O doamnă un pic infractoare

Dacă ieri am povestit despre un roman poliţist citit fără să-mi doresc aşa ceva, azi o să spun câteva cuvinte despre un roman poliţist pe care am vrut să-l recitesc pentru că atunci, în acel moment nu eram în stare să citesc ceva complicat, nu-mi doream să citesc o capodoperă, ci o carte simpatică, una comercială. Ce blasfemie: în ţara asta în care se scriu doar capodopere şi toţi cititorii sunt geniali tot timpul, şi nici nu-şi pierd vremea cu bagatele, eu mi-am dorit să fiu blondă.

Dar cred că un scriitor care a reuşit să dea viaţă unui personaj care să-l definească nu poate fi trecut aşa uşor cu vederea, nici măcar atunci când scriitorul e unul de romane poliţiste. Iar Rodica Ojog Braşoveanu a inventat-o pe Melania Lupu, o doamnă nostimă, pusă mereu pe şotii, nu toate legale. [De fapt cam toate personajele ei negative sau doar uşor certate cu legea sunt foarte bine construite]. Acum vreo doi ani am recitit 320 de pisici negre, tot pentru a vedea cum sună la recitire [după ani buni] cărţile astea care se vindeau cândva pe sub mână, la pachet cu nu ştiu ce tâmpenie. Nu mai ştiu exact acţiunea, nu mai îmi aduc aminte detaliile, dar pe Melania încercând să vadă care e motanul ei [din sutele de pisici negre] nu o pot uita.

Cianură pentru un surâs e primul roman cu Melania, sper că nu mă înşel. Povestea pare uşor complicată, într-un apartament locuit de mai mulţi locatari au loc sinucideri suspecte. Din păcate Rodica Ojog Braşoveanu prea spune tot ce le trece personajelor prin cap şi aşa dispare misterul; un cititor atent cam ştie ce se va întâmpla, criminalul nu poate fi decât unul singur şi nu prea ştiu dacă toată povestea poate sta în picioare.

Dar nu contează, pentru că Melania şi Mirciulică al ei sunt minunaţi. Cam aşa intră în scenă:
Melania Lupu scoase un oftat de mulţumire. Pasienţa se tăia pe decari - belşug- şi pe aşi, adică bucurie şi izbândă în chestiuni oficiale. N-avea nicio problemă oficială de rezolvat, dar asta nu însemna nimic. Oricum era bine.
Dădu jos motanul care-i adormise în poală şi cu paşi mărunţi se îndreptă spre oglindă. Îşi şterse obrazul mic cu un tampon muiat în lapte de castraveţi, apoi strânse părul alb, buclat într-un tulpan subţire. Deschise scrinul cu gesturi furişe şi scoase dintr-o pungă două bomboane fondante. Ezită o clipă şi mai luă una. Se vârî în aşternut, cu un chicot înfundat. Strânse între picioarele îngheţate cărămida fierbinte şi stinse lumina. Şopti cu gura încleştată de şerbet:
-Unde am rămas draga mea? Eram deci în insulele Bermude. Un prinţ excentric pe care-l cunoscusem la Istanbul...
În odaia goală, femeia visa cu ochii deschişi.

Rodica Ojog Braşoveanu, Cianură pentru un surâs, Nemira, 2009