Note informative

1. Vedeţi că în 4 octombrie începe cu adevărat festivalul de teatru, programul complet şi preţul biletelor îl găsiţi aici.

2. O să fie întâmplări pe Bega şi pe lângă ea, tot în 4.10. Cărtureştiul pregăteşte diverse chestii.

3. Pe lângă nota [de la Radiofonice] pe care am scris-o pe la amiază, mai am o completare de făcut: a fost şi Ioan Groşan în Suedia, dovadă articolul ăsta. Dar de ce nu s-a scris de la început că pleacă mai mulţi scriitori? Sau n-am fost eu atentă? Am ascultat acum seara şi corespondenţa Adelei Greceanu, era la Stockholm deja, într-o cafenea [că tare am invidiat-o] şi a povestit următoarele: a. la târgul de carte din Göteborg, România a avut pentru prima dată un stand [tot ICR-ul e de vină]. b. Cărtărescu a lansat şi un volum de poezii, s-a stat multişor la coadă la autografe; sunt deja traduse în suedeză primele 2 volume din Orbitor, urmează în curând să apară şi cel de al 3 lea, plus Nostalgia c. a apărut un număr al unei reviste suedeze plin cu traduceri din română. d. în seara asta a fost o întâlnire cu Herta Müller [şi Fioretos], printre altele urma să povestească despre deportarea germanilor în Rusia, după WWII.

4. Herta Müller vine şi la Sibiu [ a zis şi Adela Greceanu, dar am citit şi pe blogul lui Răzvan Ţupa despre festivalul de poezie de la Sibiu]. Şi acolo va vorbi despre cartea pe care a început să o scrie împreună cu Oskar Pastior, despre deportările saşilor şi şvabilor din România. [Dintre poeţii români, vor mai fi la Sibiu: Mircea Dinescu, V. Leac, Mugur Grosu.]

5. Întâmplarea face să citesc o carte a unui şvab bănăţean,  despre deportarea în Rusia: Ştefan Ehling, Martha. Are vreo 500 de pagini.

Mierla noastră nu-i a lor

O să spun câte ceva despre lansarea de ieri*, de la Joc Secund, numai că, din păcate n-am făcut poze. Dacă s-ar fi întâmplat azi, ar fi fost alta situaţia, pentru că azi s-a dat drumul la căldură şi a fost a doua zi cu soare, aşa că am fost un pic mai în formă.

A fost destul public, pentru că aşa cum a zis şi Robert Şerban, Radu Pavel Gheo e un autor de succes, din păcate la noi un scriitor de succes vinde în cel mai bun caz vreo 2000 de exemplare, dar asta-i cu totul altceva. A fost prima lansare pe care Gheo o face în Timişoara [când e vorba de o carte de autor, altfel a mai fost prezent şi alături de Tovarăşe[le] de drum şi a vorbit la diverse lansări, în general ale prietenilor]. Şi-ar fi dorit o lansare cu artificii, proiecţii video & alte lucruri neobişnuite, dar din motive neclare a ieşit tot una cu critici, discursuri şi vreo 2-3 proze citite de autor. Data viitoare va fi însă una cu artificii, proiecţii video & alte lucruri neobişnuite pe aici.

Ce s-a zis mai important: Cornel Ungureanu a povestit câte ceva despre Banat şi despre momentele faste ale prozei scurte, care au prevestit întotdeauna marile romane. Era trist că Gheo nu prea e asociat cu Banatul&Timişoara, dar în acelaşi timp era supărat şi pe cei care confundă Banatul cu Ardealul [ăştia mă înfurie şi pe mine]. Robert Şerban a povestit ceva despre plimbările lui Gheo prin Timişoara, despre talentul lui de a înregistra felul de a vorbi al oamenilor obişnuiţi. Şi a mai spus că imaginea de pe copertă reprezintă România. Adriana Babeţi a mărturist că iniţial a crezut că noua carte a lui Radu Pavel Gheo are legătură cu Kosovo şi, subliniind faptul că e tot o proză minimalistă, a adus în discuţie articolele lui Paul Cernat, despre punctele date în plus literaturii tinere, despre polemica iscată. Întrebarea ar fi: de ce unui critic îi pasă de ce o să se întâmple cu un prozator după ce trece de 40 de ani? Şi s-a discutat pe scurt despre ce au scris alţii legat de acelaşi subiect [eu n-am urmărit toată polemica dintr-un motiv simplu: aşa cum a zis şi Alexandru Matei, toţi cei care l-au contrazis pe Cernat sunt apropiaţi ai editurii Polirom]. Radu Pavel Gheo a spus că el e interesat în primul rând de cucerirea cititorului român, asta şi pentru că Robert Şerban a spus câte ceva despre contratimpul în care se află literatura română, adică pe piaţa externă la mare cinste stau romanele, multe stufoase, cu poveşti interesante, departe de mizerabilismul/minimalismul autohton. Până la proba contrarie, cititorul român preferă traducerile [şi-n amor, şi-n literatură.]

*am început să scriu în 24, am lăsat aşa, din diverse motive.

Radiofonice

Să o luăm cu începutul: în primăvară 4 poeţi români [Elena Vlădăreanu, Adela Greceanu, Claudiu Komartin, Dan Sociu] şi 4 poeţi suedezi [Ida Borjel, Kajsa Sundin, Kristoffer Flensmark, Malte Persson] au participat la un atelier de traducere, la Cetate, adică au stat frumos şi au tradus poezii scrise de ei, din română în suedeză şi invers.*

Acum urmează să se întâmple partea a doua a programului demarat de ICR Stockholm: cei 4 poeţi români se duc în Suedia, unde vor participa la târgul de carte, la un festival de poezie şi altele [detalii aici şi mai ales aici].

