Am aflat de existenţa lui Roberto Bolaño anul trecut, tot prin toamnă, când au fost la Timişoara nişte prozatori spanioli. Nu eram sigură că i-am reţinut bine numele, dar când am văzut cartea în librării am întrebat o prietenă, mare cunoscătoare de spanioli şi tot felul de latino-americani, dacă să citesc sau nu romanul ăsta. Şi mi-a zis obligatoriu!, pe un ton care vroia să zică habar n-ai ce pierzi dacă nu-l citeşti. [De fapt, fiind într-un fel de pauză, mă gândeam să-mi calc pe inimă să citesc Le Clezio, dacă tot l-au nobelizat unii, dar mai mult de mi-a plăcut nu mi-a zis nimeni, şi am întrebat vreo 2-3 persoane, aşa că probabil nu-l voi citi niciodată; există o singură persoană care m-ar putea convinge să-l citesc, sunt curioasă dacă o să reacţioneze în vreun fel la ce am scris eu aici.]
Între timp am aflat: Nocturnă în Chile nu e cea mai bună carte a lui Bolaño şi după ce am citit cronica asta din The New Yorker, abia aştept să se traducă şi celelalte.
Cartea asta ar trebui citită dintr-o suflare, din păcate eu a trebuit să fragmentez lectura. E o poveste despre noi toţi până la urmă, aşa se întâmplă cu toate cărţile bune, deşi aparent vorbesc despre avioane, ozn-uri, trădări, antici, extratereştri, uneltiri, iubiri pierdute sau nu, toate sfârşesc prin a vorbi despre noi.
Nu e nimic simplu când e vorba de sud-americani. Pe patul de moarte, după ce trece prin încercări şi compromisuri, Urrutia Lacroix, preotul devenit critic literar, se întreabă dacă nu cumva el e tânărul îmbătrânit care îl priveşte cu nişte ochi plini de reproşuri. Şi asta pentru că istoria Americii Latine e una a nesfârşitelor dictaturi, e amintit şi Allende, şi Castro, dar şi Pinochet. Iar Europa e locul în care şoimii urmăresc orice porumbel aparent nevinovat. Desigur oamenii supravieţuiesc, suferă, se mai şi bucură uneori, de multe ori se conformează. Aşa se scrie marea literatură, nu doar în America Latină, ci şi în Occident, spune cu tristeţe Bolaño.
Terifiante sunt întâmplările care au loc în casa Mariei Canales, întrunirile mondene, amintind de saloanele literare, care ignoră torturile care se întâmplau la subsol.S-ar putea discuta la nesfârşit despre acel cuplu ciudat de avocaţi, Aru şi Acirf, care-l trimite pe Lacroix în Europa, iar mai apoi îl roagă să-i predea lui Pinochet lecţii despre marxism. S-ar putea discuta despre Neruda, poetul de stânga şi Ernst Junger, ofiţer SS, despre pseudonime, identităţi şi false identităţi.
Se poate rezista prin cultură? Contează dacă suntem liberi sau nu atâta timp cât nu suntem fiinţe morale? Poţi fi liber printre oameni liberi, atâta timp cât cei de acasă nu sunt liberi? Un şir nesfârşit de întrebări îşi caută răspunsul. Cu siguranţă o să recitesc romanul ăsta cât de curând, cum îmi fac puţin timp [mai] liber.
Am găsit pe net câteva articole despre Nocturnă în Chile:
Claudiu Constantinescu în Dilema veche;
Mihai Iovănel pe blogul revistei Cultura;
Alina Cantacuzino în Ziarul de Duminică.
Posts
10 comments:
M-a frapat remarca dvs:
"Le Clezio, dacă tot l-au nobelizat unii, dar mai mult de mi-a plăcut nu mi-a zis nimeni, şi am întrebat vreo 2-3 persoane, aşa că probabil nu-l voi citi niciodată"
Daca pot recomanda ceva din Le Clezio, care imi place de multa vreme, si il impune, sunt cartile lui de eseuri:
L'Extase matérielle, Gallimard, « Le Chemin », Paris, 1967
L'Inconnu sur la terre, Gallimard, « Le Chemin » , Paris, 1978
"L'écriture est la seule forme parfaite du temps."
...
