Poemul de sâmbătă 21

A ajuns criza şi la noi, am primit-o ca temă de casă de la Radu Vancu. Imediat ce am citit cuvântul criză m-am gândit la un poet pe care tocmai îl recitisem.

Acum vreo câţiva ani, cineva mi-a dat toate volumele scrise [până la acea dată] de Pavel Gătăianţu, fără să-mi spună nimic despre el. Mi-a zis doar să citesc şi să-i spun cum mi se pare. Şi mi-a plăcut foarte mult, acum parcă ceva din entuziasmul de atunci s-a mai dus. E drept că nici n-am găsit la bibliotecă decât anumite volume. Şi nu mai ştiu care mi-a plăcut mai mult atunci, la prima lectură. Eu n-am niciuna din cărţile lui. Ca să-l puteţi localiza în timp şi spaţiu o să spun că e vorba de un poet de limbă română din Banatul sârbesc, ar fi [ca poetică, dar şi prin vârstă] un optzecist [am tot vrut să evit etichetarea asta, dar uite că n-am reuşit]. Mie personal îmi place mai mult decât Ioan Flora.

Trec aici poemul cu criza, parte dintr-un volum vechi: Şarpe bărbierit[1984], de fapt e un lung poem în proză.

Pavel Gătăianţu

Şarpe bărbierit

IX

O mare criză, o mare abstinenţă în lume. Caişii în pârgă. Bănuţii de pe umărul defunctului. Cosmonauţii îşi afumă caschetele, în zborul lor interspaţial. La cinci au tăiat porcul. Mă îndemni ca pe un mistreţ. Ca pe un ţap. O mare criză de gânduri. În Australia s-a scumpit piatra. Blănurile, în Norvegia. Ţăranii înghit bucăţile de ziar unde sunt publicate preţurile. Nu află decât lucruri banale: că ţuica se face din mere. Vinul din zmeură. Zbor cu aripi.  Hai să participăm şi noi la concurs. Ne cresc şi nouă genele. Ca strugurii toamna. În lume, o mare criză de ţărână. Desfacem revista pornografică. Respirăm greoi. Leşinăm.

---------

Şi ca să simţiţi cumva atmosfera mai trec 3 fragmente [ începutul şi sfârşitul].

I

Netezeşte-şi firele de păr şi morţii. Şi părul închistat în abdomen. Netezeşte-ţi anii. Femeile. Epiderma. Netezeşte-mi stelele. Şi femeia. Şi corbul ce se sufocă în mine. Netezeşte-mi gura fără plisc. Să-mi aprind creierul de trei ori pe zi. Să nu mai zâmbesc cu două zâmbete pe buze. Scoate corbul ce suspină-n mine. Vreau să te văd cu măruntaiele-i sângerânde în gingii. Cu sare şi ţipăt de fiară. Cum să te conving. Cum o să te lepezi de-corb încruntat?

III

Unii se spânzură la sediul agenţiilor de presă, comunică Reuters. Alţii-şi pun viaţa în pahare, anunţă Asocieted Press International. La radio, în studiou, crainicul îşi împuşcă din senin colaboratorul muzical. Pe viu îl împuşcă. Lângă frigiderul din bucătărie plânge, cu lacrimi de cauciuc şi hohote fictive, robotul. Îmi spui de vrăjitoarea care-ţi mănâncă bobii. Despre poemele lui Ioan Flora. Miroase a seminţe de dovleac, prăjite. Combinele filmate vin spre tine cu recolta în ghiare. Să te cuprindă. Să-ţi intre în esofag şi tegumen şi pancreas. Poezia-ţi zvâcneşte-n pahar ca schweppes-ul.

XXX

Mi-am tipărit volumul de poeme în proză pe hârtie de împachetat.  Faptul a stârnit întrebări şi emoţii. Unii au făcut reclamaţii la secretariatul pentru hârtie. Acum poemele mele, cu menţiunea made in P.G. cuceresc lumea. Iată că devenisem un international man.  Cu mănuşi albe. Cu paşaport. Cu havana tăiată-n două. În ultimul timp presa anunţase că am fost numit director de onoare al tuturor poştelor din lume. Deocamdată, întreţin relaţii strânse cu ulii, cu vulturii, cu bufniţele. Vor şi vreau să intru în misterul lor, pentru o clipă.

-----------

Ştiu că atunci mi-a plăcut mult un volum în care se simţea prezenţa războiului din fosta Iugoslavie. Şi mai e un vers care mă obsedează [dar nu ştiu din ce volum]: mureau pe ecranul televizorului eroi plătiţi cu ziua.

Habar n-am despre ce o să scriu

A mai trecut o săptămână în care n-am scris despre nicio carte, pur şi simplu prefer să citesc.  Şi orice aş face, despre orice aş scrie aici, se va găsi totdeauna cineva care să-mi răstălmăcească vorbele, gândurile, intenţiile.  O să continui [cf. DOOM 2] eu blogul ăsta într-un fel.  Şi sigur mâine urmează pds-ul, că de vreo 2 săptămâni am dat peste poezia cu criza. Numai că trebuie să scriu ceva şi despre autor, care-i absolut necunoscut la noi. Deşi eu sper să mă înşel , adică să fie vorba de unul doar puţin cunoscut. Am terminat romanul lui Martin Walser,  scriu eu şi despre el, şi despre celelalte, o să vedeţi voi când. 

sursa foto: icanhascheezburger

Din teancul de cărţi necitite, am selectat câteva [Esterhazy, Pessoa, Carol Oates, Fraţii Presniakov, Kerouac, Junot Diaz]. Mă duc să mai fac câteva eliminări, până rămâne o singură carte.

