Un început

Nu ştiu exact de ce: sau am ajuns eu în ultimul hal de insensibilitate, sau se întâmplă ceva cu valoarea scriitorilor care iau Nobelul, dar cartea asta nu m-a entuziasmat aşa cum cred că ar fi trebuit să se întâmple, mai bine zis, cum mi-aş fi dorit. Dacă mă uit pe lista laureaţilor, îmi dau seama că de multe ori prefer lista alternativă, propusă de Laurenţiu Ulici. Dar asta ar fi altă discuţie, pentru alte vremuri.

Peştişorul de aur e un roman bun, desigur. Se citeşte cu plăcere. Dar m-am tot gândit ce m-a nemulţumit de fapt. Cred că e prea simplă povestea, un singur personaj, Laila, e urmărit mereu. Nu-s ruperi de ritm, construcţia nu-i complicată. Dar e o poveste, asta-i important. Am citit cartea acum vreo două luni şi încă n-am uitat-o. [Nu o să spun despre de-i vorba în romanul ăsta, pentru că Andra Grarup l-a povestit foarte pe scurt, evident, pe blogul ei. ]

Aşa că eu nu o să zic precum Hakim (parcă el era): Romanele sunt un rahat. Nu găseşti nimic în ele, nici adevăr, nici minciună, doar vorbe în vânt. Ba dimpotrivă, îmi vine să repet vorbele lui Ioan Groşan care spunea cam aşa: dacă ai o poveste nu te uită lumea, dacă nu, te ţine minte, eventual, vreo femeie care te-a iubit în taină.

Iar Le Clezio are şi stil, nu doar poveste. Cu o concluzie simplă: trebuie să ştii de unde vii, dacă vrei să supravieţuieşti. Uneori ce spune te pune pe gânduri: Înţelesesem că nu Martial sau Abel sau Zohra ori domnul Delahaye sunt periculoşi, ci victimele lor, pentru că ele acceptă. Şi mai ales: Am înţeles că, dacă oamenii au de ales între tine şi fericirea lor, nu te vor alege pe tine.

Toate personajele sunt nişte marginali, fie că-s negri, magrebieni, ţigani. Locuiesc prin subterane, prin cartiere rău famate, cântă la metrou, lucrează la groapa de gunoi, unde poţi găsi multe lucruri neaşteptate, de exemplu cărţi. Citeam ce-mi pica în mână: mi se părea că în acel infern al resturilor cuvintele nu mai au aceeaşi valoare. Erau mai puternice, mai trainice, [mărturiseşte Laila pe undeva]. De fapt, cărţile şi muzica par a fi singura salvare [cel puţin pentru unii].

Şi m-am întristat când am văzut că singura persoană care-şi vinde copilul vorbea româneşte. Sigur nu e vina lui Le Clezio. Dar m-a deranjat pe alocuri uşoara propagandă de stânga, de fapt m-a deranjat trasul de mânecă, nu care cumva să nu pricep. De fapt, în cartea asta cei săraci nu-s neapărat buni, dar cei bogaţi sunt cam răi, sau au gânduri ascunse [ceea ce e cam acelaşi lucru].

Nu-mi dau seama ce loc ocupă romanul ăsta printre celelalte scrise de Le Clezio. Şi nici nu-mi dau seama exact care e valoarea lui ca prozator. Cred că va trebui să caut procesu' acela verbal, pentru a mă lămuri în ceea ce-l priveşte.

J.M.G. Le Clézio, Peştişorul de aur, traducere de Claudiu Komartin, Art, 2009

PdS 46

Foarte târziu am aflat că există un poet cu numele Vasile Vlad. Şi îmi doresc în fiecare an să ia un premiu mare, să nu mai pară aşa uitat. Deşi nu cred că se va întâmpla asta. Nici despre Cristian Simionescu tot nu vorbeşte mai nimeni, aşa că....

Până se va scrie despre el în vreun loc în care contează, eu trec aici un simplu pds.

