PdS întârziat, dar 74

Ieri am tot învârtit nişte cărţi de poezie căutând un pds, am tot încercat să aleg unul,  dar n-am reuşit. Dar azi m-am hotărât, am ales două texte, din Şcoala specială:

Viviana Muşa

 8 martie 

e ziua când vin inspectoarele şi cântăm
de ziua ta mămică şi primim ajutoare
facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mâinile brici -
şi ştie să facă tot felul de crenguţe înflorite
din toate pungile şi gunoaiele.
Când vine vorba de familie te cam bufneşte râsu
şi se face pielea de găină.
Familia este o planşă urâtă şi plină de praf
care stă în magazie
pe care scrie romdidactica.
Are şi bunici. 

pe vocea ei

Aş vrea să vă întreb ceva în secret.
La copii şi la mamele lor vocile sunt la fel
de la natură sau că se obişnuiesc unii cu alţii?
E important, adică dacă vorbesc eu cu mine
aşa cum ar vorbi mama mea
să mă încred că vorbesc pe vocea ei sau nu?

Citiţi şi o cronică semnată de Simona Sora. [Nici eu nu ştiu exact câtă poezie e în cartea asta, care încearcă mai ales să refacă o lume, un anumit mod de a o vedea/înţelege. Şi eu am stat o vreme printre nişte copii cu nevoi speciale, de aceea cartea asta mă bântuie uneori. ]

Fragmente, fărâme, un întreg

Am tot amânat citirea acestei cărţi, deşi s-a vorbit destul de mult şi frumos despre Simfonia lupului în 2008, atunci când a apărut în traducere şi la noi. Dar eu am fost cumva mai sceptică, poate pentru că uneori laudele nu au acoperire în realitate. Ar mai fi un motiv şi o să-l spun: ştiam câte ceva despre poetul Marius Daniel Popescu, poezia lui nu m-a convins, deşi s-a scris bine despre debutul său. Dar au scris mai mult prietenii şi îi înţeleg, într-un fel îşi apărau propria poetică. Aşa că eu nu prea credeam că romanul poate fi aşa cum se zicea, dar m-am înşelat. Şi mă bucur că e aşa. 

Pe deasupra cartea asta demonstrează odată în plus  că poţi refolosi orice tehnică narativă, dacă ai talent nimic nu va părea perimat, nimic nu va fi plictistor. Pe coperta ultimă, este un scurt comentariu al lui Daniel Rothenbuhler, preşedintele juriului care i-a acordat Premiul Robert Walser lui Marius Daniel Popescu: Romanul ne-a impresionat prin stil şi naraţiune. El instaurează o înnoire în tradiţia literară, şi acest lucru ne-a impresionat pe toţi.  Adevărul e că Simfonia lupului e o carte vie, nu pare deloc  a veni pe urmele unei tradiţii literare şi totuşi... Cartea e alcătuită din fragmente de diverse dimensiuni, naratorii sunt şi ei mai mulţi şi, mai ales persoana verbului se tot schimbă, de la persoana întâi se trece deseori la persoana a doua, dar nici a treia nu lipseşte de tot. Rezultă până la urmă o complicată arhitectură narativă în care cititorul nu se pierde, mai ales pentru că povestea îl ţine mereu în priză şi toate detaliile astea nu îngreunează lectură, dimpotrivă, o dinamizează.

Aveam senzaţia că toate tehnicile textualiste sunt perimate, dar uite că pot fi refolosite foarte bine când ai ceva de spus. Pentru că Marius Daniel Popescu are de spus o poveste, povestea unui copil crescut de bunică, un copil care îşi pierde tatăl în urma unui accident absurd, iar apoi va trece prin multe greutăţi. În final va alege să plece din ţară, va ajunge în Elveţia şi acolo va avea familia lui. Dar cuvintele, cuvintele care spun toată povestea asta probabil n-ar trebui să existe. E o revoltă surdă împotriva lor, poate pentru că ele nu pot exprima adevărul adevărat, altele stârnesc amintiri dureroase, altele vorbesc despre lucruri care n-ar trebui să fie: Cuvântul "ruşine" n-ar trebui să existe, asta ar fi trebuit să scrie oamenii în dicţionare. Îmi imaginez un dicţionar în care fiecare cuvânt să aibă, în paranteze, explicaţia următoare: "La urma urmei, acest cuvânt n-ar trebui să existe!"

