Pierdere de timp

Am intrat şi eu în rândul lumii dar, sinceră să fiu, puteam să m-abţin, mi-ar fi fost mult mai bine. Finally am citit şi io un Houellebecq, mai precis Platforma; şi mi-am adus aminte brusc [nu chiar brusc, aşa după vreo 2-3 pagini] de ce nu pun eu mâna pe franţuji, p'ăştia ultracontemporani, because pe Flaubert, Marguerite Yourcenar & co nu mă voi supăra niciodată.

Ce-am învăţat din ce-am citit? Am învăţat cum se scrie o carte de succes:

reţeta 1: se iau reviste glossy, care au din toate câte puţin, se studiază bine, se amestecă, se scrie o carte după formula dovedită magică, şi gata; dacă pare prea simplu se încearcă altă reţeta, de fapt e tot aia doar pare cool, vroiam să spun cultă.

reţeta 2: avem nevoie de o carte de educaţie sexuală, filme xxl, un ghid de călătorie, nişte chestii despre afaceri, mult cinism, mult de tot încât să pară că noi l-am inventat, se amestecă bine, se adaugă condimente, după gust, adică nişte bombe, lacrimi, discuţii despre un bestseller, două, câte ceva de stânga, se bagă la cuptor până se rumeneşte-un pic şi gata, o vindem pe post de trufanda.

Houellebecq ăsta pune diagnostice societăţii contemporane, o judecă fără milă, sunt de acord, dar nu văd care-i legătura cu literatura. Ar fi putut avea foarte multe legături cu literatura dacă şi-ar fi bătut capul cu cele literare. Dacă ar fi tăiat primele două părţi şi scria doar povestea lui Michel, după moartea lui Valerie, ar fi fost mult mai bine. Pentru că viaţa se rezumă la o filozofie de doi bani, putem să ne dăm cu capul de toţi pereţii, până la urmă contează cu adevărat doar iubirea şi moartea.

Când găseşte filonul potrivit, Houellebecq se plictiseşte brusc şi închide taraba. Am făcut tot felul de însemnări, dar mi se pare pierdere de timp să scriu despre individul ăsta, care din punctul meu de vedere nici nu există. Şi nici nu mai citesc vreun francez prea curând, până apare romanul lui Philippe Claudel.

Michel Houellebecq, Platforma, traducere de Emanoil Marcu, Polirom, 2003