Pdf.

Primele/ultimele/singurele 3 numere din Pana mea pot fi descărcate de pe blogul redacţional.

100%

Zicea Turnavitu' , într-un comentariu la un articol polemic pe care l-a scris acum vreo câteva zile, că unii bloggeri combat cu bucurie părerile unor critici. Eu nu vreau să fac aşa ceva, cel puţin nu acum. Dimpotrivă! Vreau să spun că-s 100% de acord cu Cosmin Ciotloş când scrie: Consider apariţia ediţiei secunde din Păpuşarul lui Claudiu Komartin mai importantă chiar decât volumul iniţial, care, în anul de graţie 2003 obţinea – strălucit – sufragiile cronicilor şi ale juriilor literare.

Restul articolului e aici. Şi după ce-l citiţi, căutaţi cartea. Doar ea contează cu adevărat.

Notă. Păpuşarul 2007 nu e copia fidelă a celui din 2003, lipsesc vreo 3 poezii, una şi-a schimbat uşor locul, iar la sfârşit, sunt texte scrise între 2003-2005, selectate din Circul domestic, plus o addenda, un text final, care parcă n-a mai fost publicat în niciun volum.

Şi cum tot citesc 2 pentru Praga [atenţie! dă dependenţă!], am ajuns la un site unde au apărut în variantă engleză Poemele cu Tătuca [scrise de Komartin]. În română sunt aici.

time out

Rămâne cum am stabilit, adică ne vedem când ne întâlnim. Până atunci vă urez la modul jucăuş Sărbăcite feritoare! iar la modul serios Paşte fericit!

Još Te Volim

Ştiu că am promis că scriu partea a doua la Petuşki, dar trebuie să spun, să nu ziceţi după aia că nu v-am spus: pe 29 aprilie, marţi, de la 20.45, concert Bajaga, în faţa stadionului Dan Păltinişanu. Mai cântă şi alţii înainte. Mai sunt şi lansări de carte în ziua aia, nu la stadion, evident; am văzut afişe, dar nu mai ţin minte decât ştirea cu Bajaga. Am tot căutat muzici de pus aici, aş fi vrut Ruski Voz că rima cu Venicika, dar m-am răzgândit, am ales Još Te Volim, că aşa-s eu, sinceră.

Inversiuni. La final

Aveam de gând să scriu altfel partea a doua despre lunga călătorie cu trenul a lui Venicika, dar am văzut un documentar despre autişti, iar azi am răsfoit antologia cu ispitele şi cele 10 porunci, publicată de Cotidianul. În general nu-mi place să amestec viaţa scriitorului cu ceea ce scrie, chiar sunt fericită când încep o carte fără să ştiu prea multe despre autor. Toată discuţia asta a fost reluată şi de cei de la The Guardian, tot de la Proust vs Sainte-Beuve s-a pornit. Dar tot mă întreb în ce măsură scrisul e o spovedanie, sau o revoltă. E importantă viaţa autorului pentru istoria literară, poate pentru ceea ce scrie, pentru că-l face să scrie aşa, şi nu altfel, dar n-are nicio importanţă pentru ceea ce înţeleg eu din cartea lui, n-are nicio legătură cu motivul care mă face s-o citesc.

M-am şi întrebat, la finalul celor scrise în prima parte despre Moscova-Petuşki, dacă literatura are sau nu rolul portretului din Dorian Gray? Şi asta pentru că Venicika şi beţivii alături de care călătoreşte ajung la concluzia că mulţi scriitori au fost mari beţivi, dar se foloseau de personaje pentru a-şi satisface viciul ascuns. Uite aşa a procedat şi prostul bătrân de Johann von Goethe. Credeţi că nu avea chef să bea? Fireşte că avea chef. Însă, ca să nu dea el însuşi ortul popii, a fost nevoit să pună toate personajele sale să bea în locul lui. Ideea e a lui Venicika, bineînţeles. Şi Werther s-a sinucis în locul lui Goethe, evident. Iar în documentarul despre autişti despre care aminteam la început era prezentat un tânăr care fusese sfătuit de doctor să scrie cam tot ce simte, tot ce se întâmplă cu el. Şi încet, încet se mai linişteşte. Scrisul, dar şi cititul sunt până la urmă o formă de terapie.

