Nu prea mă impresionează premiile, mai curând (unele dintre ele) cred că fac un mare deserviciu filmelor. Dar aseară am văzut filmul ăsta, pe HBO. Mă mir că am rezistat, pentru că unele imagini sunt greu de privit, dar cred că a meritat, nu atât pentru valoarea artistică în sine ( of, ce cuvinte mari folosesc) cât pentru întrebările pe care ți le pui. „Suntem niște suflete închise în carcase fragile” , asta-mi spunea cândva o rudă, medic . Și îmi aduc aminte de o kinetoterapeută, o franțuzoaică stranie de tot care a venit să lucreze în România, pe vremea în care Handicap International făcea multe pentru noi. Și ea zicea că e important să îți accepți propriul corp iar meseria ei era aceea de a te ajuta să-l accepți și să te bucuri de el. Vorbea despre „avoir plaisir avec ton corp”, chiar dacă e mutilat, lovit, zdrobit, Așa și filmul ăsta, cred că vrea să-ți spună că e bine să accepți realitatea și să schimbi ce poți. Cam atât. Cred că e timpul pentru o cafea.
Posts
No comments:
Post a Comment