Din fericire se mişcă mai vioi şi presa noastră şi am aflat că vor fi corespondenţe**din Suedia în perioada 26.09.- 6.10., la România cultural, emisiunile Espresso (7.15-9) şi Expresul de seară (18.30-19), nu zilnic, doar când va fi cazul. Şi luni, 6 octombrie, ora 11.30, va fi o ediţie specială a emisiunii Timpul prezent; se vor povesti întâmplările din aventura suedeză. Din partea mea o urare simplă: Baftă!

În Observatorul cultural de săptămâna asta o să fie un supliment cu cei 4 poeţi suedezi.

La târgul de carte [Bok & Bibliotek de la Göteborg] mai participă şi Herta Muller & Mircea Cărtărescu.

Notă: după ce m-am uitat mai bine pe program, am observat că-s mai mulţi scriitori români implicaţi în diverse evenimente suedeze: Denisa Comănescu, Gabriela Melinescu, Ioan Es. Pop, Patapievici, Andrei Cornea, Ioan T. Morar.

*au scris atunci despre asta Elena Vlădăreanu şi Claudiu Komartin

**îi mulţumesc Adelei Greceanu pentru ştire&precizările făcute

Filme horror, oarecum...

În primul rând mă înspăimântă leapşa asta. Ei, nu chiar, dar aseară când am citit la berea de după că mi-a pasat leapşa asta, am făcut hiiiiiii!, după care am închis frumos firefox-ul, gândindu-mă că poate mi s-a părut. Dar tot trebuie să răspund, că m-am uitat şi dimineaţă pe blogul lui şi invitaţia e tot acolo. Aş putea să scriu nişte scenarii pentru filme de groază pornind de la spaimele astea.

Nici n-am spus despre ce-i vorba: trebuie să zic ce mă înspăimântă. În primul şi-n primul rând: frigul şi zilele fără soare. Şi cum astea vin tot mai devreme şi împreună, îmi vine să mă duc să fac focuri pe toate dealurile. Mă sperie lobotomizarea şi mancurtizarea naţiei. Şi mi-e frică de stăpânii de pitbull. Mă sperie gândul că n-o să fiu în stare să termin la timp nişte lucruri deja începute. Mă sperie magazinele mari, dacă vreau să mă simt personaj kafkian, mă duc la Metro. Mă sperie culorile pe care le văd acum pe monitorul meu.

Dar spaima mea cea mai mare e ascunsă în vorbele astea: I'm just a soul whose intentions are good, Oh Lord , please don't let me be misunderstood.

joe cocker-don.t let me be
Asculta mai multe audio Muzica »

1,2,3...

1. A început nebunia cu festivalul de teatru. Eu deja am hotărât la ce spectacole o să mă duc. Încă nu ştiu cât costă biletele, dar un lucru-i sigur: tot festival de underground o să fie.

2. Mâine de la 6 pm, la Joc Secund, Radu Pavel Gheo lansează o carte nouă, care are-o mierlă-n titlu şi o barză pe copertă. Nu ştiu de ce, sper să aflu.

3. E descărcabil numărul pe septembrie al Orizontului. Are şi interviuri, dar nu-i cel pe care-l aşteptam eu. Poate o să fie, poate nu.

4. A apărut şi un nou Tiuk!. Multe-s de citit pe acolo.

5. Am dat iar o grămadă de bani pe cărţi, dar am şi primit câteva. Mulţumesc!
Astea-s nouăţile:

Van Gogh, Dragă Theo, Art
Ann&Jeff Vandermeer, New Weird, Millenium Press
Boris Pilniak, Anul gol, Paralela 45
Monica Stănilă, Iconostas, Graphe
Viviana Muşa, Şcoala specială, Trei
Marin Mălaicu-Hondrari, Zborul femeii pe deasupra bărbatului, Eikon
Don DeLillo, Falling Man
Don DeLillo, The Body Artist
The Best American Poetry 2003
Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Aula

So What bis

Am vrut să scriu despre cartea asta acum o săptămână, dar, când să încep, am primit prin reader articolul publicat de Ioana pe Bookblog şi m-am gândit: oare de ce i-o fi dat patru stele? Acum m-am gândit din nou să scriu despre Asasina cultivată şi îmi dau seama că am uitat-o, am uitat mai ales textul în sine, cel al manuscrisului ucigaş.

Ce-mi aduc aminte: s-a sinucis un scriitor mediocru, convins fiind că şantajul [de care credea că a scăpat] va fi reluat [nu el scrisese cărţile pe care le publicase]. Moare mai întâi Juan Herrera [critic literar, dar şi şantajist de ocazie] şi apoi moare tânăra care trebuia să scrie prefaţa uneia din cărţile lui, ambii după ce au citit manuscrisul Asasinei cultivate, scris de Elena Villena. [Sinucigaşul nu mai apucase să-l citească]. Nu lipseşte o prefaţă a autorului, iar la final găsim un epilog tardiv al unui critic, Jordi Llovet, plus nişte desene stranii. Şi de aici începe nebunia. Avem nişte crime sau măcar nişte morţi suspecte, dar lipseşte criminalul. Se spune în epilog că asasina e de fapt scriitura; n-am citit tot, am mai dat nişte pagini [în care se povestea despre ficţiune, metaficţiune] şi până la urmă am închis cartea, abandonând-o.

