Cum se văd scriitorii

Articolul ăsta ar fi trebuit să apară în numărul 4 din pana mea, dar pentru că revista a dispărut, m-am gândit să-l public aici, dacă tot l-am scris. Încep cu această atenţionare doar pentru ca nu cumva să credeţi că m-a apucat polemica, aşa, din senin. Trebuie să recunosc, întrebarea completă era cum se văd, dom'le, scriitorii ?
________

Întrebare capcană! La început, pare simplă, dar de fapt e greu de răspuns, sau aş putea spune în viteză: nu se văd. De fapt, despre unii nu ştiu nimic. Le găsesc numele pe copertele cărţilor care zac în librărie, în cazul în care au foarte mult noroc şi ajung până acolo. N-ai de unde să afli ceva despre ei. Nu e niciunde vreo informaţie bio-bibliografică şi nici cronici nu găseşti, pentru că nu au tipărit volumul la editura la care trebuie. Aşa că rămân nişte anonimi, mai ales în cazul în care volumul lor mai are şi o copertă urâtă. Atunci nici măcar nu deschid cartea, o ignor. Dacă aş arunca măcar o privire fugară peste acele pagini, autorul ar putea deveni interesant, cartea ar putea fi cumpărată, l-aş putea cunoaşte pe autor.

Totuşi scriitorul există. Când se întâmplă vreo lansare de carte el e cel care la sfârşit trebuie să mulţumească frumos şi, dacă are noroc, dă două-trei autografe, de obicei prietenilor. Dar lansările sunt mai ales în Bucureşti, la fel şi târgurile de carte. La asemenea întâmplări mai poţi să vezi poeţi, prozatori, poţi să-i auzi vorbind şi să-ţi dai seama că nu-s simplă ficţiune.

Aşa că, o să reformulez întrebarea: cum se văd, dom'le, scriitorii, dacă nu locuieşti unde trebuie? Păi, nu se văd; dar deloc. Oricum, poţi să-ţi imaginezi unul, vesel sau trist, talentat sau nu, jovial sau ascuns în propria-i carapace, după cum ţi se pare a fi, citindu-i cartea. De fapt, nici scriitorul român nu-şi cunoaşte cititorul. Dialogul dintre ei nu prea are loc; de asta mesajele primului cad de multe ori în gol, iar căutările celuilalt se îndreaptă spre traduceri. Dar vrea cineva ca acest dialog să aibă loc? Scriitorul român nu prea poate fi găsit pe internet, nu are site; excepţiile sunt foarte puţine, şi e vorba mai mult de scriitori care au ales să locuiască în străinătate.

Unii autori, în general tineri, au blog, alţii au rubrică la ziar. Dar acolo nu prea scriu, ce scriu ei de obicei; pe cele mai multe bloguri scriitorul povesteşte despre tot felul de lucruri social-politice, importante chestiuni de altfel, dar atât de uzate de unii şi de alţii, încât devin neinteresante pentru un cititor aflat în căutarea autorului dorit. Ne lipseşte şi cultura dialogului, care orice s-ar spune, nu prea cred poate veni din spaţiul virtual. Ar trebui să-l vezi la faţă pe cel cu care vorbeşti, măcar la început. Dar lipsesc lecturile publice, întâlnirile normale, în care scriitorul nu e baricadat de grupul de critici. Dar aceste întâmplări culturale pot avea un dublu tăiş. Mi s-a întâmplat să mă duc la o lansare, hotărâtă doar să ascult, şi să plec de acolo cu cartea pentru că ceva din vocea autorului m-a făcut să-l simt dependent şi vulnerabil în faţa prezumtivului cititor din faţa sa. Au fost şi autori care au pus un zid de netrecut între mine şi cărţile lor, pentru că mi-au lăsat senzaţia că se consideră infailibili şi mult prea talentaţi. Odată ieşit în spaţiul public, un scriitor e analizat fără milă, iar cartea e o marfă care nu poate fi vândută dacă imaginea lui intră în contradicţie cu aşteptările cititorului.

Citind anumite reviste, întâlnind des câteva nume, ajungi să-ţi doreşti să ştii mai multe despre unul, despre altul. Şi atunci, începi să le cauţi cărţile. Până la urmă, scriitorul nu există decât prin cărţile lui. Contează cum e cu adevărat? Oare cel adevărat nu e cel din carte? Întrebări, dileme, diversiuni.