Love Poems. Sau ce-or fi

Dacă Vera îl tot pune pe Gogu să scrie un fel de poezii, m-am gândit să caut şi eu câteva din astea absolut neconvenţionale. Unde puteam să le găsesc dacă nu la a beautiful revolution.
Cred că asta-i favorita mea:

Celelalte pot fi citite aici.

Cartea care nu ajunge

Eu ştiu că voi aţi vrea să povestesc despre Malina, dar eu am chef de ceartă. De câteva zile tot vreau să spun ce am pe suflet, dar mai întâi am stat un pic să mă calmez. Nu cu o persoană mă cert eu, ci cu o anumită mentalitate. Vineri, la NRV, ascultam eu ce zicea Cosmin Ciotloş, dar la un moment dat am făcut ca trenul. La un moment dat a zis : cartea a ajuns la toţi cei la care trebuia să ajungă. Şi m-am înfuriat foarte tare, pentru că de fapt cartea NU a ajuns exact acolo unde trebuia să ajungă: în librării şi în biblioteci. Sigur, nu doar cartea aceea nu a ajuns, ci în general cărţile care apar în spaţiul carpato-danubiano-pontic, etern şi fascinant, ajung doar în anumite locuri. Pe mine mă scoate din minţi faptul că toţi par a fi împăcaţi cu situaţia asta.

Mai zic pe scurt încă ceva. Acum 2 săptămâni, la Piper pe limbă, a fost invitată Adriana Babeţi. La un moment dat s-a vorbit despre criză [vine pds-ul sâmbătă, nicio grijă] şi Robert Şerban a spus ceva cam aşa: Lumea nu mai e interesată de revistele literare. Şi Adriana Babeţi a zis [asta am reţinut exact]: S-ar putea ca de vină să nu fie lumea.

În rest, toate bune şi frumoase, vorba vine. Citesc o carte care mă plictiseşte îngrozitor [Moartea unui critic, Martin Walser], dar o voi duce la bun sfârşit, prea mare a fost scandalul. Am comandat de pe internet vreo 2 cărţi, sper să le primesc. Când vor ajunge o să afle tot universul, deci şi voi, pentru că o să chiui de bucurie cel puţin câteva zile. Am mai comandat cărţi şi de la un anticariat on line, dar oamenii-s în vacanţă, mai durează un pic până-mi vor spune dacă mai au cărţile în stoc.

La final pun nişte poze. Ziduri avem, cu cărţile stăm prost.

Biblioteca Academiei [e superbă clădirea, merită vizitată; nu prea are cărţi şi reviste, dar tot merită.]

Şi-o pagină de istorie [la şcoală am învăţat limbajul ăsta bombastic]: prima bibliotecă publică, ce avea secţie de împrumut dar şi sală de lectură, din Imperiul Habsburgic [cele două clădiri stau faţă în faţă].

şi dovada

Şi la final [ăsta-i cel adevărat, cel de dinainte e unul fals]: un interviu [apărut în Dilema veche] cu Marin Mălaicu Hondrari.

Poemul de sâmbătă 20

Ce greu îmi e să scriu despre Cristi Popescu, deşi nu vreau să scriu cu adevărat, ci doar să introduc în scenă pds-ul. Ştiu, ar trebui să-i spun Cristian Popescu pentru că el aşa şi-a semnat cărţile, dar nu pot, l-aş face să sune rece şi distant. Aşa că prefer Cristi Popescu, aşa cum alţii sunt pur şi simplu Nichita, Camil, Hortensia [deşi ea uneori devine HPB-ul, care nu e o întreprindere oarecare... ştiţi voi].

Încerc azi să răspund unei provocări lansate de Mihaela Ursa: Posibilă temă pentru pedesei: vă-ncumetaţi să găsiţi pentru 22 august (ori când veţi vrea voi) poeme scrise de bărbați despre maternitate? Nu din alea cu mama sau cu dulcea copilărie, ci exact din astea despre gestaţie, borţoşenie, bebeluşi şi alte cele?

Provocarea nu a apărut din senin, ci a venit la finalul unui articol despre Dicţionarul Mara, cartea lui Dan Coman. Începutul sună aşa: Maternitatea se transformă foarte greu în literatură, iar în literatura scrisă de bărbaţi ea este – din raţuni uşor de explicat – aproape invizibilă.

Nu m-am folosit de sugestiile făcute în articol, nici nu aveam nevoie de ele, pentru că şi atunci când am aflat de cartea lui Dan Coman tot la Cristi Popescu m-am gândit în primul şi în primul rând.

Paranteză: Nu ştiu sigur dacă i-am înţeles bine poezia, pentru că am citit-o înainte de a citi jurnalul. Am senzaţia că acum l-aş înţelege altfel şi cred că ar trebui să-l recitesc. Despre Caiet de citire şi caligrafie (fragmente de jurnal) citiţi aici o cronică scrisă de Claudiu Komartin. M-am bucurat mult acum vreo doi sau trei ani, când am citit-o prima dată, pentru că aşa am aflat că a apărut acel Caiet. Pe blogul Paranoia Paradis mai găsiţi câteva poezii ale lui Cristi Popescu.

O să trec aici doar fragmente din Sfaturi din partea mamei, dar pun şi poemul fotocopiat pentru cei care vor să-l citească în întregime. Şi o să respect ortografia veche, nu ştiu de ce.

