Viset contra vise

Adela Greceanu este în primul rând poetă, aşa se şi prezintă: Nu sunt prozatoare, dar «poezia» mea are «poveste». Nu am imaginaţie. Dar aud bine. Am început prin a transcrie vocile unor personaje feminine din copilărie. [...] Dacă în prima parte e multa gălăgie (cinci femei, chiar dacă una dintre ele e moartă, pot face destul tărăboi), în partea a doua e foarte multă tăcere.

A debutat cu o carte numită jucăuş Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult…. După ce i-au mai apărut vreo două volume de poezii, publică acum un roman care nu e scris după o formulă clasică. De data asta poezia e adânc impregnată în proză, deşi în cărţile anterioare lucrurile au stat invers. Dar eu nu prea cred că Mireasa cu şosete roşii e un roman, i s-a spus aşa pentru că trebuia să fie numit într-un fel, iar proza se vinde mai bine. Nu e nici poezie, deşi e foarte poetic. Dar cred că e o carte pe care cei ce nu acceptă poezia nu o vor înţelege. Şi e o carte interzisă fericiţilor, adică mi-e teamă că nici eu nu vor pricepe. Nici cei foarte singuri poate n-ar trebui să o citească, deşi poate ar trebui, pentru că singurătăţile seamănă între ele.

Au scris despre Mireasa cu şosete roşii: Marius Chivu în Dilema veche, Floribunda [spune câte ceva despre Iustin Panţa, despre vocea lui care răzbate în prima parte] şi Ionuca [la ea găsiţi reţeta blatului însiropat cu suprarealism], toţi au scris până la urmă despre singurătate.

Singurătatea e starea aceea în care te închizi în propria cochilie şi nu laşi nicio urmă, niciun semn pentru ca cei din jur să vadă că eşti acolo. Şi singura legătură cu lumea e un laptop conectat la internet. Şi singurul dialog adevărat pare a fi cel cu propriul telefon mobil, dar numai în cazul în care are instalate anumite jocuri. Şi e obligatoriu să ai o pisică, probabil pentru a trăi cu iluzia că singurătatea nu există. De fapt, iluzia supremă apare la finalul fiecărei părţi: se ia un caiet şi acolo se scrie povestea întreagă, iluzia fiind salvarea prin scris, dar eu cred că salvat e doar scriitorul, nu şi omul din spatele lui. Am observat că scrisul mă face să parcurg distanţa dintre mine şi lume, care este egală cu distanţa dintre mine şi el. Că scrisul e ca un stomac sănătos, care mistuie orice, un stomac din ce în ce mai flămând, care promite să cuprindă la un moment dat lumea.

Dar în prima parte se vorbeşte mult. Mireasa are o panglică albastră şi cu ajutorul ei se duce în viset, adică într-un fel de vis care se întâmplă atunci când nu dormi. Toată povestea pare a se întâmpla într-un viset. De neuitat mi s-au părut mătuşa Zizi, cu pisicile ei, şi normal naşa Lena. Am citit cu un anumit disconfort anumite pasaje, dar apoi mi s-au părut diferite în partea a doua [în care mireasa spune aceeaşi poveste, a ei şi a iubiţilor ei]: Cinci la număr au fost şi iubiţii mei. [...] Da' ce-mi tot număr eu iubiţii? De parcă ar fi oile pe care le numeri ca s-adormi... Şi de parcă niciodată nu-mi ies toţi la socoteală.[...]Niciunul dintre iubiţii mei nu e cu mine, dar niciunul nu a plecat de tot. Ce mi se întâmplă acum poate că o să dureze ani de zile şi nu e altceva decât lunga lor plecare.

E povestea unor eşecuri, o poveste tristă, în care orice căutare o repetă pe cea de dinainte. Citind cartea asta mi-am adus aminte un gând [parcă] al lui Nichita Stănescu: un om singur plus un om singur nu fac niciodată doi.

Adela Greceanu, Mireasa cu şosete roşii, Polirom, 2008