Wednesday, May 21, 2008

Mese rotunde, pătrate, diversiuni

Azi am fost la Joc Secund, la o lansare de carte, un nou roman al lui Nicolae Strâmbeanu, Turnul de apă. E o poveste cu spanioli, scrisă după o serioasă documentare. Dar eu despre altceva vreau să scriu acum. Printre diversele poveşti despre carte, am aflat că Nicolae Strâmbeanu ar fi scris iniţial un volum de versuri, care, publicat, l-ar include oricând printre poeţii buni ai momentului. Cel care a zis toate astea e Cornel Ungureanu, care atunci s-a opus publicării cărţii, spunând: nu e momentul! Şi acum a zis la fel: nu e momentul! Explicaţia e simplă: literatura română nu ştie să-şi promoveze cărţile, şi mai ales, îşi ignoră scriitorii. Desigur, se referea mai ales la poeţi, pentru că nu e momentul se referea strict la cartea de versuri. Complicată situaţie.

Cam la situaţia asta oarecum albastră mă gândeam şi eu când am fost la masa rotundă de la Mansardă, cea despre generaţia 2000, între metropolă şi provincie. Mă gândeam că disputa e alta, că n-are importanţă care pare mai celebru, cât timp nu prea te citeşte nimeni. Nu mai contează nici dacă eşti bun sau nu, nu mai contează nimic. Cum ajung la cititor?, cam asta ar fi marea întrebare pe care ar trebui să şi-o pună un poet, după ce a publicat o carte, poate şi înainte. Internetul ar trebui exploatat cât mai mult, ar putea fi o soluţie parţială. El cam şterge diferenţele dintre metropolă şi provincie, asta a fost şi concluzia mesei rotunde. De fapt, una dintre ele, pentru că s-a vorbit acolo despre mult mai multe lucruri.

A rămas oarecum suspendată în aer o întrebare: care validare contează mai mult, cea a criticii sau a cititorilor? Miruna Vlada a spus că-s importante ambele, dar apoi discuţia a deviat oarecum spre bloguri şi rolul lor, iar mai apoi spre lecturile publice, care au avut loc în diverse şcoli. Dacă unii s-au plâns de obtuzitatea profesorilor, alţii au avut aceeaşi problemă cu elevii. Dar până la urmă lecturile astea-s importante, mai mută munţii din loc. Cineva a zis că a citit diverse cărţi sau după ce l-a cunoscut pe autor, sau după ce i-a descoperit blogul, că-n general scriitorul e o chestie moartă, despre care înveţi la şcoală, şi e mare lucru să descoperi că unii chiar sunt oameni normali. Mi-am adus aminte că Ioana Nicolaie, invitată fiind la A Cincea Roată, spunea că a avut o lectură publică în cadrul festivalului Primăvara Poeţilor, la un liceu bucureştean, iar profesoara a început prin a-i prezenta aşa: V-am adus aici să vadă că există şi scriitori vii.

S-a discutat şi despre articolul lui Iovănel, despre revistele literare din provincie, pe care el le vede ca fiind simple găşti, mânate de interese obscure. De fapt, s-a discutat cam mult despre găşti, interese, relaţii, despre simpatii şi antipatii mai mult sau mai puţin personale/reale, răsfrânte apoi în judecarea valorii unui manuscris/a unei cărţi, de parcă toate astea ar avea cine ştie ce importanţă. Ce contează dacă x sau y sunt incluşi, sau nu într-o antologie, atâta timp cât antologia respectivă e citită doar de autorii incluşi în ea? Şi nici ei nu citesc tot.

2 comments:

ligia said...

Interesanta ideea de a publica un articol in constructie. Eu simt ca toate insemnarile mele sunt in constructie, dar, asa cum spuneai si tu, nu se termina niciodata.
Multe lucruri sunt in neregula in Romania. Piata cartii si conditia de scriitor nu sunt decat detalii din multimea de nereguli din Romania. Mi se pare ca oarecum scriitori s-au resemnat cu conditia nefericita pe care o au. Si nu mi se pare firesc.

white noise said...

@ligia- ma gandeam ca-n felul asta ma mobilizez, si-l scriu mai repede. vad ca nu :-(
mai am de adaugat cate ceva despre masa rotunda.
scriitorii s-au adaptat situatiei, ca noi toti :-(
supravietuim si atat.