Zile din astea

Când am citit că azi ar fi cea mai deprimantă zi din istorie, m-am gândit că e doar o glumă bună, un mod de a mai vinde nişte ziare, de a creşte traficul. Dar până la urmă ziua asta a fost una tristă.

Am primit şi o doză bună de oxigen, aflând că vreo două cărţi sunt în drum spre mine. M-am bucurat mult şi-am crezut că s-a terminat cu veştile proaste, dar astea au continuat să vină. Nu-i vorba de lucruri grave, ireparabile, nu, dar sunt destul de multe pentru a le înghiţi pe celelalte.

Nu ştiu în ce măsură acest blog este sau nu parte a unei polemici despre care am aflat că nu s-a terminat, ci continuă. Sper din suflet că n-a [re]început de aici. Îmi pare foarte rău. Sper că totul se întâmplă doar în capul meu, pentru că nu vreau să rănesc [nici măcar indirect] oameni la care ţin. Şi-s cum e mai rău: la mijloc.

Voiam să scriu despre Oksana Zabuşko, sau despre câteva articole din presa literară, despre Dilemateca, despre Cuvântul [revistă condusă acum de Paul Cernat; şi e o revistă foarte serioasă, dar să fiu iertată, preferam varianta jucăuşă, a lui Ţupa]. Nu-s în stare, şi probabil câteva zile o să tac.

Am vrut să scriu câte ceva despre articolul lui Mircea Mihăieş. Deja a început să fie comentat în blogosferă.

Sunt câteva lucruri cu care eu sunt perfect de acord. Şi eu m-am îngrozit văzând bucuria cu care unii povestesc discuţiile particulare, frenezia cu care unii publică e-mail-uri sau discuţii de pe mess. Şi mă refer strict la bloguri/site-uri unde scriu oameni tineri, care mai sunt şi persoane publice pe deasupra. Am mai scris despre asta, o să caut link-ul.

Aşa că ştiu de ce zice Mihăieş multe din cele pe care le zice:

Observ, la rându-mi, că alunec, în ce-i priveşte, într-o supărătoare mefienţă. Ştiu de-acum că despre orice am vorbi, există riscul ca ei să facă public subiectul eventualelor noastre bârfe. Din inocente cum erau, acestea devin instantaneu gravissime. „Small-talk“-ul se metamorfozează în „major offence“. Şi asta pentru că blogul nu va reuşi niciodată să redea expresia adâncă a vocii umane. Un lucru spus pe-un ton compătimitor poate dobândi nuanţe acuzatoare prin trecerea din zona rostitului în cea a scrisului. Nu mai vorbesc de adevărata industrie a enunţului născută odată cu proliferarea gigantică a blogurilor.

În orice neisprăvit zace un Torquemada, în orice ulcerat cu acces la tastatura computerului descoperi un Saint-Just şi în orice ţoapă resentimentară un exemplu de vigilenţă autogenerată. Toţi aceşti vânători de scame pe haina altuia i-au substituit cu aplomb şi inimaginabil succes pe turnătorii din vremea de aur a Securităţii. Şi anume, partea cea mai sinistră a informatorilor: cei care te urau pentru simplul motiv că făceai umbră pământului. Bloggerul-standard e un ins neliniştit, ce moare de grija altuia, dar nu-şi vede bârna din propriii ochi. Din acest motiv, „moderează“ orice remarcă susceptibilă să demonstreze că „împăratul e gol“ ori că marile lui dezvăluiri nu dezvăluie nimic. Ele sunt de regulă un amestec de informaţii preluate amatoristic, minciuni, supoziţii bolnăvicioase (adică ce ar face el dacă ar fi în locul celor incriminaţi!) şi de psihanalitică, vinovată aspiraţie de a-i domina pe ceilalţi.

Mi-am adus aminte de nişte versuri ale lui Mircea Dinescu: Apără-mă, Doamne, de preotul cu magnetofonul sub sutană/ şi de prietenul dispus să-mi dea sânge pentru o perfuzie /doar pentru a mi-l scoate-n obraz la prima beţie [citatul e din memorie, sper însă că e destul de exact].

Nu mai am putere să zic nimic, din diverse motive.

photo: icanhascheezburger