Nu, totuşi nu

Am vrut să zic despre cartea asta un singur cuvânt NU, dar mi-am dat seama că nu s-ar înţelege mai nimic şi nu s-ar înţelege nici de ce. S-ar putea să fie mai ales problema mea, pentru că personajul central e un beţiv ordinar (mai bine zis alcoolic, oricum e genul acela de individ care bea doar pentru a  bea) şi eu nu prea am niciun fel de simpatie pentru cei ca el. Iar cartea nu are alt personaj adevărat, fata care spune povestea e mai mult o simplă voce. Romanul mi se pare a fi unul neterminat, aflat cumva în lucru. Am găsit o cronică scrisă de Adina Diniţoiu, ea vorbeşte despre ritmul unui menuet obsesiv. Eu m-am gândit mai curând la diverse instrumente de percuţie, sau oricum la nişte sunete care ar semăna mai curând cu un strigăt, pentru că Tacto e povestea unei disperări.

Am simţit un mare disconfort citind-o. Mi-am adus aminte de o carte a lui Gide, poate din cauza mirosurilor pestilenţiale la care se făcea trimitere acolo, dar care au apărut şi aici de mai multe ori.

Sigur că sunt şi fragmente frumoase, bine scrise, dar ele rămîn cumva izolate, presărate pe diferite pagini, necomunicând între ele. Parcă ar fi un fel de irizaţii, din care se vede că povestea ar fi putut fi şi altfel. Dar poate e greu de îndurat o astfel de poveste.

Lili Bunofski, Tacto, Curtea Veche, 2010

PdS 75

S-a dus şi Vasile Paraschiv. Pentru el e pds-ul de azi. Despre Vasile Paraschiv a scris Rita Chirian. [Mi-ar fi plăcut să fi scris eu aşa cum a scris ea.] 


Nu-s prea mulţi scriitorii care au stat demni sub vremi. ['mnealor aveau talent, nu-şi puteau permite să fie şi morali.]

Dar totuşi  sunt câţiva care merită tot respectul. Aşa că asta e cea mai bună poezie pentru azi:

Ileana Mălăncioiu

O crimă săvârşită pe strada principală

O crimă săvârşită pe strada principală
În amiaza mare, o crimă oribilă
Şi nimeni nu plânge şi nimeni nu strigă
Şi nimeni nu pune mâna pe criminal.

Eu însămi stau aici şi scriu versuri
Ca şi cum versurile mele ar putea opri
O crimă săvârşită pe strada principală
În plină zi.

O, când voi lăsa totul la o parte
Să ies în stradă şi să strig cât pot
S-a petrecut o crimă, puneţi mâna pe criminal
Puneţi mâna pe mine, complicele.

Şi la final o scrisoare la care mă gândesc tot mai des: Circulaţi, cetăţeni ai României, circulaţi. E foarte potrivită în tot contextul ăsta.

Călin Nemeş (articol apărut iniţial în "România liberă", în 25 aprilie 1991, dar eu l-am găsit aici)

Circulaţi, cetăţeni ai României, continuaţi-vă goana disperată pentru supravieţuire, nu vă opriţi, circulaţi. Circulaţi nepăsători aşa cum aţi făcut-o şi în 21 decembrie 1989, când un grup de pletoşi vă implora să veniţi alături de ei pe altarul istoriei. Unii din acei pletoşi au plătit cu viaţa nepăsarea voastră, întinsă de-a lungul a 45 de ani. Recunoaşteţi cinstit că încă nu aţi avut obrazul necesar să le puneţi o floare la morminte. Aţi fost ocupaţi să le arătaţi minerilor şi scutierilor cum trebuie stârpiţi intelectualii, aţi fost ocupaţi să vindeţi rulmenţi şi monstruozitatea "Omagiu" pe valută, ca apoi să strigaţi că voi nu vă vindeţi ţara. Într-adevăr, voi nu vă vindeţi ţara. Voi vă vindeţi copiii. Sau îi împingeţi în faţa gloanţelor. Bravo, cetăţeni ai României, circulaţi, nu vă opriţi! Şi nu uitaţi că singurul loc de unde puteţi cumpăra valută în Cluj e însemnat cu conturul trupurilor copiilor voştri împuşcaţi. Cumpărători sau vânzători de valută, aveţi grijă să nu vă cadă vreun dolar din mână. S-ar putea îmbiba cu sângele care nu va dispărea niciodată de pe trotuar.

Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească. Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit. Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contrazic argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească. Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă. Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune "nu". Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă.  În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia.

Circulaţi, cetăţeni ai României. Poetul a spus: "Ţara mea de glorii, ţara mea de dor". A venit tristul timp să-l parafrazez: "Ţara mea de salam"...

