Dacă tot am zis de Cora

Despre ”Marcel Proust și romanul subconștientului ”    
articol apărut în 1922, începe așa :      

„Pe când îl citeam, eram, minut cu minut, mai câștigată de felul său care-mi păru ciudat și puțin convingător la întâia apropiere. Vestea morții lui mi l-a redeșteptat în amintire cu acel soi încet și nesimțit de fascinare. L-am reluat, sau mai bine am cercetat, după un procedeu de scurtare, pasajele însemnate cu creionul. Ciudat! Dar ce am putut găsi atât de adânc zicător și de personal la dânsul?! 

Marcel Proust nu se lasă gustat dintr-o frază, căci împotriva deprinderilor de astăzi ale prozei franceze, nu cultivă fraza pentru ea însăși. De stil puțin se sinchisește, în afară de ceea ce se realizează în chip firesc prin lărgimea ideii. Și ideea însăși nu se desprinde fără pagubă din complexul în care se mișcă, spre a figura singuratică și cochetă ca un paradox într-o colecție de cugetări. Subiectul unui roman al lui Proust? Nu l-aș putea rezuma niciodată. Ce mult îl poți afla din titlu romanului: À l'ombre des jeunes filles en fleurs..., spune nu numai tot miezul, dar întreaga concepție și metodă artistică a autorului. E o ceață de adolescente pe care eroul o întâlnește într-o zi pe coasta mării, înfățișându-i-se în toată zburdălnicia, frăgezimea, nepăsarea vârstei. Doritor să le cunoască, el ocolește orice mijloace care l-ar fi putut duce de-a dreptul la țintă: a le urmări, a le aborda, a se folosi de mijlocirea unei conștiințe. De ce? Pentru că vagul, necunoscutul care dădea tot farmecul acestor siluete fugare, care-i nelinișteau imaginația, care trezea acel gust al noutății unit cu dorința lucrului, s-ar fi șters odată cu cunoașterea lui. Dacă despuiem lucrurile de dorința noastră, le reducem la ele însele, la nimic. 

Toți eroii lui Proust plutesc în această lume, de dorință și de necunoscut. Spre deosebire de alți romancieri sau dramaturgi, nu joacă rolul unei providențe atotcunoscătoare și dindărătul culiselor, îndreptând hotărât acțiunile, arătându-ne ce se petrece în sufletul eroilor lui. Ce vor face până la urmă? Dar aceasta nu o știe. Poate să ne arate doar împrejurările precise de la un pas la altul, începutul dramei lor interioare, hotărât de o cauză sau alta. Mai departe, urmărești sau cauți să întrevezi, odată cu autorul, gesturile sau pasiunile ce se urmează în baza unor legi sufletești pe care caută să le lumineze. Activitate în linii largi? Mari gesturi vădite? Nu le căutați la Marcel Proust, așa natura lui nu se fixează pe pânze nemișcate, ci curge ca un val neliniștit, evoluând clip de clipă, ca și sufletul personajelor lui.” (Cora Irineu)