Liliana Armaşu
Bucurii second-hand şi tristeţi de primă clasă
fragment
2.
Azi, în drumul meu zilnic de la serviciu - acasă şi invers, nu am găsit nici un bănuţ. Şi sînt tare tristă.
Azi, în drumul meu zilnic de la serviciu - acasă şi invers, nu am găsit nici un bănuţ. Şi sînt tare tristă.
De cînd am pierdut marile mele idealuri: unirea cu Ţara, o dragoste inteligentă şi încă un ideal pe care nu pot să-l declar aici, am coborît ochii, ireversibil, dinspre cer spre pămînt. Şi aşa, cu capul plecat, am mers o zi, două, trei…, pînă am dat de prima monedă de 5. Altă dată am găsit chiar una de 25, iar cînd într-o zi de marţi am ridicat de jos 50 de bani, am zis: ăsta da noroc peste mine! Am înţeles atunci că pierderea neînsemnată a unora e marea mea şansă.
Mi-am făcut din asta un scop. Nici mai mult, nici mai puţin: un scop esenţial. M-am săturat să aştept evenimente mari: că voi trăi odată în propria mea casă, că voi locui într-un oraş, dacă nu chiar într-o ţară cu mulţi oameni deştepţi, că voi putea privatiza Biblioteca Naţională, că voi putea călători în fiecare an la Paris, şi cîte şi mai cîte…
Mi-am dat seama într-un tîrziu că e un lux să vrei chiar atîtea, darmite să le mai ai. Şi atunci mi-am zis: trebuie să te bucuri de ceea ce ţi se permite să te bucuri.
În unele zile se întîmplă să găsesc şi alte lucruri, de exemplu, un capac de la cel mai simplu pix inventat de om. Şi dacă a doua zi mi se întîmplă să găsesc chiar pixul acelui capac, pe o durată bună de timp parcă mi-am asigurat liniştea. Fiindcă imediat mă străbate gîndul să scriu cu pixul norocos un poem genial, pe care să-l pot scoate apoi de vînzare. Iar de pe banii cîştigaţi să-mi procur o casă, o bibliotecă naţională, un oraş inteligent, un bilet de călătorie non-stop la Paris şi alte nimicuri.
Ei bine, sincer să vă spun, pînă acum n-am scris nici un vers din acel poem genial şi nu pot să ştiu dacă se va întâmpla vreodată.
Posts