Vasile Vlad
Certitudini*

Există cinci feluri de a rîde,
şi un singur fel de apropiere a rîsului,
cu ochii strînşi, duioşindu-te.

Există două feluri de a te elibera oricînd
şi un singur fel de apropiere a libertăţii,
cu ochii lipsiţi de pleoape, oribil de încrîncenat.

Acolo, în viaţă, o oarecare cotitură
trebuie însoţită de oareşicari hohote.

Acolo, în viaţă, de-a-ndărătălea
te izbeşti oricum.

O linie verticală în cîteva exemplare
înseamnă desigur neînţelegere.

Am învăţat asta, o nimica toată.

Apă tulbure din apă tulbure.

Aducătoare de împotriviri, raţiunea arată
înotătorii alergînd după lacrimă
scăpată în apă.

Un reproş umil.

Arată o expoziţie de belciuge
undeva într-o bisericuţă.

Un reproş ciudat.

Arată păsări înfometate smulgînd cu ciocul
limba ceasornicelor din turnuri.

Un reproş greu de pătruns.

Arată copiii cum înfig o morişcă de vînt
în fiecare loc de unde lipseşte ceva.

Ultimul reproş.
--------
* din volumul Sărbătorile absenţei, 1971

PdS 45

Orice comentariu ar fi inutil, fără niciun fel de introducere pds-ul de azi:

Ileana Mălăncioiu
Pastel*

E primăvară. Astenia e-n floare
Cine trebuie să moară oricum va muri,
dacă n-a înflorit încă
Mormîntul tatei va inflori.

Mama a pus flori de tot soiul
Ca să mai treacă timpul cumva,
Mie îmi încolţeşte din nou un gînd
Care mă va costa.

Nu pot să mă opresc la asta acum
Un vînt de primăvară începe să cearnă
Cuvintele deocheate ale unei femei
Care-a înnebunit peste iarnă.

------
*publicat iniţial în Viaţa românească, în acel număr 2, din 1989, număr retras de pe piaţă de cenzura comunistă şi trimis la topit.

Ceva, dar nu ştiu despre ce

Azi o să plagiez în stil mare, cel puţin aşa cred acum. Cam tac în ultima vreme, deşi tot mai citesc câte ceva, dar nu citesc sistematic şi nici nu mă apropii de cărţile cu prea multe pagini pentru că ştiu că nu am mult timp pentru ele. Şi nu-mi place să-mpart un roman în episoade multe şi scurte.

Am trecut şi prin câteva momente de derută în ultima vreme. Primul a fost pe la sfârşitul anului trecut, atunci o prietenă m-a rugat să-i recomand o carte, ceva care să-i taie respiraţia. Şi am tăcut, n-am avut niciun răspuns. Se referea strict la proză şi la apariţii oarecum recente. De atunci mă tot gândesc şi tot caut un răspuns şi am ajuns la o concluzie nu prea veselă: în ultimii cinci ani am dat doar peste trei autori care n-ar trebui rataţi, ar trebui citiţi adică: Attila Bartis (dar mai mult pentru Tihna), Roberto Bolano şi Jeffrey Eugenides. Din literatura română: Filip Florian (dar pentru Degete mici, de Zilele regelui încă nu pot să mă apropii). Am citit şi alte cărţi foarte bune, dar autorii îmi erau cunoscuţi de ceva vreme. Şi am recitit câteva romane, care mi-au plăcut la fel de mult ca prima dată. Cred că asta o să cam fac: o să mă opresc din citit şi o să trec la recitiri. Pe un fir de romaniţă m-aş juca aşa: a citi, a reciti? Deşi nu-s năzdrăvană, de la o vreme încoace mai nimic nu-mi place, când e vorba de proză.