Poate aş fi citit totul cu maxim interes acum nişte ani, când nu ştiam mare lucru despre textualism, postmodernism şi alte teorii din astea din care-am înghiţit într-o vreme în cantităţi industriale. Parcă Eco zicea că există riscul de a înţelege jocul greşit luându-l în serios. Eu nu ştiu sigur dacă l-am luat în serios, dar am avut senzaţia că am de-a face cu o haină făcută de un croitor care ştie cum se face, dar totuşi lasă cusăturile la vedere. Vila Matas ar fi putut să scrie un bun roman poliţist, că avea cadrul necesar, casa aceea în care a locuit şi murit Juan Herrera seamănă cu conacele stranii din romanele Agathei Christie. Scriitorii serioşi, zic unii, nu scriu romane poliţiste, poate de asta s-a gândit să scrie unul textualist sau cum i-o mai zice. Pe mine nu mă mai distrează experimentele, mai ales atunci când e evident că asta sunt.

Mai există şi o recomandare a lui Roberto Bolaño, din care am înţeles că, deşi n-a murit nimeni citind Asasina cultivată, unii dintre cititorii acestei cărţi au fost transfiguraţi şi ceva din relaţia lor cu literatura s-a schimbat pentru totdeauna. Pe mine m-au transfigurat cu totul alte cărţi, alţi autori [Dostoievski, Vonnegut, poeţii americani şi unii scriitori români], iar cartea asta ar putea modifica un singur lucru în relaţia mea cu literatura, ar putea să mă facă să mă reîntorc la obsesiile mele [adică la americani, ruşi, plus câţiva români] şi să nu mai dau banii pe orice cărticică.

Enrique Vila-Matas, Asasina cultivată, traducere de Ileana Scipione, RAO, 2008

you like me, you like me not

Katika zice că vrea să afle lucruri despre mine, să-i spun ce-mi place şi ce nu. Teoretic e simplu de zis, practic e ceva mai complicat. Dar să începem, adică să facem un fel de inventar:

1. listă cu ce-mi place: albastrul *cafeaua *ciocolata *marea, oceanul, nisipul *Van Gogh *strada mea din Valencia *Agopian *poeţii români, dar şi vreo câţiva prozatori *caisele *oamenii buni *Spania *Italia *Timişoara *centrul Sibiului *Bucureştiul vechi *fnac *rock *Pisicile aristocrate, Parisul vesel, Doamna şi vagabondul *Vonnegut *unele amintiri *the land of the free *serialele poliţiste *lavazza *poezia americană *prietenii mei reali şi virtuali *Vettriano *Dolomiţii* Turul Franţei* Costineşti *felinele *bobocii de raţă *chambres d’hôte *pizza *el *călătoriile *tot ce vreau dar nu-i pentru mine *nebuniile din capul meu *vinul sec şi demisec *martini alb *impresioniştii *replicile geniale din filmele proaste *Thelma& Louise *tenişii albi *tricotajele *tot ce-i făcut din blugi *internetul *aiuriţii, pelticii, zăpăciţii, visătorii, insomniacii *Franţa adevărată, aia din cătune şi oraşele mici *albergo San Michele *cărţile mele *florile de câmp *Axl, Izzy, Duff, Araya, Mick Jagger, Lemmy, Eddie, Jarmo, Slash, Steven, Robin, Melissa, Nico, Edie Brickel, Mariza, Lhasa, Stevie Nicks *Vinea, Brumar *Crăciunul *Joc Secund, Caligraf *unii librari *baclava *dulceaţa făcută în casă *prăjiturile cu cremă *mersul pe jos *sticleţii din Moneasa *florile de pe balconul meu *lapis lazuli *ochelarii de soare *ceaiul verde *cana mea cu Moş Crăciun *ceşcuţele de la bunica *fotografiile vechi *rochia albă tricotată *Rabelais, Villon şi alţii ca ei *plus multe altele.

2. listă cu ce nu-mi place: frigul *iarna *zăpada *zilele fără soare *alergiile *editurile fantomă *dictatura minorităţilor *corectitudinea politică *bănăţenii care cred că dacă-s bănăţeni e de ajuns *Cărtureştiul de pe Mercy *Iulius Mall *site-uri neactualizate *e-urile *cei care ştiu sigur ce-i bine pentru mine *bloggerii care cred că au dreptul să judece alţi bloggeri *unii vecini *mertzane cu manele *bigoţii *tinerii cu nostalgii cretine *librăriile fără POS *vanilia *gresia *Jacobs *poliroamele cartonate, scumpe, proaste şi legate ca dracu’ *bărbatul ideal *dopajul *unele amintiri *vama veche *drumurile din Ro *interdicţiile *revoluţia franceză *milionarii de stânga *prostiile din capul meu *monitorul ăsta nenorocit *de scris sms * bărbaţii tunşi periuţă şi muierile cu freză de bărbat *apa caldă care-i rece *să stau la coadă să plătesc diverse *unii librari *bucătăriile *amelitzele *Vinea, Brumar *Freud &co *fotbalul interlopilor *şi încă vreo câteva.

Nu ştiu cui să dau leapşa asta că pe aia cu bibliotecile n-am dat-o nimănui, m-am gândit că poate nu le place. Dar asta cred că i se potriveşte lui Did, dar şi obiectelor pierdute. Dacă vor, poate vor.

Frânturi de bibliotecă

Am de onorat leapşa de la Ama, iniţiată de Bookblog. M-a rugat ea aşa frumos să pun poze cu biblioteca mea. Cu ea întreagă nu pot, că are cam 2,50 înălţime, e lungă cât peretele [vreo 4 metri] şi cărţile-s pe două rânduri. Dar pun două fragmente.



aici sunt câteva dintre cărţile, autorii la care ţin cel mai mult: Vonnegut, Styron, Dostoievski, Toni Morrison şi mulţi alţii






şi astea-s foarte importante pentru mine; le-am adunat cu greu, nu-s toate noi, unele-s de prin anticariate; şi caut cu disperare Baltrusaitis, mai ales Anamorfozele; sper să am noroc într-o zi.