" Quand je serai mort, quand se seront retirées de moi les raisons qui me portaient avec le souffle, quand mon esprit disparu aura réintégré l'immense journée où tout est égal, quand je serai redevenu petit et que mon corps se sera confondu avec la place qu'il avait occupée dans le monde, alors les vieilles contradictions, les doutes, les rythmes s'évanouiront d'eux-mêmes comme des illusions. Cet instant magique que je ne vivrais même pas aura lieu. Ce ne sera pas un passage. Ce ne sera pas une métamorphose, ni une trahison. Ce sera simplement effectué, sans heurt, sans que rien du monde bascule ou se détériore, comme un voile léger qu'on enlève, comme une goutte qui sèche sur la surface de pierre inchangée, comme une sorte d'ombre projetée qui s'efface quand s'arrête le flux lumineux qui l'avait rendue réelle. Ce que j'avais cru être la différence fondamentale entre moi et le monde, cette séparation qui avait été mon drame, tout cela fondra, se dissoudra facilement sans laisser de trace."
( L'extase matérielle )
"J'aime la plus belle des lumières, chaude, jaune, celle qui apparaît quelquefois l'après-midi sur le mur d'une chambre face au sud. C'est en elle que je voudrais habiter, pendant des jours, des mois, des années. Souple, tiède, vivante, douce, jaune comme la paille, jaune comme la flamme des allumettes, elle entre par la fenêtre ouverte sans que je sache d'où elle vient, de quels sables, de quels champs de maïs ou de blé mur. Elle entre, pareille à une chevelure de femme, elle se met à bouger entre les murs de la chambre, d'un mouvement continu qui emplit de bonheur, d'un seul long mouvement qui se déploie et rebondit sans cesse, la belle lumière chaude, la lumière d'été. Je la sens venir, elle m'enveloppe comme l'air, mais sans rien qui trouble ou attouche, elle regarde chaque parcelle de ma peau, elle me baigne et m'éclaire. Aucune lumière ne sait faire cela comme elle. Elle, elle est venue de tous les points de l'espace, poudre des soleils et des étoiles, parfum des astres. Lumière du tabac et des genêts, lumière du cuir, lumière de la bière, lumière des fleurs, lumière de la peau blonde et claire, elle supporte tout cela avec elle, comme une rivière qui coulerait sur elle-même. On n'entend pas son bruit. C'est à l'intérieur des oreilles qu'elle murmure son chant, c'est à l'intérieur du ventre qu'elle fait tourner sa ronde. Lumière de la paix, et il n'y aura jamais d'autre paix, jamais de bonheur plus grand dans le monde. Les guerres, les crimes, les mensonges, la faim, la soif, la souffrance, tout cela s'efface quand cette lumière emplit l'espace. C'est elle que les hommes veulent voir. "
( L'Inconnu sur la terre )
@genaro- eu asa ceva asteptam, o "reactie de suporter", cum ar zice un prieten. o sa caut, desi nu cred ca eseurile s-au tradus pe aici, dar poate le gasesc la Centrul Cultural Francez.
gata, dupa articolul din new-yorker m-am convins si eu, trebe neaparat sa citesc detectivii salbatici, atîta doar ca e ditamai caramida :)
@Corcoran- am senzatia ca toate cartile mari sunt cat caramida, dar asta-i o caramida care nu se gaseste pe aici. sper sa apara. multumesc de vizita.
@genaro- am uitat sa multumesc pt toate cele, scuze.
malfunction: shasesutepash'opt de pagini la traducator, "caramida" la cititor.
cand e vorba de o carte foarte buna, e bine sa fie vorba de o caramida. trist e cand caramida-i proasta.
2666 , ultima lui carte aparuta postum, in 2004 e o adevarata caramida, demn urmas, ca tehnica, al "Manuscrisului gasit la Saragoza" a lui Potoki. Undeva in carte gasesti o surprinzatoare caracterizare a romanilor de la Paris: "Les Roumains etaient visceralement anti-comunistes, ecrivaient en roumain, et leur vies etaient vouées à un echec à peine adouci par quelques faibles rayons de soleil d'ordre religieux ou sexuel". ;-)
@Genaro - am citit cateva cronici despre cartea asta, sper sa dau de ea pe undeva [poate pe amazon], va mai dura pana se va traduce aici.
nu stiu ce sa zic despre romanii din Franta, aici e plin de comunisti. dovada:la 9 pm.
Post a Comment