Desigur, pentru personajele lui Erofeev alcoolul e un leac mai bun, iar atunci când vrei [doar­?] să bei, orice motiv e bun. Erofeev era sensibil la lucruri pe care oamenii obişnuiţi nici nu le observă: trecerea timpului, faptul că îmbătrânim, iar fără alcool îi era greu să trăiască. Îi era foarte greu, spune un doctor în filmul despre care povesteşte Veronica D. Niculescu. Venicika ne şi sfătuieşte la un moment dat: Da, beţi cât mai mult, mâncaţi cât mai puţin. E cel mai bun remediu împotriva înfumurării şi a ateismului superficial.

Un univers închis pare a fi toată povestea, care, precum în Ziua cârtiţei, parcă ar vrea să reînceapă, la un moment dat se repetă fără nici un avertisment replici de pe la începutul dialogului. Şi nici viitorul nu sună mai bine. Singurii copii care apar în carte sunt un nepot care se ia la întrecere cu bunicul, când e vorba de băutură şi mai e băiatul lui Venicika, abandonat de tată, dar care ştie atât de frumos să-l rostească pe u, deşi în rest parcă n-ar mai fi în stare de nimic.

Deşi în postfaţă, Emil Iordache scrie despre călătoria spre Rai, mie mi se pare că-i mai mult vorba de una în sens invers, pentru că spre sfârşitul poveştii, îngerii apar râzând, în timp de Domnul tace, iar Venicika ajunge să zărească umbra Kremlinului dar apoi, la final, îşi pierde cunoştinţa pentru totdeauna.

Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, traducere, note şi postfaţă de Emil Iordache, Cartier, 2004

________________

Am început de ieri să scriu articolul ăsta, sper că spre miezul nopţii o să-l termin. Azi, adică 24.04.

Când nu o să mai fie poza, o să fie articolul.

Notă: Las aici şi poza&restu', altfel nu se va înţelege ce-i cu comentariile.

Iar textul aşa mi-a ieşit, deşi se putea mult mai bine. Poate o să-l mai modific, dacă voi avea timp.

The Crimson Petal and the White

Cum o mirosi un câmp de lavandă după ce i se dă foc? Culturile de lavandă nu prea au o viaţă lungă, dacă din ele vrei să obţii un parfum bun. Mi-am dus aminte de Otilia lui Călinescu, ea spunea că viaţa unei femei e scurtă. Oare de asta Sugar a fost încântată să vadă câmpurile acoperite de lavandă, o fi vreo legătură între toate astea? Viaţa ei s-a schimbat, dar nu ştie cât va dura. Sugar e o prostituată, n-are nicio legătură cu Pamela lui Richardson, cea cu virtutea răsplătită. De data asta, răsplata vine pentru altceva.

Dar să încep cu începutul. Citesc de ceva vreme Petale de roşu şi alb [The Crimson Petal and the White]. După ce Luciat a scris despre Sub piele, au început să curgă comentariile, şi a fost adusă şi cartea asta în discuţie. Mi le-am cumpărat pe amândouă.

Din câte am înţeles eu, Sub piele e ceva între SF, distopie şi altele. Petale de roşu şi alb e orice altceva. Cei care-şi doresc un roman precum primul, probabil vor fi dezamăgiţi de cel de al doilea. Singura legătură ar putea fi talentul de povestitor al lui Faber, ştiinţa de a alcătui romane complicate. De fapt, Petale... ar putea fi considerat un roman frescă, e acolo desenat un întreg furnicar de destine, din Londra victoriană. Aşa m-am şi gândit la început, că-i aparent un roman victorian, după care m-am trezit la realitate şi mi-am adus aminte că perioada aceea era una a pretinsei moralităţi absolute, ori Londra asta, deşi e aceea, e una mai curând imorală. Are prostituate, derbedei, ghiduri turistice în care-s prezentate bordelurile, fetele, serviciile şi tarifele practicate.

