Literatura sau viaţa?!

Un scriitor trebuie să-şi schimbe viaţa în cuvinte, aşa l-ar şi sfătui un anumit daimon pe cel care încă mai şovăie; cam asta face şi personajul lui Marin Mălaicu-Hondrari: vrea să scrie o carte, aşa, ca Arturo Bandini. O carte despre sinucidere, deşi nu se gândea la ea, cel puţin până nu termina de scris; credea în iluzia asta, că prin scris, ţinea moartea deoparte. Literatura ajută viaţa, deşi rămâne tulburătoarea întrebare: cum se face că poezia altora îţi face bine, iar propria poezie te distruge, te roade pe dinafară şi pe dinăuntru?

Eu am citit cartea asta [care e a unui poet] mai mult cu sufletul, datorită subiectului, a vieţii trăită la limită şi dincolo de ea, a sinuciderilor întâlnite la tot pasul. Dar în acelaşi timp mă întreb dacă o puteam citi altfel. Cred că aşa citesc toate cărţile cu care reuşesc să comunic. Revenind la realitate, o să spun că am aflat că există o carte a tuturor intenţiilor de pe blogul Mihaelei Ursa; apoi luciat a povestit despre cum nu poţi să scrii o carte într-o noapte. Şi trec aici nişte gânduri ale lui Al. Cistelecan apărute în cu totul alt context, dar care au un sens special şi aici: Moartea e întotdeauna, o temă cu avantaj; nu numai cu avantajul patetismului, dar şi cu avantajul intensităţii de anxietate; dar, mai ales, cu avantajul că nu poate fi decât închipuită - şi, din această pricină, inepuizabil închipuită. Asta ar fi moartea naturală, care e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Dar cum or fi sinuciderile? Omenii obosesc, uneori brusc. Apare astfel o înfricoşătoare hartă, unde putem localiza diversele stări, mutilări, abandonuri, de la autoincendiere, asfixiere, până la saltul în gol şi infinite alte moduri de a striga ce? neputinţa? abandonul? oboseala? imposibilitatea de a aplica decalogul perfectului povestitor?

Pentru că-i o carte despre morţi, precum Pedro Paramo, nu-i uşor de vorbit despre ea. Am citit altfel pasajele în care erau amintiţi unii scriitori la care ţin mult. Pe unele/unii îi ştiu mai bine: Sylvia Plath, Virginia Wolf, Aglaja Veterany, John Kennedy Toole. Pe alţii, ca Juan Rulfo, i-am cunoscut mai de curând. Despre Alejandra Piznarik ştiu doar poveştile spuse de Rosa Lentini, care i-a dedicat şi o poezie, apărută în Orizontul din decembrie. Pe Reynaldo Arenas l-am descoperit de curând tot într-o poezie.

Ca orice aventurier, autorul cărţii încă nescrise hoinăreşte aparent fără nici o ţintă. Călătoreşte prin Spania, într-un Lexus, gândindu-se mereu la ce ar vrea să scrie. Ajunge într-un muzeu al sinuciderilor, o cunoaşte pe Luisa [un fel de Ela din Ultima noapte...]. Singurătatea e o formă de autoexil, dar singur nu se plictiseşte. Importantă rămâne mereu dorinţa de a scrie; care, de fapt, e mai mult decât o simplă dorinţă, pentru că e insaţiabilă, nici prin scris nu se domoleşte. Parcă ar fi anumite cărţi care trebuie neapărat scrise, mereu trebuie să fie o carte mai puţin.

Cu un oarecare disconfort am citit spre final întâmplările cu câinii bolnavi. Dar e nevoie de povestea lor pentru a o înţelege pe cea a Mariei del Sol. La un moment dat i-a ajuns şi ei cuţitul la os, înţelegem asta observând felul în care se forţa să-i neglijeze. Şi nu va rata, pentru că a fost sfătuită de un expert în sinucideri.

Am mai reţinut un lucru important: poliţia nu confirmă legende. Acum mă-ntreb cine e Charleen? că pe Ghinga am găsit-o.

Marin Mălaicu-Hondrari, Cartea tuturor intenţiilor, Vinea, 2006

Notă: dilema din titlu îi aparţine, bineînţeles, lui Mircea Nedelciu.