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?

Noutăţi

A şaptea parte, dar ce parte!

Dacă aş fi citit cartea asta înainte de a se fi terminat anul, mi-ar fi fost greu să aleg cel mai bun debut din 2010, pentru că Aproape a şaptea parte din lume mi-a plăcut mult de tot. Acum trei ani şi ceva,  când  a apărut concursul lansat de UniCredit, am fost foarte sceptică, mă gândeam că prozatorii bat deja la porţile anumitor edituri, dar şi la poezie e cam la fel. Premianţii de la poezie nu au ajuns niciunul pe lista nominalizaţilor de la Botoşani. Nici n-am citit cronici care să mă convingă de contrariu. Cu romanul lui Cătălin Pavel lucrurile au stat diferit. Marius Chivu l-a trecut pe lista debuturilor notabile din anul trecut, în ancheta făcută de cei de la Cultura, iar cartea a primit şi un premiu la Gala Tinerilor Scriitori.  Când eram eu pe punctul de a citi romanul ăsta, pe blogul lui, Horia Gârbea l-a cam ras.

Mi-am asumat riscul de a fi dezamăgită şi am deschis cartea. M-a captivat de la început. Nu înţeleg de ce Horia Gârbea zice aşa: E un mister de ce autorul a trudit să scrie aproape 300 de pagini fără niciun acroş pentru potenţialul său lector. Având în gând fraza asta, tot aşteptam momentul în care să-mi vină să arunc din mână cartea, dar momentul acela nu  a venit.

Între timp a apărut o cronică a lui Marius Chivu, Viaţa în tren, o cronică în care se spune şi ce-i bine şi ce nu în cartea asta. [Dar nu ştiu de ce se miră că până acum nu s-a vorbit deloc despre acest roman, eu nu mă mir, dar nu mă mir deloc.  Despre Adina Rosetti câţi au scris?].  Nu ştiu dacă pe alocuri Cătălin Pavel le face cu ochiul cititorilor [de aici unele scăderi ale romanului], eu cred că pur şi simplu din când în când a obosit .... tastatura, care e foarte folosită în romanul ăsta, pentru că şi cei doi naratori, Zoran şi Ahar, tot în faţa unor calculatoare[de fapt laptopuri] stau mai mult. Şi schimbă mesaje diverse, fiecare îşi scrie propria poveste. Zoran bântuie prin Europa, trecând dintr-un tren în altul, iar Ahar e undeva prin nordul Africii. Zoran are vreo 50 de ani [poate nici atât], iar Ahar e abia intrat în adolescenţă. Zoran i-ar putea fi tată, dar se pare totuşi că nu îi e.

La un moment dat Zoran se urcă într-un tren şi va calători aşa ani întregi. M-am gândit la Michel Butor, asta şi pentru că eram cumva cu gândul rămas la textualişti, datorită Simfoniei lupului. Marius Chivu face şi el diverse trimiteri la diverse alte cărţi şi cred că asta-i dovada cea mai bună că romanul lui Cătălin Pavel merită citit. Trenul nu e deloc un spaţiu apăsător, ca în La modification/Renunţarea, dimpotrivă e unul protector, un spaţiu în care îţi poţi pune în ordine gândurile. Lumea de afară curge încet în lumea dinăuntru. După un timp nu mai stai în lumea de afară. Stai înăuntru, unde ai colecţia ta de fragmente de lume cu care se poate sta de vorbă, care ar trebui, după ce le ţii mult timp înăuntru, să devină inteligibile, deşi unele din ele rămân nişte blocuri de gheaţă care continuă să desfidă orice familiaritate după ani şi ani. [...] Bărbatul în fond asta făcuse - hotărâse că de acum se opreşte, ca să se gândească la ce s-a întâmplat şi îşi întrerupsese viaţa, întâmplările care veneau mereu.

Uneori trebuie să te opreşti şi să priveşti în urmă, să vezi dacă înţelegi ceva din ce e acolo. Într-o seară, noapte, poate un telefon primit de la Zuleika (sau poate altceva) îl face pe Zoran să vândă tot ce are şi să urce într-un tren. Şi acolo viaţa va avea alta ritm. Sunt sigur de-acum că aici a apărut o dereglare. Azi dimineaţă în Germania cineva s-a suit în tren altcândva decât trebuia. Ai grijă. Z. Dar şi cu Ahar se va întâmpla ceva asemănător şi el tot într-un tren, se pare, va urca într-o zi. Ahar spune poveşti dintr-o lume ciudată pentru noi, dar şi Zoran construieşte un univers la fel de straniu. Pe la începutul romanului găsim un fel de avertisment: Promit că nu voi explica niciodată clar, cu cap şi coadă, cum s-a ajuns aici, cum s-au petrecut lucrurile. Capul şi coada îmi aparţin mie, în exclusivitate. Dar lucrurile nu rămân de neînţeles. La un moment dat, spre final, povestea parcă se clarifică mult prea mult [poate de asta a spus Marius Chivu ce a spus despre acel ochi ce transmite mesaje cititorului?].