Aş face bine să nu aplic nicio etichetă, mai ales că n-am ajuns nici la jumătatea cărţii. Şi lucrurile se tot schimbă. Iniţial tehnica e cinematografică, trecem pe străzi periferice, urmărind un personaj. Apoi, obiectivul se mută pe un altul, care a trecut pe lângă primul şi urmează drumul pe care autorul vrea să ne ducă, pentru că ne tot ţine de mână şi ne tot explică. Aveam senzaţia că procedeele astea textualiste/postmoderne au cam fost scoase din uz, dar, cum romanul a fost publicat în 2000, nu mai ştiu ce să zic. La un moment dat, tehnica asta romanescă se duce undeva în plan secund, şi obiectivul se mută de pe un personaj pe altul fără niciun avertisment. Personajele se transformă treptat, deşi aparent nu se schimbă nimic esenţial şi totuşi, la un anumit moment William Rackham priveşte cu oarecare trufie câmpul de lavandă şi parcă nu mai are nicio legătură cu tânărul roşcat, cu părul vâlvoi, pornit în căutarea unui magazin de pălării. Iar Sugar nu mai e prostituata capabilă să satisfacă orice dorinţă, ci o tânără speriată că relaţia ei cu proprietarul parfumeriilor Rackham s-ar putea sfârşi brusc, iar ea ar putea ajunge din nou în stradă.

Aşa că romanul se înscrie în buna tradiţie a romanului englez, ar putea fi un amestec de Dickens, Trollope sau mai ştiu eu ce alt precursor. Dar s-ar putea modifica din nou pînă la final. Sunt cinci părţi[1. Străzile 2. Casa de prostituţie 3. Locuinţa privată şi locurile publice 4. Sânul familiei 5. Lumea largă], eu am ajuns la a treia. Dacă ar fi să mă iau după titlurile astea, aş zice că m-aşteaptă destule surprize.

Faber polemizează subtil cu perioada victoriană, sunt în cartea lui personaje tipice pentru ceea ce ar fi trebuit să fie englezul crescut în acel spirit. Agnes Reckham nu ştie lucruri elementare despre corpul ei, considerând anumite lucruri normale ca fiind semne ale unor boli ascunse, iar Henry consideră excesul de pilozitate ca fiind un semn al păcatelor şi se tot compară cu puritatea statuilor antice, cu personaje biblice.

Foarte important e şi nivelul intertextual, dar deocamdată aş face bine să nu scriu prea multe despre el, pentru că mai am destul de citit. Desigur, Sugar e o prostituată diferită de celelalte şi pentru că putea susţine un dialog inteligent. Citeşte mult [Richardson, Dickens, Balzac, Hugo etc] şi mai ales, scrie un roman, care nu trebuie să aibă un final fericit. E un roman cum nu s-a mai publicat, va face senzaţie, suntem avertizaţi. Rămâne de văzut!

Michael Faber, Petale de roşu şi alb, traducere de Irina Negrea, Kobalt, 2007

Ce voi citi

Până o să reintru în ritm normal cu scrisul pe blog, o să citesc în ritmul meu. În primul rând, o să termin Petale de roşu şi alb, cartea lui Michael Faber. Are peste 800 de pagini, abia m-am apropiat de 300.

Pentru că în mai e studentfestul, am de gând să citesc multă poezie, dar să nu vă aşteptaţi să scriu despre cărţile astea. O să citesc cărţile invitaţilor, în măsura în care le am. Observ că le cam am.

Alexandru Muşina, Paradigma poeziei moderne; Poeme alese
Claudiu Komartin, cred că o să aleg Păpuşarul, ediţia a doua
Dan Coman, Ghinga [am şi cârtiţa pe undeva, dar s-a ascuns]
Miruna Vlada, Poemextrauterine
Octavian Soviany, Scrisori din Arcadia
Ştefan Manasia, Amazon; Cartea micilor invazii

Bloguri

Trec aici bloguri recent apărute, sau recent descoperite. O să le trec şi-n blogroll în curând, să aveţi ce citi:
2 pentru Praga/Komartin & Ţupa [vedeţi aici ce-i cu Praga]
HumanZone [tineri scriitori basarabeni]
Narnia [blogul Ritei Chirian]
Scriitori români[blogul Vivianei Muşa, dar pozele nu-s cu ea, dar sunt mai mult poze]
Poze de jucărie
Raţiune şi simţire [themaya scrie despre cărţi]
Bookshelf [vreau şi eu rafturi din astea]
Bookstore Guide [ librării ce trebuie vizitate, în diferite oraşe]
Katikaland [acum o putem critica şi noi; sau poate o s-o lăudăm]
Leo Butnaru [pentru cei interesaţi de avangarde şi nu numai]
Ligia Pamfilie. Jurnal american [şi despre cărţi]
Art & Ghosts [link furat de la Obiecte pierdute]

Administrative

Blogul ăsta va intra într-un fel de amorţire. Nu-l închid şi nici nu-l abandonez, dar după 23 aprilie o să scriu cam o dată pe săptămână, poate mai rar.

