Monday, August 3, 2009

Cum ajungi criminal

Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor era exact genul de carte pe care voiam să o citesc după Târfe asasine, din mai multe motive, mai ales pentru că e o poveste limpede, spusă clar, simplu, dar nu simplist. E un roman scris de Jack Kerouac şi William S. Burroughs pe vremea când nu erau celebri şi mă întreb dacă ştiau că vor ajunge. Cartea a apărut în 2008, deşi a fost scrisă în 1945. Ştiu că Burroughs nu a fost încântat de ideea publicării romanului, s-a opus de câte ori a putut. Aşa ca mă întreb, în acest context, dacă publicarea lui nu e [aproape] o impietate [sigur nu e singura].

Nu am încercat să ţin minte ce a scris fiecare autor. Am vrut să citesc cartea asta la modul naiv, fără să mă-ntreb care, cine, ce, fără să caut identităţile reale din spatele diverselor personaje. Astea ar fi detalii de istorie literară şi unele dintre ele nici pe ea n-ar trebui să o intereseze.

Capitolele sunt scrise alternativ, trecerea de la un autor la altul [ascunşi în roman sub numele de Will Dennison & Mike Ryko] se face pe nesimţite, un semn foarte clar fiind [pe lângă titlul fiecărui capitol] schimbarea personajelor care-s urmărite, fiecare autor având clar delimitat domeniul său de interes.

Ziceam că povestea e simplă, e de fapt istoria unei crime, o încercare de a se spune cum ajungi acolo, cum atingi punctul în care clachezi şi omori pe cineva, ca să scapi de el, de senzaţia că te sufocă. Phillip se hotărăşte să plece pe mare [împreună cu Mike], pentru că-n New York nu-şi poate elabora Noua Viziune, pentru că aici e Al, iar Al e un balast pentru ideile mele. De fapt, vrea să ajungă în Franţa, şi dorinţa lui ar părea firească dacă războiul s-ar fi terminat; dar nu, războiul continua, şi el visa să treacă cumva de front şi să ajungă la Paris.

Dar totul e foarte vizual, mai că poţi să-ţi imaginezi ecranizarea întregii poveşti. Exemplu: Will e genul de cowboy care poartă o vestă simplă şi o pălărie obişnuită, stă tot timpul la o masă de pocher dintr-un bar şi pleacă discret cu banii atunci când personajul pozitiv şi cel negativ încep să se împuşte. New Yorkul pare rupt cumva de realitate, războiul se petrece în altă parte şi e o simplă ficţiune. Mai importante sunt bătăile din baruri, discuţiile cu prietenii, certurile; dar cel mai important e să faci rost de bani pentru băutură, droguri şi ce-o mai fi nevoie. Şi, bineînţeles, să stai de vorbă cu prietenii despre lucruri fundamentale, de exemplu, despre societatea perfectă, sau despre Rimbaud, să citeşte New Yorker sau ceva din T.S.Eliot, să crezi în puterea radioului [ai fi zis că după război nu mai aveai cum să scapi de toată cultura cu care radioul urma să ne îndoape], să nu înţelegi ce-i cu ceilalţi [Am început să am iarăşi senzaţia pe care o trăiam când lucram ca barman: că sunt singurul om normal într-un azil de nebuni], să te plimbi prin muzee şi altele.

Despre crimă nu o să vă spun nimic. Oricum e greu de explicat cum ajung unii în acel punct. Dar nici cum ajungi scriitor nu se ştie.

Şi oricum, citind cartea asta, am tot avut în minte piesa celor de la 10 000 Maniacs: Hey Jack Kerouac, I think of your mother and the tears she cried, she cried for none other than her little boy lost in our little world that hated and that dared to drag him down. [aici versurile, pentru curioşi]

Jack Kerouac, William S. Burroughs, Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor, traducere de Ciprian Şiulea, Polirom, 2009

3 comments:

kaLoo said...

Chiar mi-ai starnit curiozitatea! O sa ma duc sa le imprumut de la biblioteca...

Cristian SÎRB said...

M-am temut că scrii despre crima studenţilor...:) doamne. în rest, cele bune!

white noise said...

@kaLoo - sa zici cum ti s-au parut.

@Cristian Sirb - mi-am dat seama de posibila confuzie abia dupa ce l-am publicat. asta e! multumesc de trecere!