Din când în când Zoran mai coboară din tren, odată parcă pentru a salva viaţa unui bătrân, pe numele său Paramo [şi altă trimitere ar fi posibilă pornind de aici]. Nu vă spun care e semnificaţia titlului, el are oricum legătură directă cu schimbul de mesaje dintre Ahar şi Zoran. Nici nu vă spun cum apare Timişoara în cartea asta. Mai zic doar, folosind tot un citat din carte: [...] diferenţa între cărţi şi viaţa noastră este că numai în cărţi lucrurile sunt bine conturate, despărţirile sunt despărţiri, bolile sunt boli, în realitate ele nu sunt aşa bine conturate, ceea ce se compensează prin faptul că moartea este bine conturată în viaţa noastră, este o lovitură de bâtă în burtă care nu poate fi descrisă net de autorii de cărţi, plătiţi mizerabil şi care nu beneficiază de celebritatea jucătorilor de fotbal, ce-i drept. 

Şi pentru că nu vreau să fie aşa de pesimist finalul mai zic: o carte de citit şi de ţinut minte.

Cătălin Pavel, Aproape a şaptea parte din lume, Humanitas, 2010

PdS întârziat, dar 74

Ieri am tot învârtit nişte cărţi de poezie căutând un pds, am tot încercat să aleg unul,  dar n-am reuşit. Dar azi m-am hotărât, am ales două texte, din Şcoala specială:

Viviana Muşa

 8 martie 

e ziua când vin inspectoarele şi cântăm
de ziua ta mămică şi primim ajutoare
facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mâinile brici -
şi ştie să facă tot felul de crenguţe înflorite
din toate pungile şi gunoaiele.
Când vine vorba de familie te cam bufneşte râsu
şi se face pielea de găină.
Familia este o planşă urâtă şi plină de praf
care stă în magazie
pe care scrie romdidactica.
Are şi bunici. 

pe vocea ei

Aş vrea să vă întreb ceva în secret.
La copii şi la mamele lor vocile sunt la fel
de la natură sau că se obişnuiesc unii cu alţii?
E important, adică dacă vorbesc eu cu mine
aşa cum ar vorbi mama mea
să mă încred că vorbesc pe vocea ei sau nu?

Citiţi şi o cronică semnată de Simona Sora. [Nici eu nu ştiu exact câtă poezie e în cartea asta, care încearcă mai ales să refacă o lume, un anumit mod de a o vedea/înţelege. Şi eu am stat o vreme printre nişte copii cu nevoi speciale, de aceea cartea asta mă bântuie uneori. ]

Fragmente, fărâme, un întreg

Am tot amânat citirea acestei cărţi, deşi s-a vorbit destul de mult şi frumos despre Simfonia lupului în 2008, atunci când a apărut în traducere şi la noi. Dar eu am fost cumva mai sceptică, poate pentru că uneori laudele nu au acoperire în realitate. Ar mai fi un motiv şi o să-l spun: ştiam câte ceva despre poetul Marius Daniel Popescu, poezia lui nu m-a convins, deşi s-a scris bine despre debutul său. Dar au scris mai mult prietenii şi îi înţeleg, într-un fel îşi apărau propria poetică. Aşa că eu nu prea credeam că romanul poate fi aşa cum se zicea, dar m-am înşelat. Şi mă bucur că e aşa. 

Pe deasupra cartea asta demonstrează odată în plus  că poţi refolosi orice tehnică narativă, dacă ai talent nimic nu va părea perimat, nimic nu va fi plictistor. Pe coperta ultimă, este un scurt comentariu al lui Daniel Rothenbuhler, preşedintele juriului care i-a acordat Premiul Robert Walser lui Marius Daniel Popescu: Romanul ne-a impresionat prin stil şi naraţiune. El instaurează o înnoire în tradiţia literară, şi acest lucru ne-a impresionat pe toţi.  Adevărul e că Simfonia lupului e o carte vie, nu pare deloc  a veni pe urmele unei tradiţii literare şi totuşi... Cartea e alcătuită din fragmente de diverse dimensiuni, naratorii sunt şi ei mai mulţi şi, mai ales persoana verbului se tot schimbă, de la persoana întâi se trece deseori la persoana a doua, dar nici a treia nu lipseşte de tot. Rezultă până la urmă o complicată arhitectură narativă în care cititorul nu se pierde, mai ales pentru că povestea îl ţine mereu în priză şi toate detaliile astea nu îngreunează lectură, dimpotrivă, o dinamizează.