Până atunci aş mai vrea să mai scriu câte ceva despre Moscova- Petuşki; să fac primele însemnări despre Petale de roşu şi alb; să trec lista cărţilor pe care am de gând să le citesc până spre mijlocul lui mai.

Acum sunt aşa, ca înaintea unei mari călătorii, am de făcut bagajele, totul trebuie lăsat în ordine. Nu plec niciunde, doar mă îndepărtez un pic. Încerc să-mi stabilesc nişte priorităţi. Am de terminat nişte proiecte.

Mai zic pe scurt: pe 23 aprilie, la Caligraf, de la 6 seara, se lansează două cărţi de poezie ale lui George Schinteie. Una dintre ele o să mi-o cumpăr. A prezentat-o Robert Şerban la A Cincea Roată, e o carte cu poeme într-un vers şi-s curioasă cum sună comparativ cu poemele lui Ion Pillat.

Picturi, pisici & meteo

Nu ştiam nimic despre Ion Manta înainte de a vedea o emisiune la care a fost invitat Livius Ciocârlie. Am aflat că-i artist plastic, emigrat în America. De fapt, n-a plecat frumos, ci a fugit, nu oricând, ci în 1968. Când trupele sovietice/ruseşti & prietene au invadat Praga, el era acolo, cu soţia, dar şi cu pisica.

Povestea asta m-a făcut să cumpăr cartea. Cu un an înainte, familia Manta plecase în concediu, fără pisică. La întoarcere, animăluţul era tare supărat pe ei, i-a privit într-un fel anume, plin de reproşuri, ba chiar i-a şi zgâriat; aşa că au promis că nu vor mai pleca niciodată fără pisică. Şi uite aşa au ajuns toţi la Praga şi au reuşit să scape teferi de acolo.

Când spre finalul emisiunii, s-au prezentat noutăţile din librării, Livius Ciocârlie a spus câteva cuvinte despre Ceaţa. Am citit uşor cartea, care nu-i deloc o capodoperă, e o poveste interesantă, dar ceva îi lipseşte, cred că stilul. Ion Manta nu umple spaţiile dintre replici şi gândurile personajelor, care uneori cad în gol, sau sună prea simplist. Nu e o poveste SF decât în aparenţă. Peste Aleanapolis [oraş din Transtarenova, pe o planetă încă nedescoperită, dar similară Pământului] coboară brusc o ceaţă densă, periculoasă pentru cei care s-ar aventura să iasă din casă. Astfel, toţi locuitorii devin brusc prizonieri în propriile case. Părea că totul va dura doar o zi, de fapt ceaţa va dispărea brusc doar după câteva luni. Relaţiile interumane se schimbă, la final, viaţa normală nu va mai fi reluată.

Personajele nu-s nici ele memorabile: o secretară care acceptă avansurile şefului, dar are o simpatie deosebită pentru un coleg, un şef care şi-a dobândit averea şi poziţia socială prin căsătorie, o femeie de serviciu, care se dovedeşte a fi cu totul altceva, în final devenind şefă la serviciul personal [ce se mai tremura în faţa ăstora!] şi tot aşa.

Aş putea glosa pe ideea de spaţiu carceral, sistem totalitar, dar cred că povestea asta e admirabilă în ambiţiile/intenţiile pe care autorul le-a avut în momentul în care a început să scrie, dar nu şi în realizarea lor.

Ion Manta, Ceaţa, Brumar, 2008

Caligraf

Ieri am fost la Filarmonică [fosta sală Capitol], la întâlnirea cu Mircea Cărtărescu şi Gerhardt Csejka, traducătorul lui în germană.

