Insomnii &adormiri

O carte mică, dar destul de complicată, cam aşa e Cutia din lemn de nuc. Am citit-o pentru că mi-a plăcut titlul şi pentru că e scrisă de un sârb [despre care însă nu ştiam nimic]. A publicat vreo două romane, dar am înţeles că e în primul rând un foarte bun istoric/teoretician literar, dar şi filosof.

Suntem prin anii `50, şi un puşti face naveta între Belgrad şi Obrenovac, de fapt se împarte între părinţii lui, divorţaţi de ceva vreme. Nu prea se vorbeşte despre relaţia lor decât în momentul în care puştiul [care a mai crescut între timp, a intrat la facultate] face pneumonie şi părinţii dau vina unii pe alţii. Cel bun pare a fi tatăl, dar relaţia n-a fost niciodată una de iubire, ci una în care au contat diversele interese.

Dar nu e o poveste de familie, deşi relaţia tată-fiu e importantă. E o poveste despre obsesiile erotice [patologice aş zice], despre vremurile în care interpretarea anumitor cărţi se făcea în funcţie de politica momentului, e o carte despre credinţă, despre bine şi rău, o carte despre ce ar trebui să se tacă. Finele trimiteri intertextuale te pun pe gânduri, la fel şi motto-ul cărţi: a fost odată ca niciodată - mai bine să nu fi fost niciodată. De fapt, despre asta-i vorba: diavolul nu doarme, Dumnezeu adoarme uneori [mi-am adus aminte de o imagine din poezia lui Mircea Dinescu, acel Dumnezeu care are un ceainic sub presiune în jurul capului , de parcă ar spune nu deranjaţi!]

Cel mai ciudat personaj e un rus, Ivan Nikiforovic [are şi-un motan negru, pe care-l cheamă Fiodor], refugiat din cauza bolşevicilor la Paris [unde a cântat la metrou], dar ajuns până la urmă în Iugoslavia. Le dă celor doi, tată şi fiu, să citească diverşi autori [ruşi evident]: Bulgakov, Berdiaev, Lev Şestov; şi aşa începe discuţia despre credinţă, despre cele două nulităţi morale, Rasputin şi Lenin [unul a discreditat familia regală, al doilea a distrus Rusia], despre Dumnezeul neputincios care ne-a mai rămas, despre atrocităţile pe care oamenii sunt dispuşi să le comită atâta timp cât au senzaţia că nu au de ales, sau că au dreptate, despre ce se poate face din ură faţă de unii [fără a fi vorba de iubire faţă de alţii], despre răul sistematic pe care oamenii îl fac de secole. Aflăm că Dumnezeu a fost înmormântat de comuniştii muntenegreni, în timp ce confraţii lor spanioli i-au dat lui Iisus carnetul cu numărul 1.Romanul nu e unul politic, deşi ar putea fi, dar într-un mod foarte subtil.

Moartea tatălui [şi apoi a lui Ivan Nikiforovici] pune capăt poveştii. Ar fi multe de spus, deşi cartea are doar o sută şi ceva de pagini. Dar într-o ţară care iubeşte la nebunie mancurtizarea, traducerea acestei cărţi îmi pare a fi inutilă.

Nikola Milosević, Cutia din lemn de nuc, traducere de Annemarie Sorescu Marinković, Niculescu, 2004