Aveam senzaţia că toate tehnicile textualiste sunt perimate, dar uite că pot fi refolosite foarte bine când ai ceva de spus. Pentru că Marius Daniel Popescu are de spus o poveste, povestea unui copil crescut de bunică, un copil care îşi pierde tatăl în urma unui accident absurd, iar apoi va trece prin multe greutăţi. În final va alege să plece din ţară, va ajunge în Elveţia şi acolo va avea familia lui. Dar cuvintele, cuvintele care spun toată povestea asta probabil n-ar trebui să existe. E o revoltă surdă împotriva lor, poate pentru că ele nu pot exprima adevărul adevărat, altele stârnesc amintiri dureroase, altele vorbesc despre lucruri care n-ar trebui să fie: Cuvântul "ruşine" n-ar trebui să existe, asta ar fi trebuit să scrie oamenii în dicţionare. Îmi imaginez un dicţionar în care fiecare cuvânt să aibă, în paranteze, explicaţia următoare: "La urma urmei, acest cuvânt n-ar trebui să existe!"

Nu există nicio asemănare evidentă  între romanul lui şi cărţile semnate de ceilalţi elveţieni ai literaturii române, Aglaja Veteranyi şi Cătălin Dorian Florescu. Fiecare ei îşi spune propria poveste, fiecare în felul lui. Simfonia lupului cred că nu se putea scrie decât aşa, în acest mod fragmentar şi incomplet, altfel autorul ar fi avut dificultăţi în a explica stări greu de explicat. Aparent inexplicabil, Paul [personajul principal, adică] începe să urle : " Văd cum îmi pierd minţile încep să scot limba în faţa oglinzii din baie şi nu vreau să scot limba şi mă privesc îm blestemata de oglindă cum fac grimase îmi vine să latru înnebunesc şi îmi dau seama băga-mi-aş mă aud urlând ca un lup da urlu ca un lup la lună Dumnezeule sunt la un pas de nebunie trebuie să fac ceva să chem ambulanţa scot limba întruna trebuie să reacţionez trebuie să beau ceva mă duc în bucătărie lătrând în frigider (...). " Crescut în ţara condusă de partidul unic, una în care schizofrenia pare a fi generalizată, nici nu-i de mirare că la un anumit moment amintirile se răzbună.

S-ar putea discuta mult despre cartea asta, despre personaje şi stil, despre oglindirea trecutului din ţara partidului unic,  dar blogul nu prea e un spaţiu prielnic pentru mari desfăşurări de forţe. Aşa că mă opresc aici. Aştept şi al doilea roman, nu ştiu în ce măsură îl va continua pe acesta, nici nu ştiu dacă aceeaşi formulă ar mai putea fi folosită. Dar Simfonia lupului e mai mult decât un roman bun. În loc de încheiere un citat:  (...) erau acolo ca într-o piesă de teatru al cărei decor era decorul unei ţări întregi. Eşti un martor al mizeriilor lumii, ai trăit şi trăieşti ca să vezi, să auzi, să povesteşti.

Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, 2008 [se poate citi un fragment aici.]

De prin reviste

Poate aţi aflat deja de pe blogul lui Mihail Vakulovski: Tiuk! 29 e pe net. Şi pot să mă laud că am şi eu acolo o rubrică, la Poveştiuci pe bune găsiţi PdS 10 din 70. Şi am mai zis câte ceva şi la 10 TOPuri 10 pentru Tiuk! de 10 ani. Vedeţi voi acolo despre ce-i vorba. Am alcătuit fiecare top de parcă ar fi fost singurul pe care trebuia să- l fac, de asta veţi vedea că se repetă anumite nume. Mai zic: m-am mirat vâzând că nu l-am inclus pe Vonnegut în topul scriitorilor favoriţi, am văzut după ce trimisesem mailul, dar am hotărât să nu schimb nimic. La poeţi români nu l-am trecut pe Eminescu, nu ştiu de ce, cred că Ziua Culturii a  fost de vină [şi despre ziua asta am zis ceva în Ring, vedeţi aici; sunt ultima pe listă, dar vă asigur că nu înseamnă nimic, nici nu mi-a cerut nimeni voie să mă treacă ultima, nici eu nu am cerut voie nimănui să apar acolo.]  Adevărul e că fără Mişu nu se poate, fără el n-ar fi fost nici ceilalţi. So it goes. 