Dar înainte de a povesti cum a fost, o să spun că tot acolo a apărut şi o nouă librărie, Caligraf. Implicaţi în povestea asta par a fi Mihai Crîsnic şi Robert Şerban, nu ştiu care mai mult, poate mai sunt şi alţii, dar eu pe ei i-am văzut în zonă. Ţinând cont că tot ce înseamnă Joc Secund e meritul lui Mihai Crîsnic şi al librarilor din echipa lui, eu una am aşteptări mari de la Caligraf. Baftă!

Revenind la povestea zilei de ieri, o să spun că dimineaţa a fost lansarea cărţii Ioanei Nicolaie, Aventurile lui Arik, dar eu n-am ajuns. În schimb, la ceas de seară, foaierul Filarmonicii era cam plin, dar tot am găsit un loc bun, pe un scaun din acela care imită oarecum forma unui instrument muzical.

S-a citit în română şi germană din Orbitor. Aripa stângă, au fost întrebări şi răspunsuri. O să fac un fel de rezumat al celor întâmplate.

Titlul german, Die Wissenden, a fost ales de librarii germani, şi ar însemna Ştiutorii [sper c-am reţinut bine, că eu germană n-am vrut să-nvăţ, dar nu-mi pare rău.] Autorul şi editorul au propus cinci variante de titlu, dar a avut loc o întâlnire cu librarii, cei care trebuie să vândă cartea şi ei au ales titlul final, au zis simplu: pe ăsta îl vrem.

În spaţiul de limbă germană, s-au vândut până acum 8000 de exemplare, iar preţul e de 25 de euro. Au apărut foarte multe cronici bune, şi asta a ajutat vânzarea. După ce a apărut o cronică în Der Spiegel [care nu-i revistă literară, deci publicul ei e larg şi variat] vânzările au crescut spectaculos. În urmă cu nişte ani, a apărut şi Nostalgia în germană, dar atunci, în ciuda cronicilor foarte bune, vânzările au mers prost. De data asta, editorul s-a implicat în promovarea cărţii. Îmi pare rău că nu i-am reţinut numele, dar am înţeles că e editorul lui Eginald Schlatner, vinovat şi el de apariţia Orbitorului în germană.

Cărtărescu a mai povestit că scrie de mână, două pagini zilnic, şi în perseverenţa asta ar sta şi secretul reuşitei sale, dar şi în curiozitatea pe care o are faţă de domenii diverse, pentru că din fiecare poţi stoarce un strop de poezie.

Deocamdată nu lucrează la nicio carte, dar din toamnă speră să înceapă ceva nou. Nu i se pare o ruşine să scrie pentru coafeze [cum i-au reproşat unii după ce a publicat De ce iubim femeile], pentru că fiecare individ are dreptul să citească ceva care să-i placă. Şi a mai spus un lucru important: el respectă mult scriitorii, chiar şi pe cei mai slabi. Trebuie să existe şi scriitori buni, şi proşti şi scriitori geniali. Până la urmă scriitorii mai puţin buni sunt catifeaua pe care e aşezat diamantul, adică scriitorul foarte bun [chiar mai mult decât atât].

A mai povestit şi despre spaima care l-a cuprins gândindu-se că nu va termina Orbitorul, lucruri oarecum ştiute din diverse interviuri. Fără bursa de la Stuttgart, în viaţa chinuită pe care o duce aici, n-ar fi reuşit să ducă până la capăt proiectul; dar acolo, în liniştea de la castel, a scris zilnic, dimineţile, cele două pagini. Manuscrisele lui sunt curate, fără ştersături, reveniri, dar asta nu înseamnă că scrie uşor. Oricum, după ce termina cele două pagini, era complet epuizat. A mai povestit despre tabăra de la Crivaia, despre generaţia '80, despre rădăcina comună care îi leagă, despre felul frumos în care îmbătrânesc.

Inversiuni. Prima parte

O să încep prin maximă ocolire, cu multe citate şi diverse trimiteri, că vreau eu să le am pe toate la un loc. E o carte recomandată de-un prieten, care a strecurat elegant într-o enumerare [diverşi ruşi recent traduşi] un fel de paranteză, de tipul citeşte-i pe ăştia, dar citeşte în primul rând Moscova-Petuşki, un fel de poem. [în traducerea românească subtitlul cu poemul a dispărut, parcă spune asta şi Mihail Vakulovski.]