Dar fiecare zi se termină cam aşa: iau lângă mine câteva cărţi de poezie [pentru că poezia e capitol special, ei nu i se aplică cele de mai sus] şi citesc, sau la întâmplare, sau caut ceva anume. Uneori mai sar peste o carte, pentru că poezia tocmai citită mi-a schimbat starea. Nu pot să citesc o carte de poezie în 25 de minute, doar pentru a scrie o cronică în următoarele 5. Şi nu lecturez niciodată nimic. De fapt, eu citesc mai mult de o zi la o carte de poezie, uneori şi mai multe. Aici recitirea e baza. Nu citesc pe nerăsuflate, fac pauze, pentru că se acumulează imagini, gânduri, cuvinte, trăiri şi uneori se acumulează atât de multe încât trebuie să mă opresc.

Am mai avut un moment de derută, un moment greu al vieţii mele, pentru că nu prea mai cred în diverse ocupaţii filologice. Citind diverse cărţi, articole scrise pe marginea cărţilor am senzaţia că întotdeauna esenţialul dintr-o carte foarte bună ne scapă, am senzaţia că putem spune prea puţin despre anumite cărţi. Dar sper să trec peste momentele astea şi să mai povestesc despre ce am citit. Pînă atunci, nu mai zic mare lucru, şi oricum, dacă tac nu înseamnă nimic.

PdS 44

Iniţial am vrut să aleg altă poezie pentru astăzi, am vrut să aleg o poetă. Rămâne pe săptămâna viitoare. M-am răzgândit în momentul în care am văzut ce poezie a ales Radu Vancu. Am senzaţia să poezia asta a lui Ion Monoran dialoghează foarte bine cu poezia lui Dinescu.

Ion Monoran
dragă poezie*

Află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei intreprinderi timişorene.
Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără speranţă
a poeziei româneşti.

Cu toate astea m-am hotărât să-ţi scriu pentru a ne da întâlnire
într-una din serile următoare la cafeneaua "TAROM".
Mă vei recunoaşte uşor după plete şi ceaşca de cafea
care îmi va tremura în mână de îndată ce mă vei privi puţin mai insistent.
O singură rugăminte aş avea: să nu care cumva să vii îmbrăcată cu vreuna
din rochiile proletcultismului ori în vreo bluziţă stil poezie patriotică contemporană
înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului ori cu vreun sutien
gen articol de pe prima pagină a câte unei reviste literare în care o personalitate
septuagenară dă sfaturi tinerelor condeie cum se scrie o epopee naţională.
Mi-ar face o nespusă plăcere dacă ai veni într-una din rochiile tale de

fiecare zi

sau în pantaloni pentru că de fapt tu ai un trup robust şi sănătos şi cred că
a cam sosit momentul să-ţi schimbi puţin-câte-puţin concepţiile
şi să nu te mai bâlbâi prin câte-un poem în care Ştefan cel Mare
şi Mihai Viteazu măcelăresc turcii în frunte cu Partidul.
Altfel să ştii că îmi va fi sincer ruşine să ies cu tine pe stradă
sau să te prezint tinerilor poeţi din generaţia mea care aici la Timişoara
alcătuiesc unul din grupurile cele mai avangardiste din ţară.

________

*ca un vagabond într-o flanelă roşie, Marineasa, 1996 [în volumul ăsta, postum evident, sunt incluse cele mai vechi poezii ale lui Monoran, un poet căruia nu i se va face niciodată dreptate].

Nimicuri de vineri

Azi, în timp ce ascultam NRV, mi-am adus aminte că aveam şi eu, cândva, un blog unde scriam despre cărţi. Şi m-am gândit să mai trec pe aici. În primul rând, o să-i mulţumesc Luizei Vasiliu, că m-a inclus în cartierul ei de bloguri literare. Cred că articolul e doar pe site-ul celor de la Dilema veche, în formă tipărită n-am dat de el. Şi nici de interviul cu Cristian Teodorescu. Sau nu m-am uitat eu în numărul care trebuie?