Completare. Am văzut că din nou Tiuk! are  probleme tehnice, trec aici topurile mele:

răspunsuri parţiale, ordine alfabetică

10 TOPuri 10 pentru Tiuk! de 10 ani
 

10 scriitori preferaţi

Stefan Agopian, Roberto Bolaño, Dostoievski, T S Eliot, Jeffrey Eugenides, Mariana Marin, Rabelais, William Styron, Vargas Llosa, Walt Whitman

10 scriitori români preferaţi

Ştefan Agopian, George Bacovia, Ştefan Bănulescu, Hortensia Papadat Bengescu, Mircea Cărtărescu, Filip Florian, Mircea Nedelciu, Constant Tonegaru, Mariana Marin, Cristian Teodorescu

10 poeţi români preferaţi

George Bacovia, Dan Coman, Claudiu Komartin, Mariana Marin, Ileana Mălăncioiu, Ion Monoran, Ioan Es. Pop, Nichita Stănescu, Cristian Simionescu, Constant Tonegaru

10 prozatori români preferaţi

Ştefan Agopian, Ştefan Bănulescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ioana Bradea, Mircea Cărtărescu, Filip Florian, Anton Holban, Mircea Nedelciu, Camil Petrescu, Cristian Teodorescu

PdS 73

Pe la sfârşitul secolului XX, cei de la Univers au dat startul unui concurs de manuscrise; şi uite aşa prin 1999 au apărut câteva cărţi în colecţia Prima Verba. Printre ele Bucla lui T.O.Bobe. [Cei care au pierdut ediţia asta,  au dat de Nea Gică  în Centrifuga.]

T.O.Bobe

Relatare despre productivitatea muncii

Nea Gică are şase oglinzi de perete, şase chiuvete, şase scaune de frizer şi nici un angajat. Salonul lui e mereu plin şi scaunele sînt ocupate. Nea Gică trece pe la fiecare şi face, contra cronometru, cîte-o mutare. Aşa tunde şi bărbiereşte: de dimineaţa pînă seara dă simultane şi cîştigă fiecare partidă. A studiat toate deschiderile posibile de foarfecă, a învăţat să controleze creştetul, locul cel mai expus la vîrteje, iar la final, cînd tabla rămîne aproape goală, reuşeşte să aranjeze piesele astfel încît orice client să plece mulţumit, învins, dar cu fruntea sus.

Mai mult decât un debut interesant

Într-o ţară normală, Deadline ar fi fără discuţie un mare succes de librărie. La noi sigur îl vor citi câţiva, nu ştiu câţi, dar îl vor citi cu plăcere.

M-am uitat un pic pe bloguri şi am văzut că s-a scris câte ceva despre romanul ăsta şi toată lumea a zis de bine. Citiţi deci ce au scris Ionuca, Raul, Bogdan Voicu, Laura. Şi după ce vedeţi ce părere au bloggeri [sau înainte, cum doriţi] citiţi şi cronica lui Marius Chivu, şi recenzia Simonei Vasilache. Pe Liternet am dat şi peste un fragment din roman. Marius Ghilezan zice câte ceva despre un chick lit pe invers, dar numai coperta e de vină [am tot comentat cu câţiva prietenii detaliul ăsta], altfel cartea nu are nicio legătură cu niciun fel de chick lit; şi doar el are şi câteva obiecţii [cu care eu nu-s de acord, adică mie nu mi s-a părut că Adina Rosetti ar fi tributară textualismului, adică nu cred că  ar folosi în exces anumite efecte textualiste; cred că dozează totul foarte bine].

Romanul porneşte de la întâmplări reale: povestea unei tinere care a murit  din cauza epuizării, a oboselii acumulate dincolo de o anumită limită suportabilă, dar şi povestea lui Ion Bârlădeanu, boschetarul  devenit celebru pentru colajele sale. Şi povestea bloggerilor are destule legături cu realitatea. Nu ştiu cât de mult a inventat Adina Rosetti, pentru că nu am urmărit poveştile astea, nu ştiu cum au apărut ele în presă.

Şi de fapt nici nu cred că are importanţă, important e romanul; şi e unul foarte bine scris şi mai ales bine construit. Sigur nu e deloc uşor să iei nişte nume şi să le dai viaţă şi carnalitate. Personajele sunt vii, bine individualizate, toate vocile care spun părţi din poveste sunt credibile. E mare lucru să poţi schimba naratorii, planurile  şi povestea să rămână vie şi interesantă.