Pe urmă am tot citit diverse despre cartea asta. Pe LiterNet, Veronica D. Niculescu a povestit despre filmul cu Erofeev. Bogdan Creţu a scris despre ultimele variaţiuni ale lui Emil Iordache, iar despre îngerii lui Erofeev a scris Constantin Romanescu. Gogol l-a „prefigurat“ pe Erofeev zice Vladimir Bulat. Iar Emil Galaicu-Păun completează: Îngerii păzitori se preschimbă în draci; naraţiunea începută sub steaua lui Gogol se încheie sub astrul lui Dostoievski, din «Însemnări din subterană»; cele două măşti - comică şi tragică - ale autorului/personalului nu sunt decât una singură: "O, deşertăciune! O, efemeritate! O, intervalul cel mai neputincios şi mai infam din viaţa poporului meu, răstimpul dintre răsăritul soarelui şi deschiderea magazinelor!"

Radu Vancu, întrebat fiind [pe blogul lui un cristian] cam ce înseamnă performanţa în literatură (premii, nr. de cititori, statut literar…), zice: Venedikt Erofeev n-a luat premii, nu avea cititori şi nici statut literar. Suta de pagini numită Moscova-Petuşki îl face însă un mare scriitor. Cum să cuantific asta ? Ştiu doar că un scriitor trebuie să se simtă rău dacă nu scrie şi să facă doi-trei oameni inteligenţi să se simtă bine citindu-l. Cam asta-i performanţa pe care trebuie s-o ceri literaturii: să-ţi facă bine şi ţie, şi celui care te citeşte. Pentru celelalte, să lăsăm criticii literari să-şi câştige şi ei pâinea.

De curând, Mesmeea a numit-o cartea beţivului raisonneur şi vede în ea o carte ritualic livrescă, încărcată de citate, parafraze şi de replici parodice la citate celebre. Emil Iordache [via Luciat] spune că eroului ii era greaţă nu numai de lumea socialistă, ci de lume în general;(..) Venicika tânjeşte după altceva, iar in locul acestui «altceva» oamenii i-au dat vin roziu alcoolizat de o rubla şi 37 de copeici.

Am citit Moscova-Petuşki acum vreo lună. N-am scris atunci, pentru că speram să pot reciti Suflete moarte, să citesc Cevengur. N-am reuşit. Am dat în schimb peste un articol în care se vorbea despre foarte strânsa legătură dintre beţie şi istoria Rusiei. Nu-l mai găsesc. Dar şi postfaţa lui Emil Iordache tot cu ideea asta începe.

Între timp l-am citit pe celălalt Erofeev, de la care am aflat următoarele:

Starea firească a rusului este patima beţiei. Neîndemânarea se transformă în eleganţă. Bâlbâiala – în poem. Cântecele - în imnuri.

Unii alcoolici sunt nişte îngeri deghizaţi, pe care Dumnezeu i-a trimis aici pentru a verifica oamenii. Testul cu vodca e judecata cea groaznică a ruşilor.

Ce a fost la început: Rusia sau vodca? Din punct de vedere teologic întrebarea e lipsită de sens. În Rusia băutul nu are şi nu trebuie să aibă limite, deoarece există metafizica şi aceasta, pe de o parte, detestă atitudinea latină faţă de băutură şi petrecerile berarilor bavarezi, iar pe de altă parte, preţuieşte «garnitura» ritualică compusă dintr-o stacană, un castravete murat şi o carafă de jumătate de litru.

În Moscova-Petuşki, Venedikt Erofeev parcă zice de câteva ori să nu luăm totul ad litteram: căci oare viaţa omului nu este turmentarea de-o clipă a sufletului? Şi eclipsa sufletului, de asemenea? Toţi parcă suntem beţi, numai că fiecare în felul lui, unul a băut mai mult, altul mai puţin. Şi depinde cum acţionează asupra fiecăruia: unul îi râde în faţă lumii ăsteia, iar altul plânge la sânul lumii ăsteia.

Sunt multe răsturnate/inversate în carte, de exemplu blatiştii sunt cei care au bilet; şi-s amendaţi, după moda rusească evident. Dar Venicika e singurul blatist care nu-i dăduse niciodată controlorului vreun gram de alcool.

