Wednesday, April 23, 2008

Inversiuni. La final

Aveam de gând să scriu altfel partea a doua despre lunga călătorie cu trenul a lui Venicika, dar am văzut un documentar despre autişti, iar azi am răsfoit antologia cu ispitele şi cele 10 porunci, publicată de Cotidianul. În general nu-mi place să amestec viaţa scriitorului cu ceea ce scrie, chiar sunt fericită când încep o carte fără să ştiu prea multe despre autor. Toată discuţia asta a fost reluată şi de cei de la The Guardian, tot de la Proust vs Sainte-Beuve s-a pornit. Dar tot mă întreb în ce măsură scrisul e o spovedanie, sau o revoltă. E importantă viaţa autorului pentru istoria literară, poate pentru ceea ce scrie, pentru că-l face să scrie aşa, şi nu altfel, dar n-are nicio importanţă pentru ceea ce înţeleg eu din cartea lui, n-are nicio legătură cu motivul care mă face s-o citesc.

M-am şi întrebat, la finalul celor scrise în prima parte despre Moscova-Petuşki, dacă literatura are sau nu rolul portretului din Dorian Gray? Şi asta pentru că Venicika şi beţivii alături de care călătoreşte ajung la concluzia că mulţi scriitori au fost mari beţivi, dar se foloseau de personaje pentru a-şi satisface viciul ascuns. Uite aşa a procedat şi prostul bătrân de Johann von Goethe. Credeţi că nu avea chef să bea? Fireşte că avea chef. Însă, ca să nu dea el însuşi ortul popii, a fost nevoit să pună toate personajele sale să bea în locul lui. Ideea e a lui Venicika, bineînţeles. Şi Werther s-a sinucis în locul lui Goethe, evident. Iar în documentarul despre autişti despre care aminteam la început era prezentat un tânăr care fusese sfătuit de doctor să scrie cam tot ce simte, tot ce se întâmplă cu el. Şi încet, încet se mai linişteşte. Scrisul, dar şi cititul sunt până la urmă o formă de terapie.

Desigur, pentru personajele lui Erofeev alcoolul e un leac mai bun, iar atunci când vrei [doar­?] să bei, orice motiv e bun. Erofeev era sensibil la lucruri pe care oamenii obişnuiţi nici nu le observă: trecerea timpului, faptul că îmbătrânim, iar fără alcool îi era greu să trăiască. Îi era foarte greu, spune un doctor în filmul despre care povesteşte Veronica D. Niculescu. Venicika ne şi sfătuieşte la un moment dat: Da, beţi cât mai mult, mâncaţi cât mai puţin. E cel mai bun remediu împotriva înfumurării şi a ateismului superficial.

Un univers închis pare a fi toată povestea, care, precum în Ziua cârtiţei, parcă ar vrea să reînceapă, la un moment dat se repetă fără nici un avertisment replici de pe la începutul dialogului. Şi nici viitorul nu sună mai bine. Singurii copii care apar în carte sunt un nepot care se ia la întrecere cu bunicul, când e vorba de băutură şi mai e băiatul lui Venicika, abandonat de tată, dar care ştie atât de frumos să-l rostească pe u, deşi în rest parcă n-ar mai fi în stare de nimic.

Deşi în postfaţă, Emil Iordache scrie despre călătoria spre Rai, mie mi se pare că-i mai mult vorba de una în sens invers, pentru că spre sfârşitul poveştii, îngerii apar râzând, în timp de Domnul tace, iar Venicika ajunge să zărească umbra Kremlinului dar apoi, la final, îşi pierde cunoştinţa pentru totdeauna.

Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, traducere, note şi postfaţă de Emil Iordache, Cartier, 2004

________________

Am început de ieri să scriu articolul ăsta, sper că spre miezul nopţii o să-l termin. Azi, adică 24.04.

Când nu o să mai fie poza, o să fie articolul.

Notă: Las aici şi poza&restu', altfel nu se va înţelege ce-i cu comentariile.

Iar textul aşa mi-a ieşit, deşi se putea mult mai bine. Poate o să-l mai modific, dacă voi avea timp.

2 comments:

luciat said...

:))) mi-as pune si eu poza asta pe desktop

white noise said...

@luciat- eu ar trebui sa mi-o pun pe buletin, ca uite, tot n-am terminat:-(