Caligraf

Ieri am fost la Filarmonică [fosta sală Capitol], la întâlnirea cu Mircea Cărtărescu şi Gerhardt Csejka, traducătorul lui în germană.

Dar înainte de a povesti cum a fost, o să spun că tot acolo a apărut şi o nouă librărie, Caligraf. Implicaţi în povestea asta par a fi Mihai Crîsnic şi Robert Şerban, nu ştiu care mai mult, poate mai sunt şi alţii, dar eu pe ei i-am văzut în zonă. Ţinând cont că tot ce înseamnă Joc Secund e meritul lui Mihai Crîsnic şi al librarilor din echipa lui, eu una am aşteptări mari de la Caligraf. Baftă!

Revenind la povestea zilei de ieri, o să spun că dimineaţa a fost lansarea cărţii Ioanei Nicolaie, Aventurile lui Arik, dar eu n-am ajuns. În schimb, la ceas de seară, foaierul Filarmonicii era cam plin, dar tot am găsit un loc bun, pe un scaun din acela care imită oarecum forma unui instrument muzical.

S-a citit în română şi germană din Orbitor. Aripa stângă, au fost întrebări şi răspunsuri. O să fac un fel de rezumat al celor întâmplate.

Titlul german, Die Wissenden, a fost ales de librarii germani, şi ar însemna Ştiutorii [sper c-am reţinut bine, că eu germană n-am vrut să-nvăţ, dar nu-mi pare rău.] Autorul şi editorul au propus cinci variante de titlu, dar a avut loc o întâlnire cu librarii, cei care trebuie să vândă cartea şi ei au ales titlul final, au zis simplu: pe ăsta îl vrem.

În spaţiul de limbă germană, s-au vândut până acum 8000 de exemplare, iar preţul e de 25 de euro. Au apărut foarte multe cronici bune, şi asta a ajutat vânzarea. După ce a apărut o cronică în Der Spiegel [care nu-i revistă literară, deci publicul ei e larg şi variat] vânzările au crescut spectaculos. În urmă cu nişte ani, a apărut şi Nostalgia în germană, dar atunci, în ciuda cronicilor foarte bune, vânzările au mers prost. De data asta, editorul s-a implicat în promovarea cărţii. Îmi pare rău că nu i-am reţinut numele, dar am înţeles că e editorul lui Eginald Schlatner, vinovat şi el de apariţia Orbitorului în germană.

Cărtărescu a mai povestit că scrie de mână, două pagini zilnic, şi în perseverenţa asta ar sta şi secretul reuşitei sale, dar şi în curiozitatea pe care o are faţă de domenii diverse, pentru că din fiecare poţi stoarce un strop de poezie.

Deocamdată nu lucrează la nicio carte, dar din toamnă speră să înceapă ceva nou. Nu i se pare o ruşine să scrie pentru coafeze [cum i-au reproşat unii după ce a publicat De ce iubim femeile], pentru că fiecare individ are dreptul să citească ceva care să-i placă. Şi a mai spus un lucru important: el respectă mult scriitorii, chiar şi pe cei mai slabi. Trebuie să existe şi scriitori buni, şi proşti şi scriitori geniali. Până la urmă scriitorii mai puţin buni sunt catifeaua pe care e aşezat diamantul, adică scriitorul foarte bun [chiar mai mult decât atât].

A mai povestit şi despre spaima care l-a cuprins gândindu-se că nu va termina Orbitorul, lucruri oarecum ştiute din diverse interviuri. Fără bursa de la Stuttgart, în viaţa chinuită pe care o duce aici, n-ar fi reuşit să ducă până la capăt proiectul; dar acolo, în liniştea de la castel, a scris zilnic, dimineţile, cele două pagini. Manuscrisele lui sunt curate, fără ştersături, reveniri, dar asta nu înseamnă că scrie uşor. Oricum, după ce termina cele două pagini, era complet epuizat. A mai povestit despre tabăra de la Crivaia, despre generaţia '80, despre rădăcina comună care îi leagă, despre felul frumos în care îmbătrânesc.