Cristian Popescu

Sfaturi din partea mamei

Pe Cristi trebuie să-l înţelegeţi. Spune el multe despre noi, dar să nu-l luaţi în serios. El ne iubeşte şi ne respectă. Iar noi am crezut întotdeauna în talentul lui. Cînd scrie despre mine că sînt cochetă şi că el nu strînge doar negrul sub unghii ci şi un fel de roz, la degetele mici, ca să nu dăm bani pe pudră şi pe ruj, o spune, aşa, cu delicateţe şi se gîndeşte de fapt la micile mele economii. Aşa e el. Nu e făcut pentru lumea asta. De fapt, şi eu am o mare parte din vină: atunci, în alea nouă luni, cît l-am ţinut în pîntec, n-am avut decît vise erotice. Noapte de noapte. Nu dormea înadins ca să se uite la ele. Îl simţeam eu cum vrea să mă strîngă în braţe pe dinăuntru, dar n-avea, săracul, de ce să apuce. Şi atunci dădea din picioare cum fac golanii la film, la cinema, cînd se întrerupe sonorul. Asta e. Ce mai poţi face acum? Am auzit că dacă te prăpădeşti în somn, visul rămîne acolo, între tîmple, ca un cristal. Am să las vorbă să mi-l scoată cu grijă, să nu-l spargă ca să se uite Cristian la el cînd vrea. Că degeaba strînge oricîte femei în braţe. Am citit şi-n cărţi. Degeaba. Aşa că ultimul vis i-l las lui.

[..............................................................................................................]

După ce a ieşit din mine, mă simţeam, aşa, infirmă, oloagă şi-aş fi plătit oricît unui doctor să mă taie şi să-mi îndese o proteză în pîntec. Nu puteam fără el. Dar încetul cu încetul m-am obişnuit. A început să-mi placă. Seara, cînd îi dădeam să sugă, îmbrăcam rochia de mireasă, îmi puneam mărgelele, făceam lampa mică, îmi pudram sînii şi mă rujam. Îmi mai alinam şi eu tristeţile gîndindu-mă că tot o să-l înjure vreunul şi-l va trimite înapoi în mă-sa. Eram tînără şi de-abia la primul copil. Asta e. Cînd avea două luni îi desenam păr pe la subţiori, pe barbă, pe unde n-avea. I-l desenam cu creion chimic. El stătea liniştit şi gîngurea. Nu-şi mai lua ochii de la mine.

[..................................................................................................]

Băiatul mamei. Tu nu ştii. Dar cînd ai împlinit 18 ani ai venit acasă cu o colivie mare, pe măsura ta. Şi de-atunci, în fiecare an de ziua ta şi-a mea, te înghesui, te mai împingem şi noi că vrei să-ncapi din nou în colivia aia. Şi ne citeşti de acolo ziarul şi-ncerci să strigi la noi cum strigai cum ai ieşit din mine. Noi te ascultăm, te sărutăm, îţi urăm la mulţi ani şi te mai linişteşti. Ştiu eu că pînă la urmă o să ajungi poet mare. Ce dacă nu te iubesc femeile şi-ţi tremură mîna cînd duci lingura la gură? Ce dacă trebuie să-ţi aduc eu aminte cum o cheamă pe soră-ta cînd vrei să o chemi prin casă? Ce dacă tu eşti încă cu un picior în maică-ta cînd alţii au ajuns deja cu un picior în groapă? Să nu-ţi pese, băiatul mamei. Ai să le arăţi tu lor. Au să te-ngroape. Cu slujbă, cu lacrimi, cum se obişnuieşte. Dar după trei-patru zile eu am să cer să te mai văd o dată, să te mai scoată puţin de-acolo. Şi o să fie sicriul gol. Şi, înăuntru, pe pereţii lui: numai inscripţii d-alea porceşti ca-n veceurile publice. Să nu-ţi pese, băiatul mamei. Asta e. Nu eşti făcut pentru lumea asta.

Blog pe arătură

E atât de târziu, încât e foarte devreme. E joi spre vineri, adică vineri, cam 3 şi ceva spre dimineaţă. N-am reuşit să scriu despre ce îmi propusesem.

Vreau [de vreo două săptămâni] să scriu despre cartea lui Ingeborg Bachmann, Malina. Am tot aşteptat vremuri mai bune, dar n-au venit, dimpotrivă. Asta nu-i o carte despre care se poate scrie oricând, cei care au citit-o cred că mă înţeleg.

Am mai citit şi Annie Proulx, Ştiri de acasă, o carte pe care o vreme am căutat-o, apoi am uitat de ea, pe urmă am aflat că s-a tradus şi am cumpărat-o cum am dat de ea în librărie. De fapt, am găsit-o într-un cort, cel alb, de la Gaudeamus. Ştiţi, chestia aia care prin mai creşte în faţa Muzeului de Artă şi se miră unii, îi auzi spunând uite-un cort din care nu poţi lua mici!

Şi am mai citit o carte. Să spun sau să nu spun? Vă spun. Unii se vor oripila. Îi rog să pregătească artileria, mitraliera, praştia, ce are fiecare la îndemână şi să tragă în plin, pentru că am citit un roman poliţist: Cianură pentru un surâs, Rodica Ojog Braşoveanu.

Pentru că voiam să citesc o carte din care să aflu sigur dacă a fost crimă sau sinucidere, pentru că voiam să ştiu că cei răi sunt pedepsiţi. Pentru că în cărţile bune nu e întotdeauna aşa, şi cu siguranţă, nu e aşa nici în viaţă.

În viaţă de obicei situaţia e albastră:


C est la vie, Emerson Lake and Palmer

Asculta mai multe audio Muzica

Şi mai am o veste şoc, pe lângă cea cu romanul poliţist: sâmbătă urmează pds-ul. Cei care pot trece peste aceste traume, dezamăgiri & co sunt invitaţi să treacă luni seara pe aici, poate până atunci termin ce am de scris depre Malina. Dar după cum vedeţi, la mine seara înseamnă uneori 3 sau 4 spre dimineaţă. De fapt e 4 fără 3 minute.