Mâine poate pun aici şi-o poză cu cărţile care stau pe jos, că nu mai au loc pe rafturi. Mai văd eu. Şi tot pe mâine rămâne şi leapşa de la Katika.

Eu şi anii '80

Cred că de vină e frigul, îmi stârneşte tot timpul spaime nebănuite. Îmi aduc aminte şi asta nu-mi place tot timpul. Dar pe urmă nu uit, dar reuşesc să mă gîndesc la altceva. N-o să scriu o cronică, dar o să scriu ceva pornind de la Anii '80 şi bucureştenii. O cronică scrisă de Smaranda Vultur puteţi citi aici. Pe Metropotam am găsit câte ceva despre mijloacele de transport, dar tot de la cartea asta s-a pornit.

Mi-a plăcut ideea asta de dicţionar, în care definiţiile sunt date de nişte anonimi, oameni obişnuiţi, fiecare cu amintirile, necazurile şi bucuriile lui. Ultraselectiv, trec aici câteva cuvinte de la care au pornit poveştile din carte: 23 august/ activist/ cenzură/ coadă/colectare/duplicitate/foame/frică/furnizor/ haz de necaz/ înlocuitori/joia tineretului/ mioriţa/ moş gerilă/ nostalgie/ nuntă/ prostituţie/p.ta.p./raţie/relaţii cu străinii/ rude în străinătate/ serbare şcolară/ura!/zvon.

Adaug şi eu câteva definiţii, ale mele.

Şomaj: oficial nu exista, dar eu îmi aduc aminte că la un moment dat muncitorii de la o fabrică timişoreană erau trimişi prin rotaţie, câte 6 luni, în concediu fără plată.

Oraş închis: dacă nu aveai ambii părinţi cu domiciliu în Timişoara, nu aveai dreptul să ai domiciliu în Timişoara; nu aveai voie să-ţi cauţi de lucru decât în localitatea de domiciliu [doar dacă nu primeai repartiţie undeva pe coclauri şi acolo rămâneai toată viaţa, în cazul în care se putea numi aşa].Toate oraşele mari erau oraşe închise.

Moş Gerilă/Moş Crăciun: L. avea părinţii învăţători, dar tatăl lui era şi secretar de partid. Partidul a hotărât că nu există Crăciun, nici Moş, dar exista Moş Gerilă, de import sovietic şi venea teoretic la Anul Nou, când ar fi trebuit să se împodobească şi bradul. Părinţii normali făceau bradul la Crăciun şi tot atunci venea şi Moşul. Toţi copiii aveau brad în casă, cadouri mai mici sau mai mari, dar L. nu avea nimic. Nu pricepea de ce, pentru că el în fiecare an încerca să fie tot mai cuminte; şi ştia că oricum nu era cel mai rău copil, dar era tot timpul pedepsit; de aia plângea îngrozitor de tare, în fiecare an, până în 31 spre seară, când apărea bradul şi în casa lui, cu cadouri cu tot. Noi, fiind mai mari, ştiam adevărul, dar nu ştiam ce să-i spunem. Ce l-ar fi durut mai puţin: că Moşu' nu există sau că tatăl lui era un idiot?

Frig: mergeam seara la nişte vecini, nu doar pentru că antena lor de sârbi era mai bună, ci mai ales pentru că aveau televizor color. Şi într-o seară de iarnă, când ne uitam noi frumos la un film, îl auzim pe J. pufnind în râs. Soţia lui, uşor iritată, l-a întrebat de ce râde, filmul era cam trist. Printre hohote, J. a zis: nu prea ştiu, dar aprinde lumina. Şi atunci, a desfăcut palmele şi-a zis: uite, gheaţă, am găsit gheaţă pe calorifer.

Manual de Limba Română






















imnul cu text adaptat, plus o poezie din ciclul românul e născut poet şi Ceaşcă e cel mai poet dintre ei














altu' care se credea poet







***Anii '80 şi bucureştenii. Mărturii orale, Paideia 2003

Încălzirea globală

1. Aşa s-a terminat sondajul acela despre ce se mai citeşte:

bilete de tramvai, afişe, sms-uri 4 (10%)
vorbe, vorbe, vorbe 2 (5%)
eu nu citesc, eu gândesc 0 (0%) [şi eu care credeam că vor fi măcar 3 voturi!]
păi de ce să dăm cu var? 3 (8%)
bloguri 14 (37%)
orice, dar cu pagini 24 (64%)
Votes: 37

2. Nu ştiu de ce le zice useless knowledge, mie mi-au plăcut [dar nu am stare să le traduc]:

Flamingos are not naturally pink. They get their color from their food, tiny green algae that turn pink during digestion.
Roman statues were made with detachable heads, so that one head could be removed and replaced by another.
Only female mosquitoes drink blood. Male mosquitoes are vegetarians and do not bite, but feed on the nectar of flowers.

3. Cică urmează survolare de bloguri. Până acum eu n-am participat, acum mă mai gândesc. Aici găsiţi chestionarul.

4. Dacă se laudă toată lumea cu ce cărţi şi-a mai cumpărat, mă laud şi eu:

Ezra Pound, Poems [selected by Thom Gunn]
Joyce Carol Oates, The Gravedigger's Daughter
Cătălina Cadinoiu, Nuferii mor în cadă*
Andrei Codrescu, Femeia neagră a unui culcuş de hoţi
Ruxandra Cesereanu, Coma
Ion Stratan, Cimitirul de maşini
Anii 80 şi bucureştenii
Răzvan Petrescu, Mici schimbări de atitudine
Kurt Vonnegut, Bun venit printre maimuţe
Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag

5. Mai e un pic şi or să funcţioneze caloriferele tot anul, deocamdată e nevoie de aşa ceva doar de la începutul lui septembrie până spre 1 mai. Vestea bună e că nu trebuie să mă duc la şcoală, indiferent de anotimp.
____________
* S-a deschis poarta scârţâind ca o carte interzisă/Trenurile pierdute/s-au aşezat pe mine ca bufniţele./Auzi, ratatul ăla de ceas mai cântă la caterincă ?/Urechea mea muzicală nu mai recunoaşte/decât tobele/tam, tam, tam … şi capul frumos/ al reginei Maria Antoaneta…./Apropo, plouă mâine. Pică Ceahlăul. [fragment din O poarta scârţâind ca o carte interzisă, Nuferii mor în cadă, Cătălina Cadinoiu; alte fragmente aici.]

