Fragmente, fărâme, un întreg

Am tot amânat citirea acestei cărţi, deşi s-a vorbit destul de mult şi frumos despre Simfonia lupului în 2008, atunci când a apărut în traducere şi la noi. Dar eu am fost cumva mai sceptică, poate pentru că uneori laudele nu au acoperire în realitate. Ar mai fi un motiv şi o să-l spun: ştiam câte ceva despre poetul Marius Daniel Popescu, poezia lui nu m-a convins, deşi s-a scris bine despre debutul său. Dar au scris mai mult prietenii şi îi înţeleg, într-un fel îşi apărau propria poetică. Aşa că eu nu prea credeam că romanul poate fi aşa cum se zicea, dar m-am înşelat. Şi mă bucur că e aşa. 

Pe deasupra cartea asta demonstrează odată în plus  că poţi refolosi orice tehnică narativă, dacă ai talent nimic nu va părea perimat, nimic nu va fi plictistor. Pe coperta ultimă, este un scurt comentariu al lui Daniel Rothenbuhler, preşedintele juriului care i-a acordat Premiul Robert Walser lui Marius Daniel Popescu: Romanul ne-a impresionat prin stil şi naraţiune. El instaurează o înnoire în tradiţia literară, şi acest lucru ne-a impresionat pe toţi.  Adevărul e că Simfonia lupului e o carte vie, nu pare deloc  a veni pe urmele unei tradiţii literare şi totuşi... Cartea e alcătuită din fragmente de diverse dimensiuni, naratorii sunt şi ei mai mulţi şi, mai ales persoana verbului se tot schimbă, de la persoana întâi se trece deseori la persoana a doua, dar nici a treia nu lipseşte de tot. Rezultă până la urmă o complicată arhitectură narativă în care cititorul nu se pierde, mai ales pentru că povestea îl ţine mereu în priză şi toate detaliile astea nu îngreunează lectură, dimpotrivă, o dinamizează.

Aveam senzaţia că toate tehnicile textualiste sunt perimate, dar uite că pot fi refolosite foarte bine când ai ceva de spus. Pentru că Marius Daniel Popescu are de spus o poveste, povestea unui copil crescut de bunică, un copil care îşi pierde tatăl în urma unui accident absurd, iar apoi va trece prin multe greutăţi. În final va alege să plece din ţară, va ajunge în Elveţia şi acolo va avea familia lui. Dar cuvintele, cuvintele care spun toată povestea asta probabil n-ar trebui să existe. E o revoltă surdă împotriva lor, poate pentru că ele nu pot exprima adevărul adevărat, altele stârnesc amintiri dureroase, altele vorbesc despre lucruri care n-ar trebui să fie: Cuvântul "ruşine" n-ar trebui să existe, asta ar fi trebuit să scrie oamenii în dicţionare. Îmi imaginez un dicţionar în care fiecare cuvânt să aibă, în paranteze, explicaţia următoare: "La urma urmei, acest cuvânt n-ar trebui să existe!"

Nu există nicio asemănare evidentă  între romanul lui şi cărţile semnate de ceilalţi elveţieni ai literaturii române, Aglaja Veteranyi şi Cătălin Dorian Florescu. Fiecare ei îşi spune propria poveste, fiecare în felul lui. Simfonia lupului cred că nu se putea scrie decât aşa, în acest mod fragmentar şi incomplet, altfel autorul ar fi avut dificultăţi în a explica stări greu de explicat. Aparent inexplicabil, Paul [personajul principal, adică] începe să urle : " Văd cum îmi pierd minţile încep să scot limba în faţa oglinzii din baie şi nu vreau să scot limba şi mă privesc îm blestemata de oglindă cum fac grimase îmi vine să latru înnebunesc şi îmi dau seama băga-mi-aş mă aud urlând ca un lup da urlu ca un lup la lună Dumnezeule sunt la un pas de nebunie trebuie să fac ceva să chem ambulanţa scot limba întruna trebuie să reacţionez trebuie să beau ceva mă duc în bucătărie lătrând în frigider (...). " Crescut în ţara condusă de partidul unic, una în care schizofrenia pare a fi generalizată, nici nu-i de mirare că la un anumit moment amintirile se răzbună.

S-ar putea discuta mult despre cartea asta, despre personaje şi stil, despre oglindirea trecutului din ţara partidului unic,  dar blogul nu prea e un spaţiu prielnic pentru mari desfăşurări de forţe. Aşa că mă opresc aici. Aştept şi al doilea roman, nu ştiu în ce măsură îl va continua pe acesta, nici nu ştiu dacă aceeaşi formulă ar mai putea fi folosită. Dar Simfonia lupului e mai mult decât un roman bun. În loc de încheiere un citat:  (...) erau acolo ca într-o piesă de teatru al cărei decor era decorul unei ţări întregi. Eşti un martor al mizeriilor lumii, ai trăit şi trăieşti ca să vezi, să auzi, să povesteşti.

Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, 2008 [se poate citi un fragment aici.]