Mai mult sugestii

Am primit o leapşă complicată de la to-morrow. De câte ori trebuie să recomand o carte aşa, în mod direct, mă blochez. Mi-e mult mai uşor să povestesc despre cărţi şi fiecare să aleagă ce i se potriveşte, sau ce i se pare interesant. De câte ori vine cineva la mine şi îmi spune direct: dă-mi ceva de citit, de atâtea ori cad pe gânduri. În asemenea momente îmi dau seama că [totuşi] eu nu citesc cărţi normale. Şi mai e ceva ce mă reţine: am dăruit cândva, cuiva o carte şi reacţia altcuiva a fost i-ai dat cartea aia? ce o să zică despre tine? Dar leapşa e un fel de joc, aşa că să ne jucăm totuşi. Recomandarea parcă sună a obligativitate, astea ar fi mai mult nişte sugestii, nişte soluţii pentru a ieşi din criză.

1. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui dezamăgit în dragoste?

Adam şi Eva, Liviu Rebreanu. Pentru că suntem nişte animale ciudate şi ne bucurăm să descoperim că altora le-a mers mult mai prost. Nu, nu de asta. E o carte frumoasă care îl transformă pe creatorul romanului românesc modern într-un scriitor viu.

2. Ce carte ai recomanda (şi de ce) iubitului/iubitei?

Submarinul iertat, Ruxandra Cesereanu & Andrei Codrescu. Cum de ce? E evident o carte de citit în doi.

3. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui mai bun prieten?
I-am tot recomandat, de câte ori mă entuziasmează o carte, vorbesc numai despre acea carte. Aşa că nu are de citit numai una, ci o listă întreagă. Am scris despre ele.

4. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui copil de 10 ani?

După cum bine ştim de la Dumitru Graur, copilul e o fiinţă umană, aşa că poate fi fetiţă [i-aş recomanda Vrăjitorul din Oz sau Ordinul secret al fetelor de pe strada Caramel], sau băiat [Winnetou, Karl May, sau Harry Potter]. Şi pentru că lumea e aşa cum este şi egalitatea e o himeră, aş spune că fetiţa poate citi şi ea Winnetou şi Harry Potter, dar băiatul cred că ar trebui să rămână la ce i-am recomandat, sau să caute altceva.

5. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui mare aventurier călător?

Moll Flanders, pentru că ar fi bine să afle că Daniel Defoe nu e reprezentat doar de Robinson Crusoe. Sau poate i-aş recomanda un roman al lui Ştefan Agopian, Tache de Catifea. Şi pe acolo sunt nişte aventurieri, e adevărat că nu au ajuns unde au vrut ei, dar cel puţin au încercat.

6. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui duşman cunoscut?

Toţi au spus că n-au duşmani, nici eu nu ştiu să am, deşi îmi e clar că vreo două-trei persoane din blogosferă mi-ar rade blogul. Dar nu le recomand nimic, să se descurce.

7. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unei persoane care nu iubeşte lectura?

Nimic. Nu citeşte şi gata.

8. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia cu nasul pe sus?

Postmodernismul pe înţelesul copiilor, Lyotard. Dar exemplarul meu unde o fi?

9. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui care apare primul în lista ta de bloguri?

Primul pe listă e Al Doilea Cititor. Am văzut că era prin America Latină, să mai stea un pic pe acolo şi să citească Roberto Bolano. Eu aş începe cu O stea îndepărtată şi aş trece apoi la Nocturnă în Chile. Dar repede, că mai e anunţată o traducere pentru toamna asta.

10. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Păi dacă le-a văzut pe toate, l-aş pune să scrie.

M-am bucurat să văd că AndiBob a preluat leapşa [şi] de aici.

Becule, noi te iubeam, serios!

De când caut eu melodia asta şi ce de amintiri îmi stârneşte! Cum stăteam eu spre seară când urma să se ia curentul la noi în cartier şi urlam: becule, stai aprins becule, noi te iubim! Şi el NU stătea, deşi nu cred că era după el.

Îi mulţumesc lui sortim72 pentru această variantă audio!




timpuri noi becule
Asculta mai multe audio Muzica

Poemul de sâmbătă 19

O să mă abat un pic de la planul iniţial. Pentru azi am vrut să caut o poezie mai tonică, şi primul meu gând s-a dus spre poezia asta, simţeam nevoia să destind puţin atmosfera. Dar n-am reuşit. Mi-am dat seama că nu e bine, pentru că Magda Isanos a murit foarte tânără. Şi totuşi poezia asta e plină de viaţă, aşa că am rămas la ea.

Magda Isanos

Pomii cei tineri

Pomii cei tineri, în dimineaţa de marte,

unii lângă alţii au stat să se roage -

frunţile lor străluceau inspirate deasupra 

pământului încă-n zăpezi.

Şi-n aerul în care nu erau zboruri, 

pomii, ale căror umbre nu se născuseră, 

cântau un imn pentru viaţă,

ca nişte oameni goi şi frumoşi ei cântau:

„Soare de-aramă, zeu popular printre plante, 

priveşte oastea noastră-ndrăzneaţă;

ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri, 

că viitoarele fructe acolo vor sta...

Noi nu ne-nchinăm de fel şi nu plângem,

ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi 

şi pregătim o orgă de brazi pentru vânturi, 

soare de-aramă, zeu totdeauna rotund…

Ni s-a povestit despre tine-n pământ,

când nu cunoşteam dimensiunile cerului;

ni s-a povestit despre tine-n leagănul cald.

Seminţele-n somn visau că există colori, 

roşu, albastru şi gri, minunate colori.

Tu, peste frunţile noastre, soare, cobori. 

Şi noi vom da fructe, şi noi vom fi hore de flori. 

Gloria noastră toată-n vârf se presimte...”

Şi-un curcubeu pe deasupra tulpinelor strâmte 

cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,

pomilor tineri în dimineaţa de marte…

---------

din volumul Poezii (1943)

Premiu cu coroniţă

Am primit un premiu frumos de la capricornk13. Şi trebuie să-l dau mai departe, unor bloguri cu adevărat speciale. 10 să fie.