Câteva dileme [despre care aş vrea să scriu]: de ce la un anumit moment toată povestea parcă ar vrea să reînceapă? de ce dispar îngerii doar după ce li se zâmbeşte şi reapar cam din senin şi cam ai dracului? de ce copiii par a fi nişte degeneraţi? literatura are sau nu rolul portretului din Dorian Gray?

Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, traducere, note şi postfaţă de Emil Iordache, Cartier, 2004

Aprilie

De fapt, eu mi-am făcut blogul ăsta pentru a-mi cultiva [cu pasiune] obsesiile. Aşa că acum o să spun câte ceva despre luna poeziei, care nu se întâmplă la noi, ci la ei. Acolo la ei april is national poetry month. Cred că are o legătură cu APRIL is the cruellest month, dar nu ştiu dacă vor să îmblânzească natura, sau vor doar să spună ce au pe suflet, în speranţa că cineva o să-i asculte.

Pentru a marca momentul, am pus în dreapta un grupaj poetic şi m-am abonat la Poem a Day. [pentru curioşi: poeziile pot fi citite aici; o să găsiţi şi un poem al lui Charles Simic, autor tradus în română, acum nişte ani, de Mircea Cărtărescu.]

Nu m-am străduit să(-mi) traduc la modul profesionist poeziile, le-am citit pur şi simplu. Iar când am citit This is a poem with missing details, m-am gândit la există şi disperare şi joc în ceea ce nu-ţi spun. Poate şi din cauza lui aprilie. [aici câteva poezii din Mutilarea artistului la tinereţe; şi altele din Cinci.]

Duminiceală

N-am spor la scris, nu-i primăvara de vină, ci programul meu încărcat la ora asta. Pe deasupra, ieri m-am uitat la gimnastică, o să mă uit şi azi. Aşa că scriu pe fugă, nu despre Erofeev, pe care l-am citit sfătuită de un prieten pe care-l cred pe cuvânt ori de câte ori spune câte ceva despre o carte. E destul să amintească una şi eu mă duc imediat s-o caut şi o citesc cât pot de repede. [Asta a aşteptat o vreme, e drept. Am citit-o acum o lună cred, nu ştiu când o să scriu, se pare că aşteptarea se prelungeşte.] Şi nu vă spun cum îl cheamă, pentru că nici nu ştie că are o aşa de mare putere asupra mea şi nici nu-i bine să afle. Nu de alta, dar s-ar putea să-mi recomande cărţi pe care cu niciun chip nu vreau să le citesc.

Aseară m-am uitat la A Cincea Roată şi-n caz că aţi pierdut emisiunea, vă sfătuiesc să vă uitaţi azi sau mâine, pentru că invitat a fost Livius Ciocârlie. Spunea la un moment dat că nu l-a cunoscut pe Cioran, deşi ar fi putut. Dar s-a gândit: ce am eu să-i spun lui? La fel s-a întâmplat şi cu Blaga. Sigur, uneori îi pare rău că n-a avut destul curaj să se ducă să-i întâlnească. M-am mai liniştit, nu de alta, dar şi eu am acelaşi blocaj în faţa scriitorilor pe care-i admir mult. Şi tare-mi doresc să-mi treacă.

În caz că n-aţi văzut emisiunea şi nici n-aţi luat numărul 3 din Orizont, vă spun că miercuri e o conferinţă a lui Gabriel Liiceanu, la Universitate.

Dar vestea cea mai bună e că duminică, în 13, de la 11, Ioana Nicolaie îşi lansează cartea pentru copii, la Filarmonică, iar seara, de la 6, tot acolo, va fi o întâlnire cu Mircea Cărtărescu, o seară de lectură din câte am înţeles.

Opt

Azi aveam de gând să scriu despre celălalt Erofeev, dar mai amân un pic. În loc să stau aici să îmi văd de treabă, m-am plimbat frumos, am fost să văd tramvaiul din Piaţa Libertăţii, pe urmă m-am distrat privind iepuraşii din centru.

Am fost şi prin librării. Am văzut un Vonnegut, apărut la Rao şi un număr nou RE:Publik, dar n-am cumpărat nimic. Ei, şi uite aşa, a trecut timpul şi am de gând să trec la citit.