Dacă tot am ajuns la capitolul interviuri, o să spun că în numărul 3 din Orizont e un interviu [şi nu numai] cu Ioan Es. Pop. Ar mai fi de citit şi interviurile realizate de Andra Rotaru, pentru Agenţia de carte.

N-am timp şi nici n-am energia necesară pentru a comenta diverse articole şi nici despre cărţi nu pot să scriu deocamdată. Se apropie festivalul de teatru şi sper să ajung măcar la câteva spectacole. Iar apoi urmează CafeKulTour.

În Dilemateca, numărul 47, pe lângă multe altele [două cronici la cartea lui Teo Dună, de exemplu], ar mai fi de citit dosarul Urmuz, Blecher, Bonciu. Şi cred că ar fi fost bine să fi fost semnalat pe copertă, ar mai fi atras nişte cumpărători [oare?!]. Am descoperit şi o cronică la cartea lui Alexandru Muşina, Regele dimineţii. Ce bine, că tot voiam să spun că Tracus Arte are site. [Am aflat de pe blogul Luciei Verona]. Zilele trecute am aflat că şi BrumaR are site actualizat şi funcţional. Vinea să-şi mai facă site şi m-aş putea declara mulţumită, deocamdată...

Completarea promisă. În Tomis, numărul pe martie, e un articol despre Freud, dar şi diverse cronici, una la Nasturi în lanul de porumb [dar nu prea mi-a plăcut], iar Daniela Luca scrie despre poezia lui Ştefan Manasia.

În numărul 11 din România literară am mai găsit o cronică la De-a viul lui Teodor Dună. Şi m-am bucurat să văd că Institutul Blecher e prezent în numărul ăsta în care se discută şi despre generaţiile literare. [Claudiu Komartin îi prezintă pe Augustin Cupşa şi Andrei Dosa].

De citit: articolele lui Ion Pop despre avangardă, apărute în Tribuna [ pdf: I şi II, III]

PdS 43. Luna poeziei

E din nou aprilie, din nou luna poeziei. Aşa că din nou e vremea unui pds special:

The Ways of Poetry- Sandra Beasley

E bine să adăugăm puţină poezie peste tot şi toate.

Premiile Radio România Cultural

poezie: Dan Coman, Dicţionarul Mara, Cartier
proză: Florin Constantin Pavlovici, Frica şi pânda, Editura MLR

Au fost 11 categorii, lista completă aici.

Nu ştiu cum se face dar uneori, anumite premii trec neobservate. La sfârşitul lui 2009, Academia a dat premiile pentru 2007. Pentru cei care n-au aflat încă [n-am văzut ştirea decât pe site-ul oficial], spun doar atât:

poezie: Nichita Danilov, Centura de castitate
proză: Horia Ursu, Asediul Vienei

PdS 42

Ascunse printre amintirile mele, poeziile astea păreau a fi una singură. N-am putut uita niciodată toate gândurile ascunse în spatele acestor cuvinte. De fapt nu-s ascunse, că-s spuse pe faţă. Aşa că zilele astea am luat la rând volumele de poezii ale lui Mircea Dinescu, până am dat de ele. Şi m-am gândit şi la volumul care o să-i apară anul ăsta, prin vară [cel puţin aşa l-am auzit eu zicând la tv, într-o zi în care tocmai treceam pe lângă unul care mai şi funcţiona].


Mircea Dinescu
Buldozerul*

La ce folosesc prietenii
cînd plictisit într-o dimineaţă deschizi butoanele aragazului
să încălzeşti ceaiul
şi cu chibritul în mînă
ezitînd
te joci dintr-odată cu moartea?
Ei opun totdeauna cancerului o pungă cu portocale
ei sînt dispuşi multă vreme să te vorbească de bine
sparg cîteodata un pahar în amintirea ta
îţi donează 100 de grame de sînge
pe care ţi-l vor scoate-n obraz la prima beţie
îţi pierd imaginea într-un lan de trestii de zahăr
pînă cancerul se dovedeşte a nu fi cancer
şi mirarea se schimbă în dezamăgire
şi însănatoşirea incepe să ţi se pară dubioasă şi de prost gust
şi tot ce te va mai mişca de aici înainte
ce te va mişca într-adevăr
nu va fi nici bătaia ceasului
nici muzica
nici libertatea
ci doar buldozerul
care îţi mişcă scaunul


