În doi peri şi vreo trei vorbe

Nu prea îmi stă în obicei să scriu doar câteva rânduri despre o carte, dar altfel nu voi reuşi să ies din impasul ăsta [impas pentru că, precum vedeţi, parcă n-am scris atât de des cum ar trebui despre cărţile pe care le citesc]. Aşa că acum o să scriu puţin despre mai multe:

Vincent Van Gogh, Dragă Theo. Scrisori către fratele său, selecţie şi traducere de Constanţa Tănăsescu, Art, 2008
Van Gogh este azi recunoscut drept unul dintre cei mai mari pictori şi cu toate astea se spune că în timpul vieţii nu a reuşit să vândă niciun tablou, deşi se pare că a vândut totuşi unu` cu puţin timp înainte de a muri. L-ar fi vândut cu 400 de franci, departe de recordurile pe care azi tablourile lui le doboară la fiecare licitaţie. Indiferent de recorduri, e unul dintre pictorii mei favoriţi, alături de Claude Monet [ar fi frumos din partea mea să spun alături de impresionişti, ar fi şi mai aproape de adevăr]. N-am citit toate scrisorile, mi s-a părut că fac ceva ce nu se cuvine, acele scrisori erau adresate fratelui său, nu marelui public. Ce m-a mirat: Van Gogh se gândea să devină pastor şi vizita galeriile, muzeele ca un obişnuit iubitor de artă. Mă gândeam: oare o fi vreo vârstă optimă la care te gândeşti să devii genial?

Vladimir Sorokin, Gheaţa, traducere de Denisa Fejes, Curtea Veche, 2005

Am voie să-l critic pe Sorokin? Am citit cartea în vară, am crezut că-mi voi face timp să le citesc şi pe celelalte, dar n-am reuşit. E ceva ce nu-mi dă pace şi trebuie să spun: aş fi vrut mult să nu fi scris ultima parte. Imaginea copilului, aşa ambiguă cum e ea, am văzut-o în prea multe filme SF, e regăsibilă şi în literatură. Dar dacă-i acolo, n-am ce-i face. Prima parte era un fel de sex, drugs and multă votcă, violenţă, inimi regăsite. Partea a doua m-a dus cu gândul la toţi marii clasici ruşi. Concluzia: ştiam că infernul e binele făcut cu forţa; şi în momentul în care te crezi mai deştept decât ceilalţi şi eşti convins că prostimea sau n-are niciun rost, sau e acolo să te slugărească pe tine, ei bine, în acel moment devii un monstru. Monştri sunt identici indiferent de culoarea politică.

Nicolae Coande, vânt, tutun şi alcool, Brumar, 2008
În timp ce citeam primul poem din volum, îmi puneam întrebarea: oare ar trebui să-i ştiu pe aceşti poeţi din Craiova care-s trecuţi aici? Şi dacă nu-i ştiu, e vina mea? a lor? a editurilor? a librarilor? Chifu e Gabriel Chifu [dar îl ştiu ca prozator], Xenia e desigur Xenia Karo[semnează articole critice prin Ramuri], dar ceilalalţi? Lascu, Ciupureanu, Bucur etc? Din fericire, spre final apare Susan Sontag. Şi de fapt, am înţeles că finalul e cel important, aşa că-l trec aici:

Ai habar cum îi găseşte poezia pe poeţi

în locuri atât de comune?

Nu ştiu nici eu - dar ar trebui într-o zi

să redefinim ce înseamnă comun.