Dormi!

Unele verbe nu funcţionează la imperativ! Am văzut şi eu documentarul despre Roger, nefericitul insomniac al cărui comutator s-a stricat în asemenea hal încât nu mai putea să întrerupă legătura cu realitatea şi n-a mai reuşit deloc să adoarmă; a murit după câteva luni de nesomn. Maya, tânăra insomniacă din Dormi!, a văzut şi ea filmul, şi cade serios pe gânduri. Caută soluţii, dar nu le găseşte. Dimpotrivă, mai mult se afundă în toată nefericirea şi nebunia ei. Bântuie noaptea prin oraş, sună la interfonul vecinilor, se comportă aiurea. De parcă ar fi avut de ales!

Dar mai sunt şi alţii, mai nebuni decât ea, de exemplu Benoit De Gitier. O zăreşte de la fereastră, o vede cum tulbură liniştea celor care dorm şi aşteaptă să-i vină rândul, să sune la el. Sau şi-a zărit mama, pe ea o aşteaptă de fapt?

Maya şi Benoit spun pe rând, aceeaşi poveste, dar adevărurile lor diferă destul de mult. [Mi-am adus aminte de o carte citită de ceva vreme, Parţial color a lui Sorin Preda; acolo era vorba de un divorţ, într-un fel părea normal ca cei implicaţi să aibă viziuni diferite despre cele întâmplate.] E cam trist ca tu să crezi că-i pasă cuiva de tine, şi celălalt să te ajute din milă, sau cu o oarecare furie neputincioasă. Tu să crezi că l-a cunoscut pe Hugo, iar el să spună da, pentru că întrebarea i-a sunat ca un banc bun.

Am citit fragmentat romanul şi nu prea a fost bine, s-a diluat o parte din tensiunea lecturii. Oricum, nu o recomand insomniacilor, vor observa că totdeauna poate să fie şi mai rău, iar asta nu e neapărat o consolare.

Din toată cartea, pasajul cel mai reuşit ar fi: Asta a fost ultima zi care a contat. Restul a fost pur şi simplu o viaţă. Sunt destule stângăcii în text, dar mi-au plăcut personajele. Unele, deşi [ultra]secundare, sunt de neuitat. În primul rând Hugo, unchiul favorit al Mayei, care după ce a fugit dintr-un spital de nebuni, a incendiat casa părintească pentru că aşa-i spusese mama lui, într-un vis. Dar mai e şi Olga, pe care Maya o cunoaşte în spital [ajunge acolo după ce fură o bicicletă şi o loveşte o maşină, pentru că ea se gândea la cu totul altceva]. E de neuitat Olga cu jocurile ei, Olga, colega de salon îndrăgostită de Marlon Brando, dar la care renunţă pentru că aflase că are o fire dificilă.

Benoit are şi el prieteni ciudaţi: caşalotul Frederik, care-i stă alături de multă vreme, încă din copilărie, Ernest/Ernestine, un fluture de noapte, pe care-l adăposteşte în camera lui de hotel. Mai e şi Ingrid, cea care reduce totul la cifre, fapt explicabil, pentru că relaţia ei cu Benoit e una dintre doi pacienţi ai unei clinici psihiatrice.

Finalul poveştii e unul parţial fericit, pentru că Maya şi Benoit se reîntâlnesc, după ce se pierduseră la un moment dat. Până la urmă tot din disperare se regăsesc.

Ce să mai zic? E-o cărticică bună pentru un debut, a fost şi premiată de fapt. Era să uit: de citit un interviu cu Annelies Verbeke: „Nu profit de situaţie pentru a scrie despre mine.”

Annelies Verbeke, Dormi!, traducere de Gheorghe Nicolaescu, Cotidianul/Univers, 2008