Le trec în ordine aproximativ alfabetică:

Art Historia
Blog de Timişoara
Blogeri-m-aş şi n-am cui/Mihaela Ursa
Bucureştii noi şi vechi
Diacritica
nu prea JURnalul mEU/Mihail Vakulovski
O carte într-o frază
Poetica/Răzvan Ţupa
Un anotimp în Berceni/ Claudiu Komartin

şi în primul rând [deşi aparent e trecut la final]

Terorism de cititoare

Completare, 16 august
Am mai primit premiul şi de la Delfilina, O carte într-o frază şi Însemnări din subterană. Mulţumesc frumos! Profit de ocazie să mai recomand un blog special

Mixul de cultură

Completare, 19 august
Deja mi-am luat nasul la purtare! Am mai primit un Blog de Aur de la Caligraf, şi un minunat premiu de la Luiza- un glob de cristal; şi pe deasupra am primit şi un Blog de Aur Zum 2009 - o aripioară de albină făcută din jeleul cel mai dulce şi cel mai fin. Mulţumesc mult tuturor!

Dar de ce?

Tot încerc să scriu aici câte ceva şi parcă ceva nu funcţionează. Azi pentru câteva ore n-a mers nici internetul, o avea şi el tristeţile lui. Mi-am cumpărat noua literatură, nr. 26 şi credeam că o să mă înveselesc un pic. Dar de fapt m-am întristat citind editorialul Luminiţei Marcu, din care am aflat că cineva [nu spun cine, persoană importantă] a propus închiderea revistei. S-ar salva astfel România literară [care o duce prost din moment ce se vinde mai ales în librării; acolo de obicei e finalul.] M-a întristat metoda folosită mai mult decât soluţia propusă: o scrisoare care circulă oarecum neoficial, dar a apărut în presă.

Nu spun că e cea mai bună revistă de pe piaţă, nici nu spun că n-ar putea să fie mai bună, spun că noua literatură e una din puţinele reviste pe care vreau neapărat să le cumpăr. Vreau să o răsfoiesc în linişte, pentru că e o revistă frumoasă şi multe lucruri care mă interesează le pot găsi doar acolo. O cumpăr aşa cum cumpăram acum nişte ani ArtPanorama, cum cumpăram Cuvântul lui Ţupa, cum cumpăr Dilemateca, cum aş cumpăra şi Vatra, dacă s-ar găsi [atât de rar dau de ea la chioşc...; oricum am aflat o veste bună, acum vin 2 exemplare la vânzare], dar de câte ori ajung la biblio, caut mai întâi revista asta, o citesc şi pe urmă îmi văd de treabă.

Revenind la noua literatură, am văzut că Elena Drăghici a scris despre O carte într-o frază, şi ei au zis şi de mine. Mulţumesc!

Simona Popescu îşi continuă povestea spusă după 20 de ani. Trec aici două fragmente, unul din numărul trecut şi altul din cel mai recent:

Trăiam într-un lagăr de concentrare. Unii primeau pachete. Am primit şi noi odată un pachet mare cu borcane goale. Nu-mi explic nici acum dacă acela care trimisese pachetul a vrut să vedem câte sortimente de gem au ei, dacă a crezut că avem nevoie de borcane sau dacă borcanele erau pline şi fuseseră golite. (nl, 25)

În mintea mea, comunismul a fost legat mai ales de frig. De la mijlocul toamnei până la mijlocul primăverii mi-era frig. Acasă era frig. Oriunde te duceai era frig. Stăteam în pat cu plapuma peste mine şi citeam în neştire. Citeam de frig! (nl, 26)

Trec şi eu aici o poezie; nu ştiu autorul, e un anonim care o fi îngheţat şi el, cândva.

Afară-i frig, în casă-i frig,
Eu stau lângă calorifer,
Deschid fereastra şi-o închid
Şi-ţi mulţumesc iubit Partid
Că m-ai călit.

27

Aseară, când am aflat vestea, am refuzat să cred. Pe urmă am citit-o pe mai multe bloguri. Sună sec aşa: Constantin Virgil Bănescu 1982-2009.

L-am cunoscut la Alba. După lectură, am stat un pic de vorbă, am mers o vreme împreună pe drumul acela ce cobora din Cetate. Voia să ştie ce-i cu mine acolo şi m-a rugat să-i povestesc despre bloguri. Voia şi el unul, dar îi era şi teamă. După-amiază a stat cu noi la o bere, nu până la final, a plecat mult mai devreme, s-a retras discret. Ca acum.

Oricât de izolat[ă] ai fi, vestea că a apărut un poet adevărat ajunge până la tine. Ştiam poveşti despre Constantin Virgil Bănescu, multe şi diverse, au început să ajungă la mine de prin 2000, cu mult înaintea cărţilor lui.

Am doar ultimul lui volum, acelaşi cer ce nu e [vinea, 2006].

cu mama şi cu tata

nu mai ştiu din ce e făcută viaţa

nu mai ştiu din ce e făcută viaţa mea

azi-noapte m-am visat din nou
cu mama şi cu tata
în pădurea de primăvară cu mulţi copaci căzuţi

mama era supărată
ca întotdeauna
pe ea pe tot ce era împrejurul ei
şi pe tot ce ieşea din ea împrejurul ei

tata scotea iarba din pământ
şi o întorcea cu faţa în jos

nu mai ştiu ce e cu viaţa

nu mai ştiu ce e cu viaţa mea

când am vrut să ies din pădure
mama şi tata mi s-au vârât în pântece
şi m-au făcut atât de greu
că m-am prăvălit pe iarba scoasă din pământ
şi întoarsă cu faţa în jos
şi n-am mai putut să mă mişc

de când m-am trezit
sunt în aceeaşi pădure
întins pe iarba scoasă din pământ şi întinsă cu faţa în jos
cu mama şi cu tata în pântece
fără să pot să mă mişc

Poemul de sâmbătă 18

Pentru că am furat uşor la cântar, şi sâmbăta trecută am ales o poezie ştiinţifică [deşi era doar poezie], azi o să încep cu o formulă de-a dreptul poetică:

Albert Einstein, Quote of the Day: If A is a success in life, then A equals x plus y plus z. Work is x; y is play; and z is keeping your mouth shut.

