Cu trenul

SkyRain a găsit o locomotivă, a aranjat-o un pic, a făcut rost şi de cărbuni, după care i-a dat drumul în lume. E o locomotivă specială, cu aburi şi cu poezie. Acum eu trebuie să adaug un vagon acestui tren imaginar. Şi trebuie să respect câteva reguli simple:

- A fost odată... adică să spun o poveste
- Aşa am vopsit: să trec aici o poezie

Şi mai trebuie apoi să poftesc alţi doi călători în vagoane. M-am gândit să-i invit pe cei care nu se joacă de-a pds-ul, uite aşa, să-i corup şi pe alţii adică. Poate prudence şi scriitor în devenire vor să călătorească alături de noi.

Şi acum,

A fost odată

Când eram eu mică, îmi petreceam o parte din vacanţe într-un sat nenorocit, pierdut printre dealuri. Dar pe acolo trecea un tren, unul singur. Locomotiva era neagră şi scotea fum mult, era din cele făcute la Reşiţa, aşa cred. Trenul se ducea la pădure şi venea încărcat cu buşteni. La pădure era undeva la capătul lumii, pentru că auzeam: e la sălaş, se întoarce mâine seară, dar şi e la pădure, nu ştiu când vine. La un moment dat, trenul a fost înlocuit de camioane, apoi a dispărut şi calea ferată. Şi noi, copiii, îl căutam în toate părţile, dar uneori îi auzeam şi pe cei bătrâni spunând: ce frumos era când trecea trenul!

Aşa am vopsit

Iulia Balcanaş
contradans*

încerc să merg fără să mă izbesc cu bărbia de ciment,
atentă să nu intru în vreo bătrânică
şi să împietresc în poziţia în care ea a muncit

o viaţă întreagă,

sunt răsplata ei şi mă strecor noaptea în salon,
cu simţurile intacte scot la iveală o inimă

de mărimea unei tabachere,

o burtă modernă în care spălăm rufele familiei
şi le punem la uscat pe maţele noastre puturoase

de atâta aşteptare;

mă dau peste cap şi mă transform

într-un meşter excentric,

care păstrează doar pentru el tulburarea

din ajunul naşterii unei noi epoci,

cu paşi mici şi nervoşi construiesc pe ruinele maturităţii
un simbol fără de moarte, care grăbeşte sfârşitul raţiunii;
intuiţia îmi spune să aştept trecerea felinarelor

în nefiinţa nopţii,

visez oameni cu duzina, în ritmul alert al cadrilului,
înfulec goana nebună a peroanelor în urma trenului

să-mi stăpânesc obsesiile,

mă descalţ înainte să intru într-o nouă viaţă

şi urlu cât pot de tare:

sunt un copil proaspăt absorbit de mâinile murdare

ale unui halat alb

şi azvârlit într-un portret de familie cusut

pe geamul maternităţii

cu un cordon ombilical trecut prin urechile noastre ascuţite;
sunt eu, nu mă recunoaşteţi?
________
* din volumul Filme americane, Vinea, 2005; am vrut neapărat să trec aici o poezie cu un tren, mă bucur că am găsit-o