Nu există nicio asemănare evidentă  între romanul lui şi cărţile semnate de ceilalţi elveţieni ai literaturii române, Aglaja Veteranyi şi Cătălin Dorian Florescu. Fiecare ei îşi spune propria poveste, fiecare în felul lui. Simfonia lupului cred că nu se putea scrie decât aşa, în acest mod fragmentar şi incomplet, altfel autorul ar fi avut dificultăţi în a explica stări greu de explicat. Aparent inexplicabil, Paul [personajul principal, adică] începe să urle : " Văd cum îmi pierd minţile încep să scot limba în faţa oglinzii din baie şi nu vreau să scot limba şi mă privesc îm blestemata de oglindă cum fac grimase îmi vine să latru înnebunesc şi îmi dau seama băga-mi-aş mă aud urlând ca un lup da urlu ca un lup la lună Dumnezeule sunt la un pas de nebunie trebuie să fac ceva să chem ambulanţa scot limba întruna trebuie să reacţionez trebuie să beau ceva mă duc în bucătărie lătrând în frigider (...). " Crescut în ţara condusă de partidul unic, una în care schizofrenia pare a fi generalizată, nici nu-i de mirare că la un anumit moment amintirile se răzbună.

S-ar putea discuta mult despre cartea asta, despre personaje şi stil, despre oglindirea trecutului din ţara partidului unic,  dar blogul nu prea e un spaţiu prielnic pentru mari desfăşurări de forţe. Aşa că mă opresc aici. Aştept şi al doilea roman, nu ştiu în ce măsură îl va continua pe acesta, nici nu ştiu dacă aceeaşi formulă ar mai putea fi folosită. Dar Simfonia lupului e mai mult decât un roman bun. În loc de încheiere un citat:  (...) erau acolo ca într-o piesă de teatru al cărei decor era decorul unei ţări întregi. Eşti un martor al mizeriilor lumii, ai trăit şi trăieşti ca să vezi, să auzi, să povesteşti.

Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, 2008 [se poate citi un fragment aici.]

De prin reviste

Poate aţi aflat deja de pe blogul lui Mihail Vakulovski: Tiuk! 29 e pe net. Şi pot să mă laud că am şi eu acolo o rubrică, la Poveştiuci pe bune găsiţi PdS 10 din 70. Şi am mai zis câte ceva şi la 10 TOPuri 10 pentru Tiuk! de 10 ani. Vedeţi voi acolo despre ce-i vorba. Am alcătuit fiecare top de parcă ar fi fost singurul pe care trebuia să- l fac, de asta veţi vedea că se repetă anumite nume. Mai zic: m-am mirat vâzând că nu l-am inclus pe Vonnegut în topul scriitorilor favoriţi, am văzut după ce trimisesem mailul, dar am hotărât să nu schimb nimic. La poeţi români nu l-am trecut pe Eminescu, nu ştiu de ce, cred că Ziua Culturii a  fost de vină [şi despre ziua asta am zis ceva în Ring, vedeţi aici; sunt ultima pe listă, dar vă asigur că nu înseamnă nimic, nici nu mi-a cerut nimeni voie să mă treacă ultima, nici eu nu am cerut voie nimănui să apar acolo.]  Adevărul e că fără Mişu nu se poate, fără el n-ar fi fost nici ceilalţi. So it goes. 

Completare. Am văzut că din nou Tiuk! are  probleme tehnice, trec aici topurile mele:

răspunsuri parţiale, ordine alfabetică

10 TOPuri 10 pentru Tiuk! de 10 ani
 

10 scriitori preferaţi

Stefan Agopian, Roberto Bolaño, Dostoievski, T S Eliot, Jeffrey Eugenides, Mariana Marin, Rabelais, William Styron, Vargas Llosa, Walt Whitman

10 scriitori români preferaţi

Ştefan Agopian, George Bacovia, Ştefan Bănulescu, Hortensia Papadat Bengescu, Mircea Cărtărescu, Filip Florian, Mircea Nedelciu, Constant Tonegaru, Mariana Marin, Cristian Teodorescu

10 poeţi români preferaţi

George Bacovia, Dan Coman, Claudiu Komartin, Mariana Marin, Ileana Mălăncioiu, Ion Monoran, Ioan Es. Pop, Nichita Stănescu, Cristian Simionescu, Constant Tonegaru

10 prozatori români preferaţi

Ştefan Agopian, Ştefan Bănulescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ioana Bradea, Mircea Cărtărescu, Filip Florian, Anton Holban, Mircea Nedelciu, Camil Petrescu, Cristian Teodorescu

PdS 73

Pe la sfârşitul secolului XX, cei de la Univers au dat startul unui concurs de manuscrise; şi uite aşa prin 1999 au apărut câteva cărţi în colecţia Prima Verba. Printre ele Bucla lui T.O.Bobe. [Cei care au pierdut ediţia asta,  au dat de Nea Gică  în Centrifuga.]

