Era o vreme în care Aer cu diamante, Cinci şi Desant 83 apăreau în aceeaşi frază, aşa ca să se ştie, pentru luare aminte. Cu timpul parcă unii au început să le uite, într-o anchetă a celor de la Noua literatură despre volumele colective, Cinci lipsea. Au urmat apoi recentele reeditări. [aici o să apară o poveste întreagă]
Florin Iaru
Marile etaje
Iubita mea aleargă prin oraşul de muşama
de la cimitirul de fontă la morga de catifea
Ea strânge în braţe buchetele nichelate
ale instrumentelor disecţiei eşuate
În calea ei cad de la marile etaje
ale necomunicării
melancolici albaştri
îmbătrânind de urechi
în aşteptarea asfaltului
Câinelui meu îi putrezesc prin intestine
regrete canine flori de oţel şi suspine
El îşi adulmecă stăpânul absent
cu botul cu sufletul lui de convalescent
În calea lui ies peste o mie
de suflete de hârtie
trase pe asfaltul proaspăt turnat
de câte un mic animal flagelat
Iubita mea câinele meu află încet despre mine
că mă compuneam din atomi ca oricine
că sub schelăria de case
râd încă amănuntele nebuloase
iubita mea câinele meu află încet despre mine
ceea ce se vedea în cordul meu de mohor
care încă din anii cei buni
ajunsese o casă de nebuni
locuită de un măturător.
Aer cu diamante
Ea era atât de frumoasă
încât vechiul pensionar
se porni să roadă tapiţeria
scaunului pe care ea a stat.
În iarna curată, fără zăpadă
maşina uscată încercă s-o ardă.
Dar ea de mult coborâse când s-a auzit
înghiţitura.
Şoferii mestecaţi
au plâns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă.
În schimb era atât de frumoasă
încât şi câinii haleau
asfaltul de sub tălpile ei.
Atunci portarul îşi înghiţi decoraţiile
când ea intră în casa fără nume
iar mecanicul sparse în dinţi
cheia franceză şi cablul
ascensorului ce-o purtă
la ultimul etaj.
Paraliticul cu bene-merenti
începu să clefăie clanţa inutilă
şi broasca goală
prin care nu putea curge
un cărucior de lux.
Ei cu toţii mâncară
piciorul mansardei
ei cu toţii mâncară ţiglă
când ea urcă fâlfâind pe acoperiş
când ea nu putea fi ajunsă.
Meteorologul de pe muntele Golgota
roase timpul probabil
iar ultimul Om în Cosmos
îşi devoră capsula
când ea depăşi sistemul terestru
— Ce-ai să faci de-acuma in cer? –
au întrebat-o
cu gurile şiroind de regrete.
Dar ea era atât de frumoasă
încât a fost la fel de frumoasă
şi-n continuare.
Iar ei nu găsiră în toată
lumea largă
destule măsele
destule gâtlejuri
în care să spargă
să macine, să îndese
distanţa care creştea mereu
şi restul cuvintelor până la moarte.
Batista neagră
Ne-am închis într-o cameră
şi am
schimbat capetele între noi
şi ne-am
legat la ochi
cu o batistă neagră.
Hai hai
în vatra de sânge a străzii
în cartierul cu rufe
pe acoperişuri
prin cimitire după flori
în inima doamnei
în gaura cheii
în mă-sa de amintire
în spârcul silabelor
în tren
pe tren
sub tren
la ora monstruoasă
când timpul făcea fum in tigaie
când un orb rătăcea sub pământ
când capetele îşi smulg cu dinţii
batista neagră.
— Am visat – spune capul blond – că mă
urcasem în tren şi părăsisem oraşul
N-aveam bilet, n-aveam inimă, nu aveam
haine sau bani
când mă-nşfăcară moartea cu naşul.
Posts