Dar înainte de asta, am de onorat leapşa primită de la Camir. La început m-am speriat, am crezut că trebuie să spun opt lucruri compromiţătoare, dar nu, pot fi oricum. Unele vor fi compromiţătoare, n-am ce să le fac.

1. am descoperit că în multe situaţii sunt blondă naturală, folosesc decolorantul doar pentru a-i avertiza pe cei din jur.
2. mi-e dor de multe locuri în care am fost, dar şi de altele, pe care le ştiu din cărţi.
3. dacă n-ar fi vreo 2-3 scriitori, aş putea spune că nu mai am nicio legătură cu ţara asta.
4. n-am stins niciun bec sâmbăta trecută.
5. dacă stau prea mult pe gânduri, aleg soluţia cea mai proastă; aşa că, de obicei, ascult de primul impuls.
6. vreau şi eu un tricou pe care să scrie: i was born intelligent, but education ruined it.
7. când e vorba de cafea, nu beau decât lavazza; ei, nu chiar, merge şi segafredo; niciodată jacobs.
8. vreau să-mi schimb serviciul, dar nu ştiu încotro s-o apuc.

Şi-acum o să pun un cd şi o să trec la citit.

Definiţii

1 aprilie e ziua perfectă pentru a scrie despre cartea asta, pentru că nu e un roman propriu-zis, se zice că ar fi roman eseu. Eu nu zic nimic, spun dar că seamănă cu anumite cărţi ale lui Mircea Horia Simionescu. Pe scurt: seamănă cu un dicţionar [pentru că lumea rusă e alcătuită din cuvinte], unele definiţii fiind foarte scurte, altele un pic mai elaborate. Asta ar vrea să însemne că e o carte postmodernă, şi oricât de mult îmi place mie postmodernismul, de data asta am obosit citind.

E o carte scrisă cu inteligenţă, ironie, sarcasm, dar n-are nicio poveste propriu zisă. Matrioşca şi vodca sunt două simboluri specific ruseşti, nu singurele desigur. Apar şi aici. Sufletul rus e desfăcut în mici bucăţi, pentru a fi explicat, pentru a vedea cum funcţionează. Şi - desigur- rusul beat este rusul adevărat.

Am aflat că Erofeev nu prea e iubit în Rusia. Nici nu-i de mirare, mai ales că scrie negru pe alb că-n Rusia au fost exterminaţi metodic cei mai buni şi au rămas cei mai răi. Şi mai crede că-n Rusia poţi supravieţui numai bazându-te pe minciuna umanistă a intelectualităţii. Mai vorbeşte şi despre vocaţia Rusiei de a distruge şi de a se autodistruge. Iar istoria veacului ratat e de fapt istoria fotbalului naţional:

Petru I conduce mingea spre Europa, şutează, dă greş - sparge fereastra. Selecţionata mujicilor cu bărbi expediază mingea spre Asia.
Suflecându-şi poalele, Ecaterina cea Mare preia cârma jocului.
Pavel recuperează balonul si şutează spre poarta asiatică.
Alexandru I intră în posesia balonului şi-l expediază în direcţia Europei.
Nicolae I îl trimite în direcţia Asiei.
Feciorul său, Alexandru II, degajează mingea departe în direcţia Europei. Alexandru III degajează violent balonul spre Asia.
Nicolae II aleargă cu paşi mărunţi spre Occident.
Lenin conduce mingea spre Asia.
Îi pasează lui Stalin şi ultimul marchează un gol.
Scorul era 100: 0.
Hruşciov începe de la centrul terenului si, fără să ştie de ce, trimite balonul spre Europa.
Brejnev îl expediază spre Asia.
Gorbaciov joacă în jumătatea europeană a terenului.
Elţin procedează la fel, dar în repriza secundă se pierde cu firea. Stă nemişcat şi nu ştie în ce direcţie să şuteze.
S-a auzit fluierul arbitrului de centru. Veacul ratat s-a terminat.

Partea proastă e că nici viitorul nu sună mai bine. Concluzia: comunismul dăunează vieţii, iar capitalismul – sufletului.

Victor Erofeev, Enciclopedia sufletului rus, traducere de Iulian Ciocan, Paralela 45, 2003