T.O.Bobe

Relatare despre productivitatea muncii

Nea Gică are şase oglinzi de perete, şase chiuvete, şase scaune de frizer şi nici un angajat. Salonul lui e mereu plin şi scaunele sînt ocupate. Nea Gică trece pe la fiecare şi face, contra cronometru, cîte-o mutare. Aşa tunde şi bărbiereşte: de dimineaţa pînă seara dă simultane şi cîştigă fiecare partidă. A studiat toate deschiderile posibile de foarfecă, a învăţat să controleze creştetul, locul cel mai expus la vîrteje, iar la final, cînd tabla rămîne aproape goală, reuşeşte să aranjeze piesele astfel încît orice client să plece mulţumit, învins, dar cu fruntea sus.

Mai mult decât un debut interesant

Într-o ţară normală, Deadline ar fi fără discuţie un mare succes de librărie. La noi sigur îl vor citi câţiva, nu ştiu câţi, dar îl vor citi cu plăcere.

M-am uitat un pic pe bloguri şi am văzut că s-a scris câte ceva despre romanul ăsta şi toată lumea a zis de bine. Citiţi deci ce au scris Ionuca, Raul, Bogdan Voicu, Laura. Şi după ce vedeţi ce părere au bloggeri [sau înainte, cum doriţi] citiţi şi cronica lui Marius Chivu, şi recenzia Simonei Vasilache. Pe Liternet am dat şi peste un fragment din roman. Marius Ghilezan zice câte ceva despre un chick lit pe invers, dar numai coperta e de vină [am tot comentat cu câţiva prietenii detaliul ăsta], altfel cartea nu are nicio legătură cu niciun fel de chick lit; şi doar el are şi câteva obiecţii [cu care eu nu-s de acord, adică mie nu mi s-a părut că Adina Rosetti ar fi tributară textualismului, adică nu cred că  ar folosi în exces anumite efecte textualiste; cred că dozează totul foarte bine].

Romanul porneşte de la întâmplări reale: povestea unei tinere care a murit  din cauza epuizării, a oboselii acumulate dincolo de o anumită limită suportabilă, dar şi povestea lui Ion Bârlădeanu, boschetarul  devenit celebru pentru colajele sale. Şi povestea bloggerilor are destule legături cu realitatea. Nu ştiu cât de mult a inventat Adina Rosetti, pentru că nu am urmărit poveştile astea, nu ştiu cum au apărut ele în presă.

Şi de fapt nici nu cred că are importanţă, important e romanul; şi e unul foarte bine scris şi mai ales bine construit. Sigur nu e deloc uşor să iei nişte nume şi să le dai viaţă şi carnalitate. Personajele sunt vii, bine individualizate, toate vocile care spun părţi din poveste sunt credibile. E mare lucru să poţi schimba naratorii, planurile  şi povestea să rămână vie şi interesantă.

Şi dacă lui Raul i-au plăcut cel mai mult confesiunile şefului Mirunei, eu trebuie să spun că mi-a plăcut la nebunie povestea motanului. E atât de credibilă povestea lui, dar şi vocea lui, încât trec aici şi un fragment să vă convingeţi:

În seara aceea de vineri, totul a fost ca de obicei, numai că ea pur şi simplu nu s-a mai trezit. Ben a simţit abia dimineaţa că trupul ei nu mai răspândeşte căldura cu care era obişnuit. [...]. A lins-o pe mâini şi pe faţă, cu gândul s-o trezească, apoi a apăsat cu lăbuţele butoanele obiectului mic şi argintiu, care părea că se oprise şi el, ca un ceasornic stricat, a dat iama printre hârtiile împrăştiate pe masă, mieunând, şi chiar a răsturnat cana roşie cu cafea, încercând s-o trezească din somnul profund în care căzuse. [...] Când, după o vreme, Ben şi-a dat seama că lucrurile vor rămâne aşa, că de-acum înainte ea n-o să-l mai mângâie pe spinare şi n-o să-şi mai împartă mâncarea chinezească cu el, aşa cum nici el n-o să se mai ghemuiască vreodată lângă ea pe canapea, aşteptând să fie alintat, deşi nu-l învăţase nimeni ce-i aia moarte, s-a refugiat sub masa din bucătărie cuprins de un sentiment copleşitor, pe care oamenii l-ar numi tristeţe, şi-a aşteptat să vadă ce se întâmplă mai departe cu el.