Reviste bis

Cum bine zicea Murphy, nimic nu se îmbunătăţeşte cu vârsta, dar să nu vă gândiţi la prostii, eu mă refer la memorie. Mi-am tot propus să zic de reviste şi să zic de anumite lucruri, dar am scris eu şi tot am uitat câte ceva din cele importante. [Şi acum s-ar putea să uit diverse, pentru că de câteva zile tot vreau să ascult Metallica: Death Magnetic, am descărcat şi câteva albume mai vechi –Slayer, Pearl Jam şi muzica din Amelitza- şi cam stau la rând Ulrich şi ai lui. Scriu eu aici, dar mintea e acolo, câtă mai e.]

Când am zis de noua literatură, voiam să zic şi despre pagina Simonei Popescu apărută pe myspace; nu şi-a încălcat promisiunea, aceea de a nu-şi face blog, asta-i o pagina făcută de suporteri. [Tot aşa există şi un blog dedicat lui Radu Petrescu.] Şi mă întrebam când o să apară Rubik-ul, mai ales că într-un interviu dat celor de la Noua Revistă Vorbită zicea că prin august apare.

Şi dacă tot am zis de NRV, emisiunea Adelei Greceanu*, pot să întreb când se actualizează site-ul? Că aş vrea să citesc nişte cronici auzite parţial şi să ascult în linişte nişte interviuri [cele cu Nora Iuga, Adriana Babeţi & Robert Şerban, în primul rând]. Şi sigur Zaza ar vrea să ştie ce frumos a fost bârfită într-un editorial [cel de azi fiind despre articolele lui Paul Cernat, despre care-a scris şi Luciat, că a fost şi amintită printre combatanţi].

În emisiunea de azi, Veronica D. Niculescu a zis câte ceva despre cartea ei de proză scurtă, Orchestra portocalie, apărută recent şi mi-a plăcut cum a zis că-i scrisă din suflet, dar construită inginereşte. Şi dacă tot m-am apucat să vă povestesc emisiunea, o să mai spun că a fost şi-o intervenţie a lui Ovidiu Şimonca, în care a prezentat proiectul cel mai nou al Observatorului Cultural, cel cu traducerile. Dar a mai zis ceva mult mai interesant. După ce s-a discutat despre scriitorii români care încep să fie traduşi în diverse ţări, despre prezenţa lor la diverse târguri de carte, mai mari sau mai mici, s-a pus întrebarea cât e de bine reprezentată/promovată literatura română în ţară.

La capitolul ăsta eu zic aşa: în afară de câteva edituri şi vreo 2-3 reviste, restul lumii nu dă nici 2 bani pe cititor, altfel ar încerca să ajungă la el. Eu una am încercat să dau de urma unor cărţi, dar editorii au alte treburi. M-am bucurat să descopăr că o să apară la Cartea Românească romanul Tatianei Dragomir, premiat deja de Uniunea Scriitorilor, chiar sunt foarte curioasă, că editura aia din Cluj nu s-a gândit să şi distribuie cartea, cei de acolo nu se ocupă cu chestii atât de compromiţătoare.

Iar n-am zis tot ce-mi propusesem la început. Mai zic doar: aici găsiţi toate cărţile propuse la diverse premii în Franţa.

Later edit: interviu cu Attila Bartis, în Contrafort.

_________

*E în mine o femeie cu coarne. Şi tot ea e tristeţea. Ce/perversă e frica! Ce de chipuri are! Ptiu! Dar îi întorc spatele./ Femeile de multe ori sunt groaznice. Seva lor a fost pervertită şi pute./E prima oară când mă simt dincolo de femeie./[…] Femeia din mine nu doarme. Se poate transforma într-o bestie / căci e vicleană. Şi-mi poate fura învăţătura ca să-şi satisfacă orgoliul.[…] Pe femeie trebuie s-o adun din toate colţurile fiinţei mele în /care şi-a împrăştiat firea şi s-o aşez într-un loc, să o pot stăpâni. […]Ar fi trebuit să stăm mai mult timp împreună, ca să vedem/ pe unde e nenorocitul acela de adevăr. [culese din Înţelegerea drept în inimă, Adela Greceanu]

De prin reviste

Tot vreau să scriu despre ce am mai găsit prin reviste, cred că acum e momentul. În primul rând ar fi de citit câteva interviuri: unul cu Filip Florian, altul cu Şerban Foarţă şi încă unul cu Răzvan Petrescu. Cei care au răbdare să descarce numărul 8 din Orizont [că-i din nou funcţional site-ul] vor descoperi un interviu cu Cornel Ungureanu şi un altul cu Dan Coman*. Dar presa a luat la întrebări şi o scriitoare: Ioana Nicolaie povesteşte câte ceva despre romanul care stă să-i apară.

