CTS. Prima zi

La un moment dat am crezut că o să rămân acasă, mi s-a rupt şi geanta în care-mi pusesem câteva lucruri. Şi eu mai aveam doar vreo jumătate de oră până pleca trenul. Dar am găsit rapid o soluţie, pe urmă m-am aruncat într-un taxi, am văzut roşu peste tot, dar am ajuns la timp în gara noastră, desprinsă dintr-un film de groază, am urcat într-un tren care şi el părea a fi din alt film [cu siguranţă NU european]. Am încercat să citesc, luasem cu mine un roman al unui polonez, Piotr Bednarski, Zăpezile albastre. Atmosfera din carte părea a fi din acelaşi film cu trenul. [E o carte despre deportările din Siberia, n-am terminat-o, o să spun mai multe atunci când va fi cazul. Exagerez, fireşte, dar nu-mi pare rău.]

N-am citit mult. În compartiment se spuneau poveşti frumoase şi am stat o vreme să le ascult. După aceea ne-am războit cu o viespie intrată nu ştiu cum peste noi. M-am uitat mult pe geam, şi am văzut în gări, doar oameni trişti, obosiţi şi chinuiţi. Undeva am văzut nişte ţărani [că nu pot să le zic fermieri, deşi e la modă] cosind iarba, şi un altul aranjând-o frumos în căpiţe. Am văzut un miel mic de tot dormind cu boticul ascuns în iarbă. Şi cred că am văzut şi un ied pe undeva, sau mi-am dorit atât de mult să văd unul, încât mi-am imaginat că l-am văzut, nu ştiu sigur.

La Alba, taximetristul [care m-a dus la hotel] mi-a spus poveşti despre mocăniţă. Dar eu eram foarte obosită, am urcat în camera mea şi m-am gândit la Aglaja. Când am văzut Hier Himmel, am reţinut imaginea asta: Aglaja refugiindu-se într-o cameră de hotel atunci când vroia să scrie în linişte. Nu pleca în alt oraş, pleca doar la hotel. Eu n-aveam de gând să scriu nimic, dar mă gândeam că m-aş putea refugia oricând în camera aceea.

După ce m-am liniştit un pic, am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe un cristian, să-i spun că am ajuns. Încercam să mă conving că totul va fi bine, pentru că prima persoană care avea legătură cu colocviul, pe care o întâlnisem deja [imediat ce-am coborât din taxi] a fost Marin Mălaicu Hondrari. Şi m-am bucurat aşa de tare, încât cred că l-am speriat. Să revin: am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe un cristian. Vino, suntem toţi aici, ieşi din hotel, o iei la dreapta ..., şi am făcut ce mi s-a zis, până mi-am dat seama unde ar trebui să intru; dar în semiobscuritatea din jurul meu, l-am zărit pe Cristi făcându-mi semn cu mâna şi zâmbindu-mi cu toată claviatura [cum ar zice Rică Răducanu]; dacă nu ieşea în întâmpinarea mea, nu cred că intram în restaurant. M-am agăţat şi de alte zâmbete pentru a avea curaj să stau acolo. Am văzut-o în primul rând pe Moni Stănilă [abia aştept să-i apară cartea] Ceva mai încolo erau Alex. Potcoavă şi Oana Doboşi. După ce le-am spus conspirativ eu nu-s aici, am aflat că unii au câştigat nişte pariuri pe seama mea.

Keith Richards spunea cam aşa: când te afli în faţa unui stadion arhiplin, începi să-l înţelegi pe Hitler. Eu m-am simţit ca la un dineu oficial, dar pe alocuri îmi era jenă de oamenii ăia. Dar Cristi m-a prezentat tuturor. Câteva amintiri: V. Leac mi-a spus de ce a ieşit acea lansare cum a ieşit. Dar eu nu am fost supărată pe el, sau am fost, atunci, pe moment. După aceea, m-am întors la Seymour [varianta poetică] şi mi-a trecut. Cum aş putea eu să fiu supărată pe V.Leac? De câte ori se întâmplă ceva important în Timişoara, unii nu ajung din Circ sau din Giroc, dar Leac, de la Arad, vine sigur! Şi mai e şi Seymour!

La altă masă era Marius Ianuş, dar poveşti cu el vă spun mâine [şi cu alţii]. Răzvan Ţupa mi-a zâmbit ca unei vechi cunoştinţe, ne ştiam de la Timişoara. Am fost foarte mândră de mine când am dat mâna cu Mihai Vakulovski. Îmi amintesc şi acum căldura din vocea lui Dan Coman, zâmbetul Oanei Cătălina Ninu, mirarea SGB-ului când i-am zis că ştiu cine e, bucuria lui Cosmin Ciotloş, care s-a ridicat de pe locul lui şi a venit să dea mâna cu mine. Bianca şi Paul Cernat s-au ridicat în picioare când am ajuns lângă ei. Paul Cernat mi-a zis complice: ştii, am cunoscut-o şi pe capricornk13! Cei doi au fost foarte sobri la discuţiile oficiale, dar altfel mi s-au părut a fi doi puştani puşi pe şotii [mai ales în ultima zi, când noi stăteam la cafea, iar ei treceau conspirativ în toate părţile]. Îi cunoscusem pe toţi cei care erau acolo, şi mă pregăteam să fug. Dar retragerea mi-a fost tăiată de Octavian Soviany şi Miruna Vlada, care tocmai atunci veneau la masă. Am schimbat câteva vorbe, ne-am amintit cu nostalgie/bucurie de studentfestul trecut. După care am ieşit la aer.

Şi cum mă plimbam eu aşa frumos, iar a venit un cristian şi mi-a zis: ce faci, iar te-ascunzi? hai că a venit Komartin; ai vorbit cu el? hai să-i spui că ai venit. Cred că de când ne cunoaştem, eu am făcut diverse chestii care l-au mirat [cel puţin] pe Cristi, dar asta era cât pe ce să le întreacă pe toate. Pur şi simplu nu eram în stare să fac vreun pas, deşi înţelegeam mesajul. Cuuuuuuuummmmm????? NU vii să vorbeşti cu Komartin???? Dar până la urmă am înţeles ce trebuia să fac, am respirat adânc şi am intrat din nou în restaurant. După care totul a fost perfect.