Şi dacă lui Raul i-au plăcut cel mai mult confesiunile şefului Mirunei, eu trebuie să spun că mi-a plăcut la nebunie povestea motanului. E atât de credibilă povestea lui, dar şi vocea lui, încât trec aici şi un fragment să vă convingeţi:

În seara aceea de vineri, totul a fost ca de obicei, numai că ea pur şi simplu nu s-a mai trezit. Ben a simţit abia dimineaţa că trupul ei nu mai răspândeşte căldura cu care era obişnuit. [...]. A lins-o pe mâini şi pe faţă, cu gândul s-o trezească, apoi a apăsat cu lăbuţele butoanele obiectului mic şi argintiu, care părea că se oprise şi el, ca un ceasornic stricat, a dat iama printre hârtiile împrăştiate pe masă, mieunând, şi chiar a răsturnat cana roşie cu cafea, încercând s-o trezească din somnul profund în care căzuse. [...] Când, după o vreme, Ben şi-a dat seama că lucrurile vor rămâne aşa, că de-acum înainte ea n-o să-l mai mângâie pe spinare şi n-o să-şi mai împartă mâncarea chinezească cu el, aşa cum nici el n-o să se mai ghemuiască vreodată lângă ea pe canapea, aşteptând să fie alintat, deşi nu-l învăţase nimeni ce-i aia moarte, s-a refugiat sub masa din bucătărie cuprins de un sentiment copleşitor, pe care oamenii l-ar numi tristeţe, şi-a aşteptat să vadă ce se întâmplă mai departe cu el.

Şi motănelul ăsta va fi o vreme unul vagabond, un maidanez care se va descurca bine pe străzi. Şi ne va învăţa ceva, ceva ce n-ar trebui să uităm:

Libertatea e cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui motan tânăr care şi-a petrecut primii ani din viaţă dormitând pe o canapea şi mâncând bobiţe cu gust de peşte.
 
Nu va fi singur pe lume, pentru că de undeva, de pe turla bisericii, stăpâna lui îl veghea. Doar Ben, Zaim şi pentru o fracţiune de secundă încă cineva au putut să o vadă refugiată acolo, într-o rochie albă vaporoasă. Dar motănelul îşi va găsi un nou stăpân, dar din când în când se va gândi şi la libertatea lui pierdută.

Mai multe poveşti sunt împletite în cartea asta, care doar aparent poate fi redusă la o singură frază, doar aparent e povestea unei fete dintr-o multinaţională, o fată care moare de prea multă muncă. Pentru că povestea lui Zaim ne duce şi în trecut, iar povestea lui Skydancer e cu totul alta. Romanul e însă bine construit [cred că am mai zis asta] şi bine strunit stilistic. Răzvan Petrescu spune că e unul dintre cele mai bune romane de debut din ultimii 20 de ani. Cu siguranţă e un roman care n-ar trebui să treacă neobservat,  pentru că nu avem mulţi debutanţi atenţi la poveste, construcţie şi stil.

Adina Rosetti, Deadline, Curtea Veche, 2010

Două personaje

Am stat un pic [mai mult] pe gânduri: să scriu sau nu despre cartea asta? Mi-am zis apoi că ar trebui să spun câteva cuvinte pentru că mai mult ca sigur nu vor vorbi prea mulţi despre ea. Paznicul e al treilea roman publicat de Anca Maria Mosora, primele două i-au fost şi traduse în cehă [parcă]. Eu pe primul [Arhanghelii nu mor] nu l-am citit, adică exact pe cel considerat cel mai bun [a şi luat un premiu de debut].

Nu prea-s de acord cu ce scrie pe coperta a patra şi anume că personajele sunt simple marionete, am eu  senzaţia că personajele [nici nu-s numeroase] duc aici greul, nu toate, doar vreo două. Dacă în Reality Game Show importantă era povestea, aici povestea e redusă la minimum. Şi nu pot să nu spun că, intrat pe mâna unui redactor [nu e niciunul trecut pe carte], Paznicul ar fi putut fi un roman bun(icel). Aşa însă cam şchioapătă, noroc cu cele două personaje de care ziceam: preotul şi doctorul Sever Oprea. Eu una aş fi tăiat primul capitol [dă asul din mânecă] sau eventual îl risipeam undeva prin capitolul şase. Şi de corectură ar fi avut nevoie cartea asta, unele greşeli sunt inadmisibile. Am mari pretenţii de la Humanitas, pentru că e una din cele mai bune edituri.

Câteva secvenţe sunt foarte reuşite, în primul rând aceea în care preotul îşi taie hainele, dar e cam puţin. Aşa că închei aici însemnarea mea ultraşcolărească, dar ăsta e materialul avut la dispoziţie.