Poate fi descărcat şi numărul 16 din noua literatură [undeva într-un comentariu e link-ul direct, doar acela funcţionează]. Mi-a plăcut dosarul despre cărţile preferate, cărţi de vară. Mă întreb dacă Simona Popescu a terminat de citit cartea lui Foer, Extrem de tare şi incredibil de aproape, şi cum i s-o fi părut la final, că eu am fost entuziasmată ca ea până pe la jumătate şi-un pic, dar pe urmă mi-a trecut, prea s-au potrivit toate şi am fost cam dezamăgită. Dar mă bate gândul să mi-o iau şi pe aia cu iluminarea, dar în engleză.

Mi-a plăcut declaraţia lui P.F. Thomése: E foarte măgulitor pentru un scriitor să conteze în viaţa altcuiva.

Foarte interesant numărul ăsta, nu doar pentru că e plin de interviuri, în care se spun multe lucruri despre nopţile de literatură de la Neptun. Evident m-am întrebat din nou de ce nu avem şi noi un Attila Bartis [deşi într-un fel îl avem].

M-am bucurat peste măsură azi când am descoperit că Ştefan Agopian o să fie invitat la un pahar de vorbă de cei de la Observator Cultural. Abia aştept să citesc interviul acela.

_______

*tulbur peste măsură. nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste./sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina./ca să nu plesnesc de spaimă mă izbesc de o mie de ori de peretele camerei./însă nu vă arăt nimic. nu arăt nimic nimănui./sunt un bărbat teribil/ sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina./bat ca descreieratul din inimă şi mai ceva ca un descreierat rezist acestui râs înăbuşit.[din Ghinga, Dan Coman]

Chinul de a fi cel care eşti

Am luat la rând aşa, una după alta, cărţile a trei autori americani [J.D. Salinger, Carson McCullers, Carol Shields] şi mi-a făcut mare plăcere să le citesc. M-am gândit de ce şi mi-am dat seama că răspunsul e simplu: sunt cărţi despre oameni [aparent] obişnuiţi, nu-s experimente, nu-i vorba de cărţi în care inteligenţa autorului să fie mai importantă decât cele prezentate, nu-s cărţi în care tehnica, sau senzaţionalul să-ţi sară în ochi, sunt cărţi în care personajele au viaţa lor, pe care şi-o construiesc aşa cum se pricep ele, mai bine sau mai rău, sunt cărţi despre oameni fericiţi sau nu, aşa cum sunt oamenii în lumea reală. Sau cum bine zicea Vonnegut într-un interviu: cu cât intri mai mult în sufletul unui personaj şi descrii în detaliu ce se întâmplă acolo, cu atât mai mulţi cititori se vor regăsi în cele scrise de tine. Şi acum să revin la Daisy şi la povestea ei.

Nu prea vreau să scriu despre bătrâneţe, deşi cred că se va întâmpla în final. Punctul de plecare este Jurnal în piatră, al lui Carol Shields. Nu ştiam nimic despre autoare, dar n-am putut să ignor banderola aceea pe care scrie Premiul Pulitzer 1995. Tot pentru cartea asta a luat şi un important premiu canadian, pentru că e o scriitoare ce aparţine ambelor ţări.

Jurnal în piatră e totuşi cea mai slabă dintre cele trei [concurenţa a fost mare] dar tot nu-mi pare rău că am citit-o. E istoria unei familii [nu lipseşte arborele genealogic, mai sunt intercalate şi câteva fotografii de epocă], figura centrală fiind Daisy Goodwill Flett. Unele capitole sunt foarte bune, dar nu peste tot se menţine aceeaşi atenţie dată personajelor. Uneori lucrurile se întâmplă pur şi simplu, autoarea nu dă detalii despre motivaţia anumitor gesturi, nici personajele nu spun mai nimic despre ce le trece prin cap şi suflet, aşa că se pierde o parte din tensiunea şi atmosfera acumulate până atunci. Începutul e tare frumos, am avut senzaţia că o budincă Malvern ar putea fi cel mai important lucru care trebuie făcut. Dar Mercy are o prezenţă episodică în carte, nu face decât budinca asta, iar apoi pe neaşteptate îi dă naştere lui Daisy, dar moare imediat după aceea, iar budinca dispare pentru totdeauna din poveste.

Ar fi putut să devină totul o simplă melodramă, pentru că Daisy pare urmărită de ghinion, îi moare mama la naştere, iar apoi, în luna de miere, nu oriunde, ci la Paris, îi moare soţul. Dar paginile foarte bune salvează romanul, fără a-l transforma însă în capodoperă. Daisy se va emancipa odată cu toate femeile secolului XX. Şi va muri într-un spital, destul de singură, pentru că nimeni nu prea are timp să vină să o vadă, deşi are copii şi nepoţi, dar toţi sunt ocupaţi şi locuiesc în alte oraşe, şi oricum nu ar fi putut s-o ajute cu adevărat. Îi murise şi cel de al doilea soţ, muriseră şi prietenele pe care le ştia de o viaţă; şi cam asta e, fiecare se duce odată cu lumea lui. Personajele feminine sunt însă destul de banale, inclusiv Daisy care e doar doamna Flett care trece prin chinul de a fi doamna Flett.

Cuyler Goodwill sau Magnus Flett mi s-au părut a fi cele mai interesante personaje [ar fi putut fi şi episodicul Jidan Bătrân, dar spre final se destramă tot misterul din jurul lui]. Parcă îl văd pe Cuyler mergând spre casă după o zi de lucru istovitoare, având grijă să nu-şi murdărească prea tare cămaşa, şi în loc de o seară fericită, îşi găseşte soţia moartă şi nu va înţelege niciodată de ce nu i-a spus că vor avea un copil. Şi el va muri singur, bătrân, dar împăcat cu sine şi cu toate cele din jur, cu gândul la Mercy, pe care n-a uitat-o, deşi căsnicia lor a durat doar vreo doi ani. Magnus Flett e un personaj fabulos, care va trăi până la 115 ani, dar va sfârşi tot singur, într-un azil, nu în America, pentru că o abandonează cu furie şi revine în ţara din care emigrase cândva. După ce e părăsit de Clarentine, deşi nu înţelege nimic din comportamentul ei, Magnus scotoceşte prin toată casa şi găseşte cărţile care probabil i-au sucit minţile soţiei sale. Le citeşte şi el, ba mai mult decât atât, va învăţa pe dinafară fragmente ample din Jane Eyre.