Şi vorba aceea, acum să revenim la programul normal, adică la pds. De ceva vreme, mă tot gândesc la Iustin Panţa, îmi pare rău că nu mai ştiu unde am pus acel număr din Euphorion, trimis spre tipar înainte de, şi apărut după. Aş reciti poeziile acelea. Aş fi vrut să spun că Iustin Panţa e un poet uitat, de care doar unii [poeţi] îşi mai aduc aminte; dar îmi dau seama că nu ar fi aşa, nouă nu ne pasă nici de cei vii, şi de cei vii îşi aduc aminte doar unii [poeţi], nu mulţi. Cum să-i uiţi pe cei de care nu-ţi pasă?

Am ales o poezie din volumul de debut, Obiecte mişcate (1991). O legătură cu ştiinţa există: Iustin Panţa a fost absolvent de Electronică.

Iustin Panţa
Lucruri simple

Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată -
casa umbrită în care dormeam până târziu,
fereastra prin care priveam lumea indiferentă trecând
prin faţa porţii;
după-amiezile când coboram fără să mă gândesc la nimic.
(O singură dată gândisem la vorbele ei. Sunt atâţia bani
în lumea asta
şi atâtea feluri de-ai obţine. Nu mă interesează. Oamenii
vor să se drogheze. Eu mănânc o prăjitură, beau un suc,
merg, adică, pe drumul drept.
Sunt o fiinţă liniştitoare, nu crezi? Sunt un om
simplu, liniştit.
Desigur, minţea.)
Liniştea nu este deloc un lucru simplu,
aşa cum am crezut mai demult -
uneori simţi cum cade ceva de la o înălţime imensă
în tine - un obiect despre care nu ştii nimic
şi în liniştea aceea aştepţi bubuitul care să însemne
sfârşitul căderii. Înălţimea este nebănuită,
obiectul se mai află mult timp în cădere, ţinându-te
încordat.
Cu puţină şansă ai putea să uiţi -
nimeni nu ne-a simţit lipsa nici prezenţa. Ne gândim la
preocupările simple, casnice sau de sfârşit de săptămână, când,
poate, vom ieşi câteva ceasuri la aer curat, să fumăm mai puţin.
Spunem cuvinte obişnuite, ca în primele clase de şcoală, când
copiii învaţă despre subiect şi predicat şi dau exemple de
propoziţii: Calul paşte iarbă pe deal. Oamenii se întorc de la câmp.
Sau atâtea altele
aşa cum am dat uitării întâmplarea din gară,
când am sosit prea târziu la peron, trenul plecase
şi făceam cu mâna cuiva nevăzut,
din tren nu ştiam ce mână îmi răspunde sau dacă
îmi răspunde vreuna.
Nici uitarea nu este deloc un lucru simplu.

500

Mi-a atras blogspotu' atenţia că am atins o cifră mai specială. Şi atunci m-am oprit un pic să-mi trag răsuflarea. Nu credeam că va dura aşa de mult aventura asta. Am văzut că am ajuns pe locul 89 din ZeList şi că am peste 150 de abonaţi [pe la începutul anului aveam doar 60], pe lângă urmăritorii care apar pe pagina asta, şi peste 2500 de comentarii.  E mult mai mult decât speram. Nu ştiu cât de sugestive sunt cifrele astea, nici ce înseamnă ele exact. Ştiu că unii mă vor dispreţui pentru că le-am consemnat aici. De fapt, îmi doresc mult ca măcar din când în când, cei care mi-au trecut blogul în blogroll şi cei care-s abonaţi la feeduri să treacă pe aici, adică să citească şi să-şi dea cu părerea. Pentru că dialogul e cel care contează. Din fericire, datorită blogului am reuşit să cunosc câţiva oameni minunaţi, care au sau nu blog. Şi sper să-i revăd cât mai curând.

Şi acum, să-mi şterg lacrimile, să-mi suflec mânecile şi să trec la lucru. Aveam ceva de zis. De fapt, vreau să trec aici [în ordine oarecum cronologică] nişte interviuri pe care le-am descoperit cu:

Simona Popescu
Şerban Foarţă
Andrei Codrescu
Cornel Ungureanu
Ioan Moldovan
Octavian Soviany
Romulus Bucur

Am reuşit [din nou] să dau o grămadă de bani pe cărţi:

Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii, Humanitas
Adrian Chivu, Exit, Curtea veche
Paul Celan, Mac şi memorie, Paralela 45
Agneta Pleijel, Eyes of a Dream
Apollinaire, Alcooluri/Alcools, Paralela 45
Pierre Oster, Alchimie de la lenteur/Alchimia lentorii, Paralela 45
Juan Ramon Jimenez, Platero y yo/Platero şi cu mine, Paralela 45
John Barth, Himera, Nemira

De prin reviste:

Orizont, nr. 7 - câteva articole [amintiri] despre Mircea Nedelciu.

noua literatură, nr. 25 - câte ceva despre CTS, plus 3 poezii dintre cele citite acolo; Marieva Ionescu scrie despre Dicţionarul Mara, cartea lui Dan Coman. Elena Drăghici scrie frumos despre blogul Adinei b. Şi m-a impresionat foarte tare articolul Simonei Popescu, După 20 de ani.