Şi motănelul ăsta va fi o vreme unul vagabond, un maidanez care se va descurca bine pe străzi. Şi ne va învăţa ceva, ceva ce n-ar trebui să uităm:

Libertatea e cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui motan tânăr care şi-a petrecut primii ani din viaţă dormitând pe o canapea şi mâncând bobiţe cu gust de peşte.
 
Nu va fi singur pe lume, pentru că de undeva, de pe turla bisericii, stăpâna lui îl veghea. Doar Ben, Zaim şi pentru o fracţiune de secundă încă cineva au putut să o vadă refugiată acolo, într-o rochie albă vaporoasă. Dar motănelul îşi va găsi un nou stăpân, dar din când în când se va gândi şi la libertatea lui pierdută.

Mai multe poveşti sunt împletite în cartea asta, care doar aparent poate fi redusă la o singură frază, doar aparent e povestea unei fete dintr-o multinaţională, o fată care moare de prea multă muncă. Pentru că povestea lui Zaim ne duce şi în trecut, iar povestea lui Skydancer e cu totul alta. Romanul e însă bine construit [cred că am mai zis asta] şi bine strunit stilistic. Răzvan Petrescu spune că e unul dintre cele mai bune romane de debut din ultimii 20 de ani. Cu siguranţă e un roman care n-ar trebui să treacă neobservat,  pentru că nu avem mulţi debutanţi atenţi la poveste, construcţie şi stil.

Adina Rosetti, Deadline, Curtea Veche, 2010

Două personaje

Am stat un pic [mai mult] pe gânduri: să scriu sau nu despre cartea asta? Mi-am zis apoi că ar trebui să spun câteva cuvinte pentru că mai mult ca sigur nu vor vorbi prea mulţi despre ea. Paznicul e al treilea roman publicat de Anca Maria Mosora, primele două i-au fost şi traduse în cehă [parcă]. Eu pe primul [Arhanghelii nu mor] nu l-am citit, adică exact pe cel considerat cel mai bun [a şi luat un premiu de debut].

Nu prea-s de acord cu ce scrie pe coperta a patra şi anume că personajele sunt simple marionete, am eu  senzaţia că personajele [nici nu-s numeroase] duc aici greul, nu toate, doar vreo două. Dacă în Reality Game Show importantă era povestea, aici povestea e redusă la minimum. Şi nu pot să nu spun că, intrat pe mâna unui redactor [nu e niciunul trecut pe carte], Paznicul ar fi putut fi un roman bun(icel). Aşa însă cam şchioapătă, noroc cu cele două personaje de care ziceam: preotul şi doctorul Sever Oprea. Eu una aş fi tăiat primul capitol [dă asul din mânecă] sau eventual îl risipeam undeva prin capitolul şase. Şi de corectură ar fi avut nevoie cartea asta, unele greşeli sunt inadmisibile. Am mari pretenţii de la Humanitas, pentru că e una din cele mai bune edituri.

Câteva secvenţe sunt foarte reuşite, în primul rând aceea în care preotul îşi taie hainele, dar e cam puţin. Aşa că închei aici însemnarea mea ultraşcolărească, dar ăsta e materialul avut la dispoziţie.

Anca Maria Mosora, Paznicul, Humanitas, 2010

PdS 72

De câteva ori am tot schimbat autorul, mai întâi am zis că e 15 ianuarie, ar trebui să fie Mişu. Iată-l:

Mihai Eminescu 

În zadar în colbul şcolii...

În zadar în colbul şcolii, 
Prin autori mâncaţi de molii, 
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,
Şi pe foile lor unse 
Cauţi taine nepătrunse 
Şi cu slovele lor strâmbe 
Ai vrea lumea să se schimbe.
Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ — 
Ci trăieşte, chinuieşte 
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.

