Saturday, March 14, 2009

Krivi smo mi. Da sau nu?

Prima dată am dat de numele lui Bora Ćosić în antologia festivalului de poezie de la Sibiu. Plecat în 1992 din Belgrad, a ajuns până la urmă în Berlin, unde a început să scrie poezie. Debutase însă cu mulţi ani în urmă, în 1956, cu un roman: Casa Hoţilor, cam suprarealist. În 1969 i-a apărut această carte de doar o sută şi ceva de pagini: Rolul familiei mele în revoluţia mondială. S-a stârnit un adevărat scandal, iar numele i-a fost trecut pe o listă a celor care aveau interdicţie de a publica în Iugoslavia.

Nici nu-i de mirare. În treacăt e amintit Djilas [o fi acela, nu o fi, nu ştiu; nu am verificat să văd dacă celelalte nume sunt reale] şi nici anii de după război nu-s văzuţi ca fiind sosirea fericirii pe pământ, deşi eliberatorii de serviciu erau deja la Belgrad.
Ori fericirea era obligatorie, totală şi nimeni n-avea dreptul să o pună la îndoială.

În poeziile de care ziceam, Bora Ćosić e bântuit de vina de a fi sârb*. Ce se întâmplă la sud pare a fi marea lui obsesie:

"acolo jos nu se cântă valsuri/ un secol întreg am trăit fără poezie/ doamne ce îndemânatec am devenit/de când morţii se plimbă prin camera mea."(Vals)

"Refugiatul din ţara mea/pe vremuri croitor renumit/se plimbă prin Berlin/ priveşte critic/ îmbrăcămintea trecătorilor/ caută magazine de confecţii/[...]/îl găseşti peste tot/în pantalonii unchiului său mort/ în cămaşa cu urme de gloanţe/pe spate/mai târziu le-a peticit cineva/paltonul i l-a dat vecina/ a spus că nu-i mai trebuie/fusese a lui bărbatu-său/omorât şi el."(Eleganţă)

"Noi doi [...]ne coasem insomniile [..]un tanc trece prin casa noastră de la sud/prietenii stau înşiraţi/în faţa unui zid/ sunt ucişi unul câte unul/şi noi suntem morţi." (Halucinaţii)

Mi-am reamintit că ar trebui să citesc romanul lui Bora Ćosić săptămâna trecută, când la A Cincea Roată, a fost invitată Laura Albulescu. A povestit despre diversele cărţi traduse la Art. Prezentarea editurii sună cam aşa: Romanul, devenit un clasic al subversiunii, este cronica unei familii „bizare", dar tipice, trăind în Belgradul celui de-al Doilea Război Mondial şi din perioada imediat următoare.

Povestea e spusă de un puşti. [Pe alocuri mi-am adus aminte de Caiet de desen, romanul lui Adrian Chivu, dar mai ales de Cutia din lemn de nuc, romanul lui Nikola Milosević.] Cartea e plină de umor, dar e un umor negru, râsul nu are rol purificator, decât [poate] parţial.

Familia lui e una disfuncţională, dar aşa erau acei ani: absurzi. "Ce-o să te faci aşa, costeliv? "Vreau să mă fac nebun", răspunde puştiul. Cartea e scrisă sub influenţa clară a avangardei şi suprarealismului [romanul nu e unul realist, cei care vor poveşti n-ar trebui să-l citească]. Familia e la Belgrad, al Doilea Război Mondial îşi vede de mersul lui. Rudele din America le trimit pachete cu diverse creme de zi şi de noapte. Pe urmă mai că-mi vine să spun în lume a izbucnit pacea. Ruşii eliberează ce era de eliberat. Puştiul se gândeşte ce să spună într-o cuvântare despre trecerea de la capitalism la comunism pe calea luptei pe viaţă şi pe moarte.

Fraze de neuitat:

"«Să ştii că de acum înainte nu mai ai tată.» Eu mi-am amintit că Vladimir Ilici Lenin este tatăl întregii clase proletare, dar n-am spus nimic."

"Eram o familie complet anacronică, cu fotografii vechi şi frumoase pe pereţi."

"Am auzit spunându-se că viaţa noastră se va schimba cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii unora dintre noi."

"Am auzit că în Rusia toţi scriu poezii, dar după aceea unii sunt împuşcaţi!"

şi mai ales:

"Noi trebuie să ajungem la un asemenea nivel încât să râdem chiar şi atunci când nu e nimic de râs!"

Bora Ćosić, Rolul familiei mele în revoluţia mondială, traducere de Georgina Ecovoiu, Art, 2008

*Djordje Balasević, Krivi smo mi, tot despre aceeaşi vină; şi mai ales: Putuj, Evropo,/ Nemoj više čekati na nas...

2 comments:

raluca said...

nu se mai poate, de miine ma inscriu la biblioteca, altfel bugetul meu derapeaza iremediabil:-))
cam off topic, insa inspirata fiind de umorul asta negru, in revista "siècle 21",nr 13, o achizitie recenta, am descoperit un autor italian, Carlo Bordini (romancier si poet) si un text de el "Les droits inhumains":
"ils (les hommes) peuvent trahir, mais à leur risques et périls: la trahison, si elle ne réussit pas, ne sera pas considérée comme justifiée, et fera l'objet de poursuites"
"ils peuvent falsifier l'histoire, pourvu qu'ils aient la force de le faire durablement"
si ce m-a impresionat cel mai mult:
"les hommes, devant les horreurs que les conflits armés et les conflits d'intérêts comportent, ont le droit de garder leur santé mentale. Ils peuvent ainsi:
refouler les conséquences de leurs actes;
considérer comme inévitable leur propre iniquité;
penser être dans le juste;
penser agir dans le bien de l'humanité;
penser que le mal est de toute façon inévitable;
considérer les être humains, dans l'ensemble des être vivants
, comme les seuls à avoir des droits"

white noise said...

@raluca- eu nu ma pot baza pe biblioteci, nici macar la BCUT nu ajung decat carti de la cateva edituri.

umorul negru e foarte dur pe alocuri. asta mi-a dat de gandit: le droit de garder leur santé mentale. in Ro nu se respecta :(