Dilemateca, nr. 39 - dosar Matei Călinescu[pdf.], un interviu[pdf] cu Filip Florian, şi o altă cronică [uşor ciudată] la Dicţionarul Mara [pdf] scrisă de Gabriela Gheorghişor; Alexandru Matei scrie despre SGB; ancheta lui Marius Chivu se numeşte frumos Ce citesc pr-iştii vara asta; am mai descoperit şi o cronică a Ioanei Bot la Istoria "canonică" a literaturii române scrisă de un patriot vigilent, articolul are un titlu care spune tot: Un caz de criptocomunism postmodern[pdf.].

Tomis, iulie 2009 - imaginaţi-vă că am dat de ea, nu ştiam că ajunge pe aici; abia azi spre seară am descoperit-o, aşa că doar am răsfoit-o în viteză mare; arată bine şi-mi place grafica. De citit: poezii de Teodor Dună, traduceri din Daniil Harms, făcute de Mihail Vakulovski; o cronică a lui Claudiu Komartin la o carte care există, dar nu-i: Dan Mihuţ, AutoDaFe, Pontica, 2008 [mai e şi una la Vonnegut, Bun venit printre maimuţe]. Bine că mi-am adus aminte: în Orizont, nr. 6, Tudor Creţu a publicat şi el o cronică la o carte care a apărut, dar nu există [Borco Ilin, Adio, gondolier, vin caii, Brumar, 2009].

La final, o fotografie. O cam plagiez pe Alina Surduc, dar n-am ce face, mergeam frumos pe o stradă şi am văzut ce am văzut. Trebuia să fac poza.

Şopârla trădată

Povestea începe aşa: M-am născut în această casă şi am crescut în ea. Nu am ieşit niciodată de aici. Când se lasă seara, îmi sprijin trupul de geamul ferestrelor şi contemplu cerul. Îmi place să văd flăcările înalte, norii în galop şi deasupra lor îngerii, cete întregi, scuturându-şi scânteile din păr şi agitându-şi aripile mari, în flăcări.

Şi se termină aşa: Îmi vine în minte imaginea în alb şi negru a lui Martin Luther King, ţinând un discurs mulţimilor: "am avut un vis". El ar fi trebuit să spună mai degrabă: "am făptuit un vis". Există o diferenţă, dacă ne gândim bine, între a avea un vis şi a înfăptui un vis. Eu am înfăptuit un vis.

Şi ce carte bună ar fi putut să fie! Serios, câte şopârle care ştiu să povestească or fi? Eu nu o ştiu decât pe asta, din Vânzătorul de trecuturi. Şi povesteşte foarte bine, iar povestea e uşor întreruptă de nişte vise stranii, care-i aparţin tot acestei minunate şopârle, care pe deasupra îşi mai aminteşte din când în când frânturi din existenţa anterioară, pe când era cu totul altceva. Şi nu e singură în casa aceea din Angola, acolo se mai află şi Félix Ventura, un albinos special, pe cartea lui de vizită scrie: Félix Ventura. Asigură copiilor tăi un trecut mai bun. Unii vor un trecut frumos, vor să fi fost mereu cineva, alţii vor unul care-i să-i transforme în anonimi.

Şi ce carte bună ar fi putut să fie, dacă José Eduardo Agualusa nu ar fi vrut să explice tot, să destrame orice dubiu şi să povestească de ce unii ar vrea/au vrut să-şi schimbe trecutul. Şi atunci toarnă pe gâtul cititorului un fel de sirop, e adevărat că nu-s chiar toate siropurile din lume, e o doză mult mai mică decât în Extrem de tare şi incredibil de aproape, de Safran Foer, roman care, cel puţin până la jumătate şi un pic după, mi s-a părut a fi genial. Dar măcar Foer are o scuză: e o poveste despre un copil şi copiii cred în basme.

Oricum siropul acela, atât cât e, distruge orice vrajă. Şi ce carte bună ar fi putut să fie!

José Eduardo Agualusa, Vânzătorul de trecuturi, traducere de Anca Milu-Vaideşegan, Leda/Corint, 2009

Cum ajungi criminal

Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor era exact genul de carte pe care voiam să o citesc după Târfe asasine, din mai multe motive, mai ales pentru că e o poveste limpede, spusă clar, simplu, dar nu simplist. E un roman scris de Jack Kerouac şi William S. Burroughs pe vremea când nu erau celebri şi mă întreb dacă ştiau că vor ajunge. Cartea a apărut în 2008, deşi a fost scrisă în 1945. Ştiu că Burroughs nu a fost încântat de ideea publicării romanului, s-a opus de câte ori a putut. Aşa ca mă întreb, în acest context, dacă publicarea lui nu e [aproape] o impietate [sigur nu e singura].

Nu am încercat să ţin minte ce a scris fiecare autor. Am vrut să citesc cartea asta la modul naiv, fără să mă-ntreb care, cine, ce, fără să caut identităţile reale din spatele diverselor personaje. Astea ar fi detalii de istorie literară şi unele dintre ele nici pe ea n-ar trebui să o intereseze.

Capitolele sunt scrise alternativ, trecerea de la un autor la altul [ascunşi în roman sub numele de Will Dennison & Mike Ryko] se face pe nesimţite, un semn foarte clar fiind [pe lângă titlul fiecărui capitol] schimbarea personajelor care-s urmărite, fiecare autor având clar delimitat domeniul său de interes.

Ziceam că povestea e simplă, e de fapt istoria unei crime, o încercare de a se spune cum ajungi acolo, cum atingi punctul în care clachezi şi omori pe cineva, ca să scapi de el, de senzaţia că te sufocă. Phillip se hotărăşte să plece pe mare [împreună cu Mike], pentru că-n New York nu-şi poate elabora Noua Viziune, pentru că aici e Al, iar Al e un balast pentru ideile mele. De fapt, vrea să ajungă în Franţa, şi dorinţa lui ar părea firească dacă războiul s-ar fi terminat; dar nu, războiul continua, şi el visa să treacă cumva de front şi să ajungă la Paris.