Pe urmă am zis: nu, ar trebui să fie Nora Iuga, pentru că de curând a fost ziua ei. Am ales poeziile cu care a stârnit ropote de aplauze la lectura de la penitenciarul bistriţean.

Nora Iuga

inimă albastră

vai, cu ce bărbat urât
am dansat aseară boleroul
toată noaptea l-am privit şi am tăcut
şi în zori am incendiat metroul,

ce bărbat urât oh, ce bărbat
am legat aseară-ntr-o batistă
şi pe apa morţilor l-am dat
eu dintre frivole cea mai tristă

şi acum vă zic cu jurământ
că nu am regrete nici ruşine
dar îmi pare rău că în mormânt
n-o să se mai culce el cu mine

mondo cane 

am pierdut un câine roşu
concurent la maraton
niciun câine nu e roşu
dacă n-are şi melon
poate-a fost un câine verde
cu stăpânul anonim
ce să facă-un câine verde
dacă nu-l chema selim
dar era un câine-albastru
aranjat într-un bordel
lasă câinele albastru 
c-a fugit cu charles martel
nu e niciun câine ocru
niciun câine violet
niciun câine mare socru
niciun câine capulet
numai câinele cel negru
îmbrăcat într-o livrea
stă şi-mi face semn cu ochiul
dintr-o ceaşcă de cafea.

Iar spre seară am schimbat iar, pentru că Dinu Flămând a luat Premiul Mihai Eminescu. Opera Omnia. Eu una l-aş fi preferat pe Vasile Vlad, de fapt cred că Vasile Vlad era singurul dintre cei cinci nominalizaţă care are ce căuta pe acelaşi raft cu M. Ivănescu, Gellu Naum & co. Ascultându-l însă pe Mircea Martin, m-am îmblânzit şi mi-am dat seamă că e loc sub soare pentru toată lumea. Şi vorba lui Nichita: fiecare poet ar trebui să primească măcar un premiu pentru a vedea că asta nu-l face nici mai bun, nici mai rău decât e (citatul e din memorie, sper că nu l-am schimbat prea mult).


Dinu Flămând

***

tu erai logodnica atelierelor îţi citeam
sonetele Gabrielei Mistral ne citeam
spaima pe feţe şi era o eczemă de resemnare
în inserare îmi citeai compoziţiile elevilor tăi
despre iarna în Bărăgan
ne citeam unii pe alţii şi ne iubeam
ne citeau unii alţii şi ne urau
nu înţelegeau cum eram
cum erau
eram eras erat
eternitate
a frigului ghemuit în gurile noastre

veneau zăpezile cu o lumină zgârcită
şi acopereau urâţenia lumii
iar noi aşteptam

Diverse

Tot răsfoind diverse reviste, am dat peste nenumărate anchete, nu toate legate de anul 2010. De exemplu în Verso am găsit un dosar despre presa culturală. De citit! Iar în România literară se caută răspunsuri la întrebarea: care sunt scriitorii de azi pe care îi admiraţi? În cel mai recent număr al Dilematecii se vorbeşte despre prima traducere.

Mi-am adus aminte că şi la recentul festival de Literatură şi vin s-a vorbit mult despre traducători, despre felul în care unii dintre ei pot impune un autor, despre cât de important este pentru un autor să aibă relaţii bune cu diverşi traducători. Sunt diferite cele două, ancheta şi discuţiile de la festival, pentru că-s multe feluri de traduceri, ştim asta de la Caragiale. 

De fapt eu voiam să spun că tot răsfoiesc din când în când un dicţionar special, al romanului tradus în România, aşa, să văd când a început toată povestea asta şi cum a continuat. Prima traducere e din 1794, după o versiune grecească, e vorba de Baltasar Gracyan Y Morales, Critil şi Androniu, adică primele nouă cânturi din El Criticon [roman tradus integral abia în 1975]. Se spune că mai există şi o tălmăcire din 1754, dar e rămasă în manuscris.

Dicţionarul e alcătuit de cei de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară Sextil Puşcariu [pun pariu că 80% dintre români nu ştiu să pronunţe corect acest nume].

PdS 71

La sfârşitul anului trecut, în ultimul Orizont a apărut un anunţ care spunea că începând din acest an se va acorda un premiu pentru  performanţă culturală, Premiul Petre Stoica [ar fi împlinit 80 de ani anul acesta]. Primul laureat este Şerban Foarţă, aşa că primul pds din 2011 îi este dedicat. Am ales poezia asta pentru că e acolo un vers la care eu ţin mult de tot. 