Anca Maria Mosora, Paznicul, Humanitas, 2010

PdS 72

De câteva ori am tot schimbat autorul, mai întâi am zis că e 15 ianuarie, ar trebui să fie Mişu. Iată-l:

Mihai Eminescu 

În zadar în colbul şcolii...

În zadar în colbul şcolii, 
Prin autori mâncaţi de molii, 
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,
Şi pe foile lor unse 
Cauţi taine nepătrunse 
Şi cu slovele lor strâmbe 
Ai vrea lumea să se schimbe.
Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ — 
Ci trăieşte, chinuieşte 
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.

Pe urmă am zis: nu, ar trebui să fie Nora Iuga, pentru că de curând a fost ziua ei. Am ales poeziile cu care a stârnit ropote de aplauze la lectura de la penitenciarul bistriţean.

Nora Iuga

inimă albastră

vai, cu ce bărbat urât
am dansat aseară boleroul
toată noaptea l-am privit şi am tăcut
şi în zori am incendiat metroul,

ce bărbat urât oh, ce bărbat
am legat aseară-ntr-o batistă
şi pe apa morţilor l-am dat
eu dintre frivole cea mai tristă

şi acum vă zic cu jurământ
că nu am regrete nici ruşine
dar îmi pare rău că în mormânt
n-o să se mai culce el cu mine

mondo cane 

am pierdut un câine roşu
concurent la maraton
niciun câine nu e roşu
dacă n-are şi melon
poate-a fost un câine verde
cu stăpânul anonim
ce să facă-un câine verde
dacă nu-l chema selim
dar era un câine-albastru
aranjat într-un bordel
lasă câinele albastru 
c-a fugit cu charles martel
nu e niciun câine ocru
niciun câine violet
niciun câine mare socru
niciun câine capulet
numai câinele cel negru
îmbrăcat într-o livrea
stă şi-mi face semn cu ochiul
dintr-o ceaşcă de cafea.

Iar spre seară am schimbat iar, pentru că Dinu Flămând a luat Premiul Mihai Eminescu. Opera Omnia. Eu una l-aş fi preferat pe Vasile Vlad, de fapt cred că Vasile Vlad era singurul dintre cei cinci nominalizaţă care are ce căuta pe acelaşi raft cu M. Ivănescu, Gellu Naum & co. Ascultându-l însă pe Mircea Martin, m-am îmblânzit şi mi-am dat seamă că e loc sub soare pentru toată lumea. Şi vorba lui Nichita: fiecare poet ar trebui să primească măcar un premiu pentru a vedea că asta nu-l face nici mai bun, nici mai rău decât e (citatul e din memorie, sper că nu l-am schimbat prea mult).


Dinu Flămând

***

tu erai logodnica atelierelor îţi citeam
sonetele Gabrielei Mistral ne citeam
spaima pe feţe şi era o eczemă de resemnare
în inserare îmi citeai compoziţiile elevilor tăi
despre iarna în Bărăgan
ne citeam unii pe alţii şi ne iubeam
ne citeau unii alţii şi ne urau
nu înţelegeau cum eram
cum erau
eram eras erat
eternitate
a frigului ghemuit în gurile noastre

veneau zăpezile cu o lumină zgârcită
şi acopereau urâţenia lumii
iar noi aşteptam

Diverse

Tot răsfoind diverse reviste, am dat peste nenumărate anchete, nu toate legate de anul 2010. De exemplu în Verso am găsit un dosar despre presa culturală. De citit! Iar în România literară se caută răspunsuri la întrebarea: care sunt scriitorii de azi pe care îi admiraţi? În cel mai recent număr al Dilematecii se vorbeşte despre prima traducere.

Mi-am adus aminte că şi la recentul festival de Literatură şi vin s-a vorbit mult despre traducători, despre felul în care unii dintre ei pot impune un autor, despre cât de important este pentru un autor să aibă relaţii bune cu diverşi traducători. Sunt diferite cele două, ancheta şi discuţiile de la festival, pentru că-s multe feluri de traduceri, ştim asta de la Caragiale. 

De fapt eu voiam să spun că tot răsfoiesc din când în când un dicţionar special, al romanului tradus în România, aşa, să văd când a început toată povestea asta şi cum a continuat. Prima traducere e din 1794, după o versiune grecească, e vorba de Baltasar Gracyan Y Morales, Critil şi Androniu, adică primele nouă cânturi din El Criticon [roman tradus integral abia în 1975]. Se spune că mai există şi o tălmăcire din 1754, dar e rămasă în manuscris.

Dicţionarul e alcătuit de cei de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară Sextil Puşcariu [pun pariu că 80% dintre români nu ştiu să pronunţe corect acest nume].

PdS 71

La sfârşitul anului trecut, în ultimul Orizont a apărut un anunţ care spunea că începând din acest an se va acorda un premiu pentru  performanţă culturală, Premiul Petre Stoica [ar fi împlinit 80 de ani anul acesta]. Primul laureat este Şerban Foarţă, aşa că primul pds din 2011 îi este dedicat. Am ales poezia asta pentru că e acolo un vers la care eu ţin mult de tot. 

Şerban Foarţă

Pomieră

Pomii, ieri golaşi, azi umplu-mi pomiere cu larg bor:
iată merii, iată merii, iată meritele lor.

Fie ziua cât de mornă, într-un an mai mult moroz,
ei ne leagă, ei ne leagă, ei ne leagănă-n crengi roz.

Murmură mai galeş merii, pe când fum mai vezi pe horn,
decât dulcii, decât dulcii, decât dulcimer şi corn.

*

Iarna,-ntre chiseluri, lumea o scrutăm unicolor 
doar prin ambra, doar prin ambra, doar prin ambrazura lor. 

Leacuri mai de preţ nici însuşi vrăjitorul cel din Oz 
nu ne vinde, nu ne vinde, nu ne vindecă,-n Ventôse. 

Cere-mi-o şi, cu plăcere, înainte să adorm, 
eu, cu lâna-n floare-a merii/merinoşilor, te-adorn. 

* 

Prompt, această pomieră, pe când ceru-i tern ca tuciu', 
lor închin-o, lor închin-o, lor, - în chinovar străluciu!

De toate şi mai nimic

De câte ori am momente mai ciudate, nu ştiu încotro să o apuc, o voce din capul meu repetă I had  a farm in Africa. Nu prea ştiu de ce, poate pentru că cea mai frumoasă imagine posibilă e aceea cu leii ascultând Mozart, nu oriunde ci acolo, în sălbăticia lor, adică în libertate. Eu aş putea să zic Aveam şi eu cândva un blog. Aşa mulţi vizitatori are blogul ăsta [mult prea mulţi pentru halul de amorţeală în care se află], încât îmi dau seama că ar trebui să am minimum de bun simţ şi să zic şi eu ceva. Zilnic îmi propun să scriu dar zilnic şi renunţ. Mai că-mi vine să zic: îmi propun o dată şi renunţ de câteva mii de ori.

În 2010 s-au întâmplat tot felul de lucruri bune. Au apărut cărţi, reviste, edituri, festivaluri. S-au făcut bilanţuri, clasamente, previziuni şi încă se mai fac. Din ce am citit eu, aleg aşa:

poezie: De-a viul, Teodor Dună [deşi până în ultima secundă eram convinsă că voi alege Nimicul lui Mircea Cărtărescu]

proză: Rădăcina de bucsau, O.Nimigean [şi dacă ar fi mai multe romane de acest fel, aş citi mult mai puţine traduceri]

Vreau să le mulţumesc în mod special celor de la Lecturi Urbane [mai ales Ancăi Duma], pentru că de la ei am avut cartea (şi deja a pornit spre alţi cititori, sper să fie cât mai mulţi).

debut: Deadline, Adina Rosetti [ nu ştiu alt debut în proză, dar le cam ştiu pe cele poetice].

critică: Mihail Vakulovski,  Portret de grup cu generaţia 80. Poezia [n-am terminat de citit cartea, dar nu cred că-mi voi schimba părerea]

S-au întâmplat multe lucruri bune în 2010. În primul rând am reuşit să ajung la Festivalul de Poezie de la Bistriţa. Tot în primul rând, mă bucur că s-a inventat un Târg Naţional al Cărţii de Poezie [şi sper să ajung şi la ediţia de anul ăsta; dacă va fi tot în iunie, ajung sigur]. Din păcate la FILB n-am ajuns, dar a apărut la Timişoara un festival numit frumos Literatură şi vin, de la care aştept mult mai mult la ediţia a doua. La capitolul reviste, mă bucur că a apărut Poesis Internaţional [în sfârşit Vatra are concurenţă].

Dar parcă 2010 a fost în primul rând anul reeditărilor. Anul ăsta sper că va fi mai bun.

2011

Nu, totuşi nu

Lili Bunofski, Tacto, Curtea Veche, 2010

 A şaptea parte, dar ce parte!

Cătălin Pavel, Aproape a şaptea parte din lume, Humanitas, 2010

Fragmente, fărâme, un întreg

Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, 2008

Mai mult decât un debut interesant

Adina Rosetti, Deadline, Curtea Veche, 2010

Două personaje

Anca Maria Mosora, Paznicul, Humanitas, 2010