Nu ştiu din ce motiv [am devenit eu sensibilă la acest subiect*, sau într-adevăr sunt paginile cele mai bine scrise] dar spectacolul bătrâneţii e pe alocuri terifiant. Nu ştiu exact ce vârstă avea Carol Shields când a scris cartea. Poate era ca unele dintre personajele ei: A citit undeva că vârstnicii învaţă să facă un pas înapoi ca să cuprindă mai mult cu privirea, că mijesc ochii şi aglomerează în minte noi posibilităţi. Din păcate Carol Shields nu face asta tot timpul, de aceea cartea e mai curând una cuminte.

Carol Shields, Jurnal în piatră, traducere de Ariadna Grădinaru, Humanitas Fiction, 2008

*În copilărie, obişnuiam să trag cu urechea/la tot ce era interzis/- metodă profilactică pentru o maturitate uşoară./Azi adun informaţii despre o bătrâneţe sumară/care a început să-mi crească în palmă.//Până şi zece mii de spânzurători/înălţate de-a lungul marilor literaturi/ar fi mai puţin înfricoşătoare/decât ceea ce mi-e dat să aud. [fragment din Zece mii de spânzurători, Mutilarea artistului la tinereţe, Mariana Marin]

"Life sucks, but in a beautiful kind of way"

Am tăcut un pic, descumpănită de un text pe care l-am citit recent, pe net. De fapt, nu descumpănită e cuvântul cel mai bun, pentru că acele cuvinte mi-au răscolit diferite amintiri. Cam asta face mereu literatura. Citind eu acolo, mi-am adus aminte de nişte vorbe care mi s-au spus cândva şi care mă urmăresc mereu ca o sentinţă. Şi sună aşa: ce vrei tu există, dar nu-i pentru tine. Cei care mă cunosc, cei care ştiu pe unde bântui vor şti despre ce vorbesc. Nu pot să spun decât asta:




Freddie Mercury, In My Defense

Ascultaţi melodia până la final, ce-i important acolo se află. Şi încă ceva: cuvintele din titlu îi aparţin lui W. Axl Rose.

Cadouri

Când ţi se întâmplă lucruri bune, aşa, pe neaşteptate, mai că stai şi te întrebi dacă meriţi, iar apoi, indiferent de răspuns, te bucuri din tot sufletul. Eu cam asta am făcut.

1. Despre ce-i vorba, vedeţi în imaginea alăturată [luată de pe someecards.com] deşi relaţia nu e cea de acolo, şi nici n-am bătut din picior că vreau nu ştiu ce, şi nici n-a tremurat nimeni în faţa mea, simţind că-i fuge pământul de sub picioare dacă nu inventează rapid un dar ultrascump.

E vorba de un cadou pe care l-am primit pur şi simplu, deşi nu era ziua mea, era a lui. Aşa cadou frumos când nici măcar nu era ziua mea nu cred că voi mai primi vreodată. Nu-s diamante, maşini, castele. Nu! Ce am primit eu e mult mai valoros decât toate astea la un loc, deşi cei cu picioarele pe pământ s-ar putea să nu fie de acord cu mine. Îi priveşte.

Eu zic: Mulţumesc!

2. Trebuie să spun că am mai primit eu cadouri frumoase, dar uneori uit să mulţumesc aşa cum ar trebui, pentru că din fire sunt o ingrată. Dar uite că uneori îmi aduc aminte şi zic mulţumesc, deşi cartea am primit-o de ceva vreme.

3. Şi mi s-a mai întâmplat un lucru bun în ultimul timp: m-am trezit cu domnul de la chioşcul de ziare, spunându-mi: V-am făcut rost şi de numărul de săptămâna trecută, vă mai trebuie? Păi şi dacă l-aş fi cumpărat din altă parte, tot l-aş fi luat şi pe acela.

Cum se văd scriitorii

Articolul ăsta ar fi trebuit să apară în numărul 4 din pana mea, dar pentru că revista a dispărut, m-am gândit să-l public aici, dacă tot l-am scris. Încep cu această atenţionare doar pentru ca nu cumva să credeţi că m-a apucat polemica, aşa, din senin. Trebuie să recunosc, întrebarea completă era cum se văd, dom'le, scriitorii ?
________

Întrebare capcană! La început, pare simplă, dar de fapt e greu de răspuns, sau aş putea spune în viteză: nu se văd. De fapt, despre unii nu ştiu nimic. Le găsesc numele pe copertele cărţilor care zac în librărie, în cazul în care au foarte mult noroc şi ajung până acolo. N-ai de unde să afli ceva despre ei. Nu e niciunde vreo informaţie bio-bibliografică şi nici cronici nu găseşti, pentru că nu au tipărit volumul la editura la care trebuie. Aşa că rămân nişte anonimi, mai ales în cazul în care volumul lor mai are şi o copertă urâtă. Atunci nici măcar nu deschid cartea, o ignor. Dacă aş arunca măcar o privire fugară peste acele pagini, autorul ar putea deveni interesant, cartea ar putea fi cumpărată, l-aş putea cunoaşte pe autor.

