Aiureli blonde

La Teremia Mare am găsit Muzeul Vinului, Muzeul Nichita Stănescu şi Muzeul de Pictură într-o paragină de-a dreptul revoltătoare. Tablouri de Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Constantin Flondor depozitate pe jos, într-un spaţiu cu pereţi acoperiţi de igrasie, cu tencuiala ce stă să cadă. Manuscrisele stănesciene şi poze ale poetului zac în condiţii la fel de improprii. Asta anunţa, printre altele, buletinul de ştiri din martie, al celor de la Ariergarda. Dar poate totuşi ceva se va schimba în bine; miercuri la Teremia Mare se dezveleşte o statuie a lui Nichita Stănescu, am aflat ştirea de pe un blog, La Tolce Vita, care nu-i unul oarecare, ci blogul lui Marcel Tolcea. A scris câte ceva despre poeţi, despre Nichita, o vodcă mare, dar şi despre realitatea noastră cea de toate zilele: astăzi se pronunţă corect Eminem-scu şi nu Eminescu, Blaga de la Interne şi nu Lucian Blaga, iar Delavrancea e cel mult un cutremur de perspectivă.

Tot citind eu aşa, am dat de fraza asta, care-i aparţine lui Nichita Stănescu: de ce nu ne-am pune întrebarea legitimă care sunt bolile profesionale ale poetului? Mi-am adus aminte de un articol recent care punea în discuţie tocmai legătura dintre alcool şi unii scriitori americani. Nu ştiu ce voiam să zic, pentru că nu vreau să iau partea viciilor. Astea de obicei fac rău, mult rău, nu doar celor care le practică. Boema ucide. Şi alcoolul nici ca dietă nu-i bun, ba dimpotrivă.

Când Luciat a spus că citeşte Galeria cu viţă sălbatică eu m-am gândit că poate va spune ceva şi despre un episod anume [adică voiam să aflu dacă îmi aduc bine aminte, sper că nu încurc între ele cărţile, sigur e vorba de un roman al lui Ţoiu]. E vorba de o poveste în care personajul e Nichita Stănescu. Îl critică unii şi alţii că bea prea mult, refuză să-i citească poezia, pentru că un alcoolic n-are ce să le spună lor; şi unul dintre ei ia o carte a respectivului (nu mai ştiu ce nume are în carte), o întoarce pe toate părţile, o miroase de câteva ori şi zice: mă, mie nu-mi miroase a alcool.

De fapt, eu aş fi vrut să scriu despre unii care admiră doar biografia subţire, despre alţii care-şi varsă ura ori de câte ori au ocazia, aş fi vrut să spun că am adesea senzaţia că delaţiunea e sport naţional, aş fi vrut să spun că mă miră faptul că oameni tineri folosesc metode demne de anii 50, aş fi vrut să scriu despre alţii care îi înfierează cu mânie proletară pe cei care îndrăznesc să critice cu fineţe ce au scris unii dintre ei, că Pac la Răsboiul nu e o invenţie, în schimb Nu pot, dom’le, e poet s-a dus dracului.

De fapt, ce vreau eu să spun e mult mai simplu: Vom critica cartea, iar nu persoana.