Dar totul e foarte vizual, mai că poţi să-ţi imaginezi ecranizarea întregii poveşti. Exemplu: Will e genul de cowboy care poartă o vestă simplă şi o pălărie obişnuită, stă tot timpul la o masă de pocher dintr-un bar şi pleacă discret cu banii atunci când personajul pozitiv şi cel negativ încep să se împuşte. New Yorkul pare rupt cumva de realitate, războiul se petrece în altă parte şi e o simplă ficţiune. Mai importante sunt bătăile din baruri, discuţiile cu prietenii, certurile; dar cel mai important e să faci rost de bani pentru băutură, droguri şi ce-o mai fi nevoie. Şi, bineînţeles, să stai de vorbă cu prietenii despre lucruri fundamentale, de exemplu, despre societatea perfectă, sau despre Rimbaud, să citeşte New Yorker sau ceva din T.S.Eliot, să crezi în puterea radioului [ai fi zis că după război nu mai aveai cum să scapi de toată cultura cu care radioul urma să ne îndoape], să nu înţelegi ce-i cu ceilalţi [Am început să am iarăşi senzaţia pe care o trăiam când lucram ca barman: că sunt singurul om normal într-un azil de nebuni], să te plimbi prin muzee şi altele.

Despre crimă nu o să vă spun nimic. Oricum e greu de explicat cum ajung unii în acel punct. Dar nici cum ajungi scriitor nu se ştie.

Şi oricum, citind cartea asta, am tot avut în minte piesa celor de la 10 000 Maniacs: Hey Jack Kerouac, I think of your mother and the tears she cried, she cried for none other than her little boy lost in our little world that hated and that dared to drag him down. [aici versurile, pentru curioşi]

Jack Kerouac, William S. Burroughs, Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor, traducere de Ciprian Şiulea, Polirom, 2009

Poemul de sâmbătă 17

Cred că pentru sâmbăta asta era tema dată de zum*: Deeeeci, doaaamnelooor şi domniloooor, următoarea temă a poeziilor de sâmbătă esteeee… poezia ştiinţifică. Adică: poezia care pomeneşte cumva sau e influenţată în vreun fel de o ştiinţă (chimie, fizică, astronomie, ce mai vreţi voi). Poa’ să fie în glumă sau în serios, poa’ să fie o aluzie sau chiar un întreg poem, habar n-am, ce găsiţi.

Mai în glumă, mai în serios, poezia asta are legătură cu tehnica [ffwd, plus netul din text], dar mai ales cu chimia [se verifică aciditatea unor lichide şi se demonstrează fără dubiu că apa aceea incoloră, inodoră şi insipidă există doar în manuale; plus oxigen, aluminiu şi altele]. Cititorul trebuie să mai aibă şi cunoştinţe de mitologie/religie, psihologie, politologie, medicină şi contabilitate primară. Şi acum să trecem la poezie, care-i una foarte serioasă [scuzat să-mi fie delirul].

Ştefan Manasia
ffwd: împotriva poeţilor

îi înţeleg i-am înţeles totdeauna pe aceia care
cu inima curată şi înăuntrul propriei limbi
îşi detestă poeţii

după cum îi înţeleg i-am înţeles
pe poeţii care văzând pe net mutilarea statuilor
lui Siddharta
şi femeile molestate de preoţii ortodocşi
au alergat, mai întâi, la frigider să-şi astâmpere setea

au umplut paharul cu Cola, farfurioara
cu alune sărate
lasând scrierea poemului pe altădată

i-am înţeles pe cei care resping & dispreţuiesc
emfaza poeţilor
luându-şi doza de ficţiune şi vis, de abjecţie
şi cuminţenie
din romanele editate la Polirom,
din filmele- abator
din muzicile - ieftină marijuana.

îi înţeleg pe poeţii care verifică aciditatea
paharului de Cola
şi amână, amână, amână scrierea poemului
până abdomenele umflate ale politicienilor
se dizolvă pe micul ecran
până ştoarfele de la taxe & impozite
nu le mai picură în auz
până nu mai simt în dinţi zgura metropolei:
aluminiu, heroină, plumb

îi înţeleg foarte bine pe aceia pentru care poetul
e un pai
ce înghite
oxigen & sinecuri
recitaluri plătite modest şi posturi de consilier aulic
la A.S.V.M. (Asociaţia Speranţei într-un
Viitor Modest)

acolo desfăşoară proiecte/sâmbăta dimineaţa
conferenţiază
despre amorul buco-anal Românica-Uniunea
Europeană

îl înţeleg, prea bine, pe poetul care
după ce-şi va fi sorbit licoarea brună
desenează semnulpe pereţii aburiţi ai paharului
şi dedesubt PEACE cu litere de preşcolar.

o să-l înţeleg când ridică paharul în lumină
încercând să verifice claritatea contururilor
luminile arlesiene clipocind pe pereţi
pur şi simplu uitând
că e din ce în ce mai trist pe lume
din ce în ce mai urât şi insuportabil
că popoarele au ales să fie guvernate
de mutanţi cretini, de copiii mutanţilor cretini
în vreme ce poezia asta abia îşi mai târăşte
picioarele varicoase,
abia îşi mai găseşte locul sub cortul ei peticit

încă susură pe canalul comunicării
apă cu rugină şi oxiuri de la robinet

(din volumul cartea micilor invazii, CR, 2008)

------

*am văzut între timp că s-a amânat pe sâmbăta viitoare, dar nu mai caut altă poezie, mai ştiinţifică decât asta tot nu o să găsesc; măcar acum să-mi fac şi eu tema la timp, poate se uită că am o restanţă.