Tuesday, November 6, 2007

Singer, dar mut

Încet, încet, încerc să trec din nou la cele importante. Asta pentru că sâmbătă, din zi şi până spre seară am stat într-un club, cu nişte prieteni; acolo, în jurul unor căni cu ceai, am sfârşit prin a-l bârfi pe Faulkner. De fapt, discuţia a fost mult mai complicată. Mai întâi le-am spus câte ceva despre masa rotundă de la Joc secund, dedicată lui Dostoievski. Cât de importantă e epilepsia în destinul lui literar? Unii au zis deloc, alţii au zis mult. De ce personalitatea lui s-a modificat atât de mult? Unii au dat vina pe detenţie, alţii pe epilepsie. Important e că mi-am dat seama că ar trebui să-i recitesc romanele.

Şi mi-am adus aminte că romanul sudist a fost considerat romanul rusesc american, nu ştiu dacă asta-i formularea corectă, dar ideea îi aparţine lui Carson McCullers, care nu suporta să se spună că ea scrie roman gotic, aşa cum se apare peste tot. [A publicat şi-un eseu, „The Russian Realists and Southern Literature", dar n-am reuşit să-l găsesc niciunde; într-un articol scris de Charlene Kerne Clark am găsit doar câteva idei preluate şi comentate.] Şi despre ea am vorbit, dar şi despre alţi sudişti care mă fascinează. [Şi aşa am ajuns la concluzia că ar trebui să-l recitesc (şi) pe Faulkner.]

Zicea Gabriel Liiceanu cândva că o carte trebuie să înceapă cu o frază foarte bună, pentru a-l câştiga pe cititor încă din librărie. Nu ştiu dacă are dreptate întotdeauna, dar de câteva ori am fost de acord cu el. Când am citit: „Erau în oraş doi muţi, şi întotdeauna erau împreună. În fiecare dimineaţă ieşeau devreme din casa în care locuiau şi, braţ la braţ, porneau de-a lungul străzii la lucru”, am ştiut că am dat de o carte dovlecel, care o să-mi placă. Şi mi-a plăcut din ce în ce mai mult, în ciuda micilor sincope, intercalate de intermediari adormiţi.

Mai că nu mi-a venit să cred că Inima-i un vânător singuratic e romanul de debut al lui Carson McCullers şi l-a publicat la 23 de ani. E povestea unui oraş din Sud, unul nenumit. Sigur e că, în final, Jack Blount va părăsi oraşul, pentru unul la fel de mic şi tot din Sud, obligatoriu de acolo.

E un loc al ratărilor, nu ştiu de ce, poate pentru că în anii '30 doar ele erau posibile. Singer şi Antonapoulos sunt doi surdo-muţi, un cuplu ciudat [un fel de Stan şi Bran, zice Clark]. La un moment dat, grecul e trimis într-un sanatoriu, iar Singer îl vizitează; doar cu el putea vorbi, ore întregi, prin limbajul semnelor. De obicei, Singer e cel care trebuie să asculte confesiunile altora. În camera lui veneau şi negri, şi albi. Şi vorbeau mult, iar mutul îi asculta în linişte, deşi, la un moment dat, le-a cumpărat un radio.

Dintre toţi, mi-a plăcut mai ales Mick Kelly, cu încăperea ei lăuntrică, în care nu va mai putea intra. Dar, mult timp, am crezut că va reuşi cumva să-şi ducă visul până la capăt. În calea fiecăruia dintre noi apare la un moment dat un magazin, în care am putea eşua.

Dar mă gândesc apoi la Singer, personajul de neuitat, despre care fiecare are propria poveste. Deşi în jurul lui erau destui cei care se confesau, el putea vorbi doar cu prietenul său grec. Şi uneori, îi scria singurului său prieten, scrisori pe care nu le expedia niciodată. De ce n-a putut vorbi cu ceilalţi muţi?

Foarte lucidă mi s-a părut a fi Carson McCullers. Şi-a publicat cartea în 1940, dar fascismul e descris fără menajamente. M-am gândit la Styron, în momentul în care situaţia negrilor e comparată cu fascismul. Şi nu mi-a plăcut deloc gândul că atunci singurele soluţii păreau a fi nazismul sau revoluţia permanentă.

Dar istoria i-a [cam] dat dreptate.

Carson McCullers, Inima-i un vânător singuratic, traducere de Dorina Tulpan, Leda/Corint, 2005

8 comments:

raluca said...

dupa ce am citit postul tau, mi-am luat "Le coeur est un chasseur solitaire".
Nu ma asteptam ca critica sociala sa fie atit de radicala la o tinara scriitoare de 23 ani. Acuitatea observatiei privind situatia subproletarilor albi si a negrilor m-a impresionat foarte mult. La fel ca si scena dialogului intre "rosul" Jack Blount si militantul pentru imbunatatirea conditiei negrilor, doctorul Copeland: au acelasi vis si cu toate astea e un dialog intre surzi. Inca un vis sfarmat, cel al solidaritatii.
E un roman extrem de pesimist si cu toate astea l-am citit aproape dintr-o suflare.

white noise said...

@raluca- eu cred ca n-am citit-o asa pe clase :)))) dar imi place mult de tot cum scrie

raluca said...

poate si din cauza ca am citit-o dupa "Le départ des musiciens" de Per Olov Enquist (nu cred ca a fost tradusa in romaneste, am vazut de el doar "Cartea despre Blanche si Marie" si "Ingerul decazut"), care are ca tema aceeasi imposibila solidaritate.Ce simplu ar fi fost pentru Mick sa devina muziciana daca nu ar fi provenit dintr-o familie underclass sau daca tatal sau nu si-ar fi pierdut jobul in urma unui accident de munca...Dar nu ar mai fi fost materie pentru un roman remarcabil:-)

white noise said...

@raluca- zic si eu ca Willy Loman: "He had the wrong dreams. All, all wrong."
mi-au adus aminte cei de la The Guardian de el, parca se potriveste in context.
pt ca eu nu m-am gandit la saracia lor, ci la visele la care - din diferite motive - renuntam uneori.

raluca said...

in conditiile astea, sunt curioasa ce impresie o sa-ti faca "Confesiunile unei gasti de fete" unde tema conflictului social e mai explicita decit in "Inima e un vinator singuratic" :-)

white noise said...

@raluca - nu stiu cum o sa mi se para, deocamdata e ceva ce ma tine departe de cartea aia.

ce vreau eu sa spun e ca refuz sa vad clase sociale, asa cum m-a invatat scoala. prefer indivizii, indiferent de ce idei sustin, nu stiu exact cum sa explic mai bine.

raluca said...

sintagma "clasa sociala" nu rascoleste aceleasi amintiri de o parte si de alta a fantomaticului zid al Berlinului. E un caz de omonimie, semnificatia cuvintului inscriindu-se de fiecare data intr-o istorie (personala si colectiva) mult diferita. Revenind la literatura, modernitatea lui Carson Mccullers rezida, in opinia mea, tocmai in bogatia si finetea observatiei sociologice.

white noise said...

nu. e mai mult vorba de atmosfera, nu de sociologie. dar mai ales personajele ei sunt fabuloase, sunt intotdeauna niste ciudati & so on.