Totuşi scriitorul există. Când se întâmplă vreo lansare de carte el e cel care la sfârşit trebuie să mulţumească frumos şi, dacă are noroc, dă două-trei autografe, de obicei prietenilor. Dar lansările sunt mai ales în Bucureşti, la fel şi târgurile de carte. La asemenea întâmplări mai poţi să vezi poeţi, prozatori, poţi să-i auzi vorbind şi să-ţi dai seama că nu-s simplă ficţiune.

Aşa că, o să reformulez întrebarea: cum se văd, dom'le, scriitorii, dacă nu locuieşti unde trebuie? Păi, nu se văd; dar deloc. Oricum, poţi să-ţi imaginezi unul, vesel sau trist, talentat sau nu, jovial sau ascuns în propria-i carapace, după cum ţi se pare a fi, citindu-i cartea. De fapt, nici scriitorul român nu-şi cunoaşte cititorul. Dialogul dintre ei nu prea are loc; de asta mesajele primului cad de multe ori în gol, iar căutările celuilalt se îndreaptă spre traduceri. Dar vrea cineva ca acest dialog să aibă loc? Scriitorul român nu prea poate fi găsit pe internet, nu are site; excepţiile sunt foarte puţine, şi e vorba mai mult de scriitori care au ales să locuiască în străinătate.

Unii autori, în general tineri, au blog, alţii au rubrică la ziar. Dar acolo nu prea scriu, ce scriu ei de obicei; pe cele mai multe bloguri scriitorul povesteşte despre tot felul de lucruri social-politice, importante chestiuni de altfel, dar atât de uzate de unii şi de alţii, încât devin neinteresante pentru un cititor aflat în căutarea autorului dorit. Ne lipseşte şi cultura dialogului, care orice s-ar spune, nu prea cred poate veni din spaţiul virtual. Ar trebui să-l vezi la faţă pe cel cu care vorbeşti, măcar la început. Dar lipsesc lecturile publice, întâlnirile normale, în care scriitorul nu e baricadat de grupul de critici. Dar aceste întâmplări culturale pot avea un dublu tăiş. Mi s-a întâmplat să mă duc la o lansare, hotărâtă doar să ascult, şi să plec de acolo cu cartea pentru că ceva din vocea autorului m-a făcut să-l simt dependent şi vulnerabil în faţa prezumtivului cititor din faţa sa. Au fost şi autori care au pus un zid de netrecut între mine şi cărţile lor, pentru că mi-au lăsat senzaţia că se consideră infailibili şi mult prea talentaţi. Odată ieşit în spaţiul public, un scriitor e analizat fără milă, iar cartea e o marfă care nu poate fi vândută dacă imaginea lui intră în contradicţie cu aşteptările cititorului.

Citind anumite reviste, întâlnind des câteva nume, ajungi să-ţi doreşti să ştii mai multe despre unul, despre altul. Şi atunci, începi să le cauţi cărţile. Până la urmă, scriitorul nu există decât prin cărţile lui. Contează cum e cu adevărat? Oare cel adevărat nu e cel din carte? Întrebări, dileme, diversiuni.

S-a dus vara

Pentru că tot a venit toamna, o să ies un pic din amorţeală. N-am plecat niciunde în concediu, pentru că socoteala de acasă şi aia din târg nu se potrivesc decât uneori, parcă tot mai rar în ultima vreme. Aşa că tot obosită-s şi pe deasupra tristă, furioasă şi altele, aşa, de parcă n-aş fi băut cafea de un secol. Dar am un fel special de oboseală: după ce scriu un cuvânt mi se pare ciudat că se scrie aşa şi-l recitesc de multe ori, îl şi silabisesc uneori. Şi mă mir descoperind că literele alea au un sens anume, mi se pare absurd ca un lucru să fie numit aşa, şi nu altfel.

În luna de pauză, mi-am mutat blogul pe wordpress, dar mi-am dat seama că nu-mi place deloc acolo, aşa că m-am răzgândit, rămân aici, dar am schimbat culorile. Am pus tot felul de chestii pe pagina asta, nu ştiu dacă le voi păstra pe toate. [Am şi tăiat câteva, de exemplu am renunţat la Useless Knowledge, deşi le zice aşa, una dintre ele e foarte utilă pentru mine: Cats with light colored hair are six times less likely to trigger allergies in humans than those with black hair. Yet another reason to avoid a black cat crossing your path! Eu nu evit niciodată pisicile, dar o să mă gândesc mai mult la cele deschise la culoare. Şi asta mi-a plăcut pur şi simplu: Christopher Columbus had blond hair.]

Şi-n blogroll sunt noutăţi, vedeţi voi ce şi cum. Ar mai fi de citit un articol publicat de Paul Cernat: Puncte din oficiu pentru literatura tânără. Poate acum mă vor înţelege mai bine cei care se tot mirau când spuneam că nu mai citesc ce scriu criticii prin reviste, dar şi la proza tânără am cam renunţat.

De citit am citit eu şi-n august, aşa că ar fi câteva cărţi despre care aş putea scrie. În primul rând, cele citite înainte de luna de pauză:
Vladimir Sorokin, Gheaţa, Curtea Veche
J.D. Salinger, Nouă povestiri, Polirom
şi apoi celelalte, altele decât cele anunţate, adică:
Enrique Villa-Matas, Asasina cultivată, RAO
Joseph Conrad, În inima întunericului, Cotidianul/Univers
Sorin Stoica, Jurnal, Polirom
Carson McCullers, Răsfrângeri într-un ochi de aur, Humanitas
Carol Shields, Jurnal de piatră, Humanitas

Am inventat şi un sondaj dus cu pluta, să văd dacă-mi mai citeşte cineva blogul. E-n dreapta.