Şerban Foarţă

Pomieră

Pomii, ieri golaşi, azi umplu-mi pomiere cu larg bor:
iată merii, iată merii, iată meritele lor.

Fie ziua cât de mornă, într-un an mai mult moroz,
ei ne leagă, ei ne leagă, ei ne leagănă-n crengi roz.

Murmură mai galeş merii, pe când fum mai vezi pe horn,
decât dulcii, decât dulcii, decât dulcimer şi corn.

*

Iarna,-ntre chiseluri, lumea o scrutăm unicolor 
doar prin ambra, doar prin ambra, doar prin ambrazura lor. 

Leacuri mai de preţ nici însuşi vrăjitorul cel din Oz 
nu ne vinde, nu ne vinde, nu ne vindecă,-n Ventôse. 

Cere-mi-o şi, cu plăcere, înainte să adorm, 
eu, cu lâna-n floare-a merii/merinoşilor, te-adorn. 

* 

Prompt, această pomieră, pe când ceru-i tern ca tuciu', 
lor închin-o, lor închin-o, lor, - în chinovar străluciu!

De toate şi mai nimic

De câte ori am momente mai ciudate, nu ştiu încotro să o apuc, o voce din capul meu repetă I had  a farm in Africa. Nu prea ştiu de ce, poate pentru că cea mai frumoasă imagine posibilă e aceea cu leii ascultând Mozart, nu oriunde ci acolo, în sălbăticia lor, adică în libertate. Eu aş putea să zic Aveam şi eu cândva un blog. Aşa mulţi vizitatori are blogul ăsta [mult prea mulţi pentru halul de amorţeală în care se află], încât îmi dau seama că ar trebui să am minimum de bun simţ şi să zic şi eu ceva. Zilnic îmi propun să scriu dar zilnic şi renunţ. Mai că-mi vine să zic: îmi propun o dată şi renunţ de câteva mii de ori.

În 2010 s-au întâmplat tot felul de lucruri bune. Au apărut cărţi, reviste, edituri, festivaluri. S-au făcut bilanţuri, clasamente, previziuni şi încă se mai fac. Din ce am citit eu, aleg aşa:

poezie: De-a viul, Teodor Dună [deşi până în ultima secundă eram convinsă că voi alege Nimicul lui Mircea Cărtărescu]

proză: Rădăcina de bucsau, O.Nimigean [şi dacă ar fi mai multe romane de acest fel, aş citi mult mai puţine traduceri]

Vreau să le mulţumesc în mod special celor de la Lecturi Urbane [mai ales Ancăi Duma], pentru că de la ei am avut cartea (şi deja a pornit spre alţi cititori, sper să fie cât mai mulţi).

debut: Deadline, Adina Rosetti [ nu ştiu alt debut în proză, dar le cam ştiu pe cele poetice].

critică: Mihail Vakulovski,  Portret de grup cu generaţia 80. Poezia [n-am terminat de citit cartea, dar nu cred că-mi voi schimba părerea]

S-au întâmplat multe lucruri bune în 2010. În primul rând am reuşit să ajung la Festivalul de Poezie de la Bistriţa. Tot în primul rând, mă bucur că s-a inventat un Târg Naţional al Cărţii de Poezie [şi sper să ajung şi la ediţia de anul ăsta; dacă va fi tot în iunie, ajung sigur]. Din păcate la FILB n-am ajuns, dar a apărut la Timişoara un festival numit frumos Literatură şi vin, de la care aştept mult mai mult la ediţia a doua. La capitolul reviste, mă bucur că a apărut Poesis Internaţional [în sfârşit Vatra are concurenţă].

Dar parcă 2010 a fost în primul rând anul reeditărilor. Anul ăsta sper că va fi mai bun.

2011

Nu, totuşi nu

Lili Bunofski, Tacto, Curtea Veche, 2010

 A şaptea parte, dar ce parte!

Cătălin Pavel, Aproape a şaptea parte din lume, Humanitas, 2010

Fragmente, fărâme, un întreg

Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, 2008

Mai mult decât un debut interesant

Adina Rosetti, Deadline, Curtea Veche, 2010

Două personaje

Anca Maria Mosora, Paznicul, Humanitas, 2010