă strîngă în braţe pe dinăuntru, dar n-avea, săracul, de ce să apuce. Şi atunci dădea din picioare cum fac golanii la film, la cinema, cînd se întrerupe sonorul. Asta e. Ce mai poţi face acum? Am auzit că dacă te prăpădeşti în somn, visul rămîne acolo, între tîmple, ca un cristal. Am să las vorbă să mi-l scoată cu grijă, să nu-l spargă ca să se uite Cristian la el cînd vrea. Că degeaba strînge oricîte femei în braţe. Am citit şi-n cărţi. Degeaba. Aşa că ultimul vis i-l las lui.

[..............................................................................................................]

După ce a ieşit din mine, mă simţeam, aşa, infirmă, oloagă şi-aş fi plătit oricît unui doctor să mă taie şi să-mi îndese o proteză în pîntec. Nu puteam fără el. Dar încetul cu încetul m-am obişnuit. A început să-mi placă. Seara, cînd îi dădeam să sugă, îmbrăcam rochia de mireasă, îmi puneam mărgelele, făceam lampa mică, îmi pudram sînii şi mă rujam. Îmi mai alinam şi eu tristeţile gîndindu-mă că tot o să-l înjure vreunul şi-l va trimite înapoi în mă-sa. Eram tînără şi de-abia la primul copil. Asta e. Cînd avea două luni îi desenam păr pe la subţiori, pe barbă, pe unde n-avea. I-l desenam cu creion chimic. El stătea liniştit şi gîngurea. Nu-şi mai lua ochii de la mine.

[..................................................................................................]

Băiatul mamei. Tu nu ştii. Dar cînd ai împlinit 18 ani ai venit acasă cu o colivie mare, pe măsura ta. Şi de-atunci, în fiecare an de ziua ta şi-a mea, te înghesui, te mai împingem şi noi că vrei să-ncapi din nou în colivia aia. Şi ne citeşti de acolo ziarul şi-ncerci să strigi la noi cum strigai cum ai ieşit din mine. Noi te ascultăm, te sărutăm, îţi urăm la mulţi ani şi te mai linişteşti. Ştiu eu că pînă la urmă o să ajungi poet mare. Ce dacă nu te iubesc femeile şi-ţi tremură mîna cînd duci lingura la gură? Ce dacă trebuie să-ţi aduc eu aminte cum o cheamă pe soră-ta cînd vrei să o chemi prin casă? Ce dacă tu eşti încă cu un picior în maică-ta cînd alţii au ajuns deja cu un picior în groapă? Să nu-ţi pese, băiatul mamei. Ai să le arăţi tu lor. Au să te-ngroape. Cu slujbă, cu lacrimi, cum se obişnuieşte. Dar după trei-patru zile eu am să cer să te mai văd o dată, să te mai scoată puţin de-acolo. Şi o să fie sicriul gol. Şi, înăuntru, pe pereţii lui: numai inscripţii d-alea porceşti ca-n veceurile publice. Să nu-ţi pese, băiatul mamei. Asta e. Nu eşti făcut pentru lumea asta.