Indulgenţă de iarnă**

Fereşte-mă Doamne de cei ce-mi vor binele
de băieţii simpatici
dispuşi oricînd la o turnătorie voioasă
de preotul cu magnetofonul sub sutană
de plapuma sub care nu poţi intra fără să dai bună seara
de dictatorii încurcaţi în strunele harfei
de cei supăraţi pe propriile lor popoare
acum cînd se-apropie iarna
şi n-avem nici ziduri înalte
nici gîşte pe Capitoliu
doar mari provizii de îngăduinţă şi spaimă

---------
* din volumul La dispoziţia dumneavoastră (1979)
**din Democraţia naturii(1982)

Broderii pe lângă text

Nu poţi începe oricum o povestire. Dar nici nu poţi să te apropii oricum de o carte, aş zice. Şi mă refer la Medgidia lui Cristian Teodorescu. Am rezistat tentaţiei de a fugi la librărie imediat ce a apărut. Şi am tot amânat cumpărarea ei, până ieri, când mi-am dat seama că aproape nu se mai găseşte. Încă nu ma citit-o, dar sper că voi reuşi asta săptămâna viitoare.

Abia aştept să aflu tot ce a făcut Haikis [sigur apare şi pe acolo, nu s-ar putea fără el] şi ai lui. Doar ne cunoaştem de ceva vreme. Cristian Teodorescu a făcut exact ce a făcut personajul din Scena din baie [minus episodul final]: a rescris toate cărţile anterioare. Dar până la urmă nu asta face orice scriitor: scrie şi rescrie aceeaşi carte? Răspunsul ar fi: uneori da, alterori nu. Dacă îmi aduc bine aminte în Desant '83 [ce vremuri, şi ce antologie!], Cristian Teodorescu a publicat o proză care apoi a fost inclusă în "Tainele inimei", iar pe Mina P. am reîntâlnit-o în Maestrul de lumini.

Întotdeauna Cristian Teodorescu a scris aparent simplu, lăsând impresia că nu inovează, ceea ce e o iluzie, altfel n-ar fi reuşit să scrie o carte care e şi roman şi culegere de povestiri în acelaşi timp [e dintr-o cronică recentă ideea asta, o s-o caut şi o să pun linkul]. A lăsat mereu senzaţia că scrie şi pentru cititorii obişnuiţi [la urma urmelor de ce să nu citească şi manichiuristele?], nu doar pentru cei care căutau/caută rafinamente tehnice, construcţii complicate, teoretizări. Şi totuşi:

Spre deosebire de Mina P. eu nu-mi pot permite să scriu despre orice şi oricum. Ar însemna să mă desfiinţez cu bună ştiinţă dacă aş scrie de exemplu: În sfârşit, cumpărat mobilă de sufragerie. Am transportat-o cu particulari. Ne-au cerut banii înainte etc. Sau dacă aş da de înţeles că Mina P. sunt eu şi aş avea naivitatea să cred una ca asta. Nu, stimat cititor, eu sunt autorul, o instituţie care nu răspunde de faptele salariaţilor săi în afara orelor de program.

Revenind la târgul de provincie, oraşul acelor povestiri şi nu numai, trebuie să spun că m-am întrebat o vreme care o fi, până când, citind mai mult, mi-am dat seama că e vorba de Medgidia. Şi apare în toate cărţile, uneori mai discret. Dacă mă gândesc bine, din Povestiri din lumea nouă de neuitat e domnul Ciofu:

Pentru asta era bun balansoarul: