Am luat la rând aşa, una după alta, cărţile a trei autori americani [J.D. Salinger, Carson McCullers, Carol Shields] şi mi-a făcut mare plăcere să le citesc. M-am gândit de ce şi mi-am dat seama că răspunsul e simplu: sunt cărţi despre oameni [aparent] obişnuiţi, nu-s experimente, nu-i vorba de cărţi în care inteligenţa autorului să fie mai importantă decât cele prezentate, nu-s cărţi în care tehnica, sau senzaţionalul să-ţi sară în ochi, sunt cărţi în care personajele au viaţa lor, pe care şi-o construiesc aşa cum se pricep ele, mai bine sau mai rău, sunt cărţi despre oameni fericiţi sau nu, aşa cum sunt oamenii în lumea reală. Sau cum bine zicea Vonnegut într-un interviu: cu cât intri mai mult în sufletul unui personaj şi descrii în detaliu ce se întâmplă acolo, cu atât mai mulţi cititori se vor regăsi în cele scrise de tine. Şi acum să revin la Daisy şi la povestea ei.
Nu prea vreau să scriu despre bătrâneţe, deşi cred că se va întâmpla în final. Punctul de plecare este Jurnal în piatră, al lui Carol Shields. Nu ştiam nimic despre autoare, dar n-am putut să ignor banderola aceea pe care scrie Premiul Pulitzer 1995. Tot pentru cartea asta a luat şi un important premiu canadian, pentru că e o scriitoare ce aparţine ambelor ţări.
Jurnal în piatră e totuşi cea mai slabă dintre cele trei [concurenţa a fost mare] dar tot nu-mi pare rău că am citit-o. E istoria unei familii [nu lipseşte arborele genealogic, mai sunt intercalate şi câteva fotografii de epocă], figura centrală fiind Daisy Goodwill Flett. Unele capitole sunt foarte bune, dar nu peste tot se menţine aceeaşi atenţie dată personajelor. Uneori lucrurile se întâmplă pur şi simplu, autoarea nu dă detalii despre motivaţia anumitor gesturi, nici personajele nu spun mai nimic despre ce le trece prin cap şi suflet, aşa că se pierde o parte din tensiunea şi atmosfera acumulate până atunci. Începutul e tare frumos, am avut senzaţia că o budincă Malvern ar putea fi cel mai important lucru care trebuie făcut. Dar Mercy are o prezenţă episodică în carte, nu face decât budinca asta, iar apoi pe neaşteptate îi dă naştere lui Daisy, dar moare imediat după aceea, iar budinca dispare pentru totdeauna din poveste.
Ar fi putut să devină totul o simplă melodramă, pentru că Daisy pare urmărită de ghinion, îi moare mama la naştere, iar apoi, în luna de miere, nu oriunde, ci la Paris, îi moare soţul. Dar paginile foarte bune salvează romanul, fără a-l transforma însă în capodoperă. Daisy se va emancipa odată cu toate femeile secolului XX. Şi va muri într-un spital, destul de singură, pentru că nimeni nu prea are timp să vină să o vadă, deşi are copii şi nepoţi, dar toţi sunt ocupaţi şi locuiesc în alte oraşe, şi oricum nu ar fi putut s-o ajute cu adevărat. Îi murise şi cel de al doilea soţ, muriseră şi prietenele pe care le ştia de o viaţă; şi cam asta e, fiecare se duce odată cu lumea lui. Personajele feminine sunt însă destul de banale, inclusiv Daisy care e doar doamna Flett care trece prin chinul de a fi doamna Flett.
Cuyler Goodwill sau Magnus Flett mi s-au părut a fi cele mai interesante personaje [ar fi putut fi şi episodicul Jidan Bătrân, dar spre final se destramă tot misterul din jurul lui]. Parcă îl văd pe Cuyler mergând spre casă după o zi de lucru istovitoare, având grijă să nu-şi murdărească prea tare cămaşa, şi în loc de o seară fericită, îşi găseşte soţia moartă şi nu va înţelege niciodată de ce nu i-a spus că vor avea un copil. Şi el va muri singur, bătrân, dar împăcat cu sine şi cu toate cele din jur, cu gândul la Mercy, pe care n-a uitat-o, deşi căsnicia lor a durat doar vreo doi ani. Magnus Flett e un personaj fabulos, care va trăi până la 115 ani, dar va sfârşi tot singur, într-un azil, nu în America, pentru că o abandonează cu furie şi revine în ţara din care emigrase cândva. După ce e părăsit de Clarentine, deşi nu înţelege nimic din comportamentul ei, Magnus scotoceşte prin toată casa şi găseşte cărţile care probabil i-au sucit minţile soţiei sale. Le citeşte şi el, ba mai mult decât atât, va învăţa pe dinafară fragmente ample din Jane Eyre.
Nu ştiu din ce motiv [am devenit eu sensibilă la acest subiect*, sau într-adevăr sunt paginile cele mai bine scrise] dar spectacolul bătrâneţii e pe alocuri terifiant. Nu ştiu exact ce vârstă avea Carol Shields când a scris cartea. Poate era ca unele dintre personajele ei: A citit undeva că vârstnicii învaţă să facă un pas înapoi ca să cuprindă mai mult cu privirea, că mijesc ochii şi aglomerează în minte noi posibilităţi. Din păcate Carol Shields nu face asta tot timpul, de aceea cartea e mai curând una cuminte.
Carol Shields, Jurnal în piatră, traducere de Ariadna Grădinaru, Humanitas Fiction, 2008
*În copilărie, obişnuiam să trag cu urechea/la tot ce era interzis/- metodă profilactică pentru o maturitate uşoară./Azi adun informaţii despre o bătrâneţe sumară/care a început să-mi crească în palmă.//Până şi zece mii de spânzurători/înălţate de-a lungul marilor literaturi/ar fi mai puţin înfricoşătoare/decât ceea ce mi-e dat să aud. [fragment din Zece mii de spânzurători, Mutilarea artistului la tinereţe, Mariana Marin]
Posts
