Poveste din Levant

Am vrut să citesc jurnalul acestei doamne după ce am dat de o cronică într-o revistă literară. Dar nu l-am găsit la bibliotecă, în librării nici atât. Aşa că m-am tot uitat pe la tonetele care împânzesc anumite zone din oraş. N-am găsit jurnalul, dar am dat de romanul ăsta care mi s-a părut în concordanţă cu ciudăţeniile autoarei [ aşa cum mi le amintesc eu din cronica aia]. A fost foarte interesată de filosofie, a fost prietenă cu Jeni Acterian & co. Pentru o vreme a fost profesoară la Comana [asta aşa, să vedeţi ce mică e lumea.]

Alice Botez a fost mereu obsedată [îngrozită aş zice] de moarte, de trecerea timpului. Ar fi vrut să se ocupe de lucruri serioase [adică de cele filosofice], dar văzând spre ce se îndreaptă toate cele după 1948, a pornit-o spre literatură. A debutat târziu [la 54 de ani] cu acest roman, Iarna Fimbul, roman care nu se citeşte uşor. Aş zice că e unul proustian, pentru că timpul e rememorat de mai mulţi povestitori, fiecare cu stilul şi amintirile lui. E o pendulare între timpul trăit şi timpul consumat. Toţi scriu istoria unor familii vechi, care vin din alte vremuri: Vatarzi, Delasena şi Duca. Ordonarea fragmentelor nu e cronologică. La început am crezut că nu o să înţeleg nimic, aveam senzaţia că fără niciun avertisment se trece de la o poveste la alta. Dar apoi mi-am dat seama că poveştile sunt amestecate şi singurul semn că am trecut de la una la alta e numele care se tot schimbă în susul paginii, şi acel nume aparţine naratorului acelui fragment.

Iar la final, istoria familiei este analizată cumva la rece de acel autor nu neapărat omniscient, dar măcar uşor obiectiv, despre care se tot vorbeşte prin cărţile de teorie literară. Povestea e simplă, şi totuşi nu e. Pe alocuri, din păcate, textul devine prea siropos, sau prea melodramatic. Citind finalul, mi-am schimbat părerea despre întregul roman, pentru că într-o carte contează mult prima frază [te face sau nu să citeşti mai departe], dar şi ultimul capitol, acela în care brusc scriitorul hotărăşte că atât trebuie să ştim. Iar aici finalul seamănă cu acel gând al lui Lucian Blaga, cel cu neînţelesul transformat într-un neînţeles mai mare.

Ca toate familiile vechi şi acestea au taine care trebuie bine ascunse. Vasilisa vede un tablou cu Antonia Vatarzi şi se întreabă doar dacă e Antonia Vasilisa Vatarzi, dar, înainte de a le spune celor din jur ce descoperire făcuse, moare pe neaşteptate. De fapt, taina cea mare pe care toţi încearcă să o dezlege e legată de moartea Silverinei. Sinucidere sau crimă? Irina Duca se va considera vinovată, dar şi Vasilisa va crede acelaşi lucru. Irina se va arunca de la fereastră, repetând [sau nu ?] gestul Silverinei. Vasilisa va crede că ea e vinovată şi de moartea asta, cum poate tot ea era vinovată şi de prima, deşi îşi dă seamă cu doar şi le-a imaginat pe cele două făcând acelaşi gest.

Vina pentru care trebuie să plătească pare a veni din vremuri mult mai vechi, de când Antonio Manuel Delasena a construit casa din munţi, în încercarea de a scăpa şi de mânia tatălui, căruia îi furase mireasa [deşi mireasa fusese furată cu adevărat mai înainte, chiar de la tatăl ei], dar şi de mânia domnului valah, pentru că Înalta Poartă îl numise Prinţ de Valahia. Şi aceste alegeri nefireşti vor tulbura vieţile tuturor generaţiilor. Tecla nu va şti pe care dintre cei 3 fraţi să-l aleagă, şi când în final pare a se hotărî, Nichifor moare pe front şi ea va rămâne toată viaţa o însingurată. Dar toţi sunt nişte solitari, fiind foarte singuri mai ales atunci când stau toţi la masă sau în marele salon de la parter.

Cele două războaie mondiale pe care le străbat aproape că nu le afectează cu adevărat vieţile, cel puţin nu în profunzime, unde vina că s-au amestecat cu neamul lor e mult mai puternică, iar iarna fimbul e tocmai acel frig cu care începe sfârşitul: ultima generaţie trebuie să plătească pentru toate păcatele înaintaşilor.

Alice Botez, Iarna Fimbul, EPL, 1968