Dacă nu ar fi apărut în colecţia Cotidianul, probabil cartea asta ar fi stat mult pe rafturi. Nu ştiu dacă mie mi-ar fi atras atenţia. Harry Mulisch e olandez, născut din mamă evreică şi tată austro-german cu convingeri naziste.
La prima vedere scrie povestea unui scriitor de succes [Rudolf Herter] care se duce la Viena pentru a-şi lansa o carte. Dar deja se gândea la ce va scrie în continuare, şi o anumită idee îi venise în minte. Aşa că încearcă să îşi imagineze o situaţie experimentală în care să-l plaseze pe Hitler, astfel încât să-şi poată croi drum spre structura interioară a acestui om. Şi-n timp ce dă unele interviuri ziariştilor austrieci îi scapă şi gândul ăsta, că ar vrea să scrie ceva despre Hitler şi atunci povestea apare de unde nu se aştepta. Doi bătrâni dintr-un azil îi povestesc detalii terifiante din biografia Führer-ului. Spun o poveste despre Siegfried, fiul fictiv al lui Hitler şi al Evei Braun. Ne aflăm în plină situaţie expreminentală, dar nicio poveste nu-l poate umaniza pe Hitler, văzut în continuare ca fiind răul absolut. Nu-i de mirare că va ordona uciderea acestui copil [avea doar vreo şase ani, dar trebuia să dispară şi din motive ideologice, nu era arian pur].
Dar abia acum urmează partea cea mai importantă a acestei cărţi de doar o sută şi ceva de pagini. Întors în camera lui de hotel, Rudolf Herter se gândeşte la cele auzite şi încearcă să alcătuiască o schiţă a romanului, şi pentru asta încearcă să pătrundă în mintea lui Hitler şi să explice cum a fost posibil nazismul. Îi reface traseul ideolgic/filosofic. [Nu e nimic foarte nou, sunt lucruri cunoscute de la Adorno, Lyotard & co]. Finalul romanului e surprinzător. Ultimele cuvinte rostite sunt: el, el ... el este aici, după care se lasă tăcerea.
Cartea nu putea fi scrisă decât după încetarea războiului rece, când s-au mai schimbat anumite lucruri. A fost o vreme în care imaginea Austriei era obligatoriu cea din Sunetul muzicii, ori adevărul e că mulţi austrieci şi-au dorit Anschluss-ul. Dacă mă gândesc bine, cartea a apărut în anii în care ascensiunea extremei drepte era deja evidentă. Acel el...el..el e aici sună a avertisment. Parcă ar fi vorba de şobolanii lui Camus.
Harry Mulisch, Siegfried, traducere de Gheorghe Nicolaescu, Cotidianul/Univers, 2008
La prima vedere scrie povestea unui scriitor de succes [Rudolf Herter] care se duce la Viena pentru a-şi lansa o carte. Dar deja se gândea la ce va scrie în continuare, şi o anumită idee îi venise în minte. Aşa că încearcă să îşi imagineze o situaţie experimentală în care să-l plaseze pe Hitler, astfel încât să-şi poată croi drum spre structura interioară a acestui om. Şi-n timp ce dă unele interviuri ziariştilor austrieci îi scapă şi gândul ăsta, că ar vrea să scrie ceva despre Hitler şi atunci povestea apare de unde nu se aştepta. Doi bătrâni dintr-un azil îi povestesc detalii terifiante din biografia Führer-ului. Spun o poveste despre Siegfried, fiul fictiv al lui Hitler şi al Evei Braun. Ne aflăm în plină situaţie expreminentală, dar nicio poveste nu-l poate umaniza pe Hitler, văzut în continuare ca fiind răul absolut. Nu-i de mirare că va ordona uciderea acestui copil [avea doar vreo şase ani, dar trebuia să dispară şi din motive ideologice, nu era arian pur].
Dar abia acum urmează partea cea mai importantă a acestei cărţi de doar o sută şi ceva de pagini. Întors în camera lui de hotel, Rudolf Herter se gândeşte la cele auzite şi încearcă să alcătuiască o schiţă a romanului, şi pentru asta încearcă să pătrundă în mintea lui Hitler şi să explice cum a fost posibil nazismul. Îi reface traseul ideolgic/filosofic. [Nu e nimic foarte nou, sunt lucruri cunoscute de la Adorno, Lyotard & co]. Finalul romanului e surprinzător. Ultimele cuvinte rostite sunt: el, el ... el este aici, după care se lasă tăcerea.
Cartea nu putea fi scrisă decât după încetarea războiului rece, când s-au mai schimbat anumite lucruri. A fost o vreme în care imaginea Austriei era obligatoriu cea din Sunetul muzicii, ori adevărul e că mulţi austrieci şi-au dorit Anschluss-ul. Dacă mă gândesc bine, cartea a apărut în anii în care ascensiunea extremei drepte era deja evidentă. Acel el...el..el e aici sună a avertisment. Parcă ar fi vorba de şobolanii lui Camus.
Cartea merită citită. Povestea nu e deloc una veselă, dar se citeşte uşor, repede. Şi pe deasupra rămâne bucuria descoperirii unui prozator interesant.
Harry Mulisch, Siegfried, traducere de Gheorghe Nicolaescu, Cotidianul/Univers, 2008
Posts
8 comments:
Am dat drumul unui sondaj… Care este editura ta preferata? Te rog sa votezi si sa dai mai departe http://observatorul.wordpress.com/
@observatorul- am raspuns acolo, dar zic si aici: am votat Curtea veche.
cred insa ca ar mai fi trebuit incluse cateva edituri in acel sondaj: CR, Leda/Corint si Art.
chiar ca pare interesanta cartea. Iar Mulish imi era total necunoscut. Am googlit putin si am gasit pe Wiki ca "En 2007, le roman La Découverte du ciel a été élu Meilleur roman néerlandais de tous les temps.". Si uite asa se mai adauga niste carti pe lista mea:-))
@raluca - am vazut ca-i bine cotat de critica. si-s convinsa ca mai sunt scriitori ca el si prin alte literaturi pe care le ignoram
ai dreptate. Uite, din literatura israeliana, ultima mea descoperire e Meir Shalev (am googlit cat am googlit, dar mi-a fost imposibil sa il gasesc in romaneste, trag deci concluzia ca inca nu s-a tradus). Am citit de el "La meilleure façon de grandir". Iar dintre elvetieni, Pascal Mercier cu "Trenul de noapte spre Lisabona" (Vivaldi, 2007)mi-a lasat o impresie foarte buna.
@Raluca- n-am prea citit scriitori din zona aceea.
De-abia acum ti-am citit postul asta. Hm, pare interesanta cartea, eu am citit atentatul, se pare ca e unul dintre scriitorii mari ai europei - dar la noi nu s-a auzit, evident.
@dragos - cred ca e un scriitor bun, nu stiu cat e de mare. habar n-am daca prin alte parti s-a auzit de el, nu stiu cat e de tradus. sigur pt. olandezi e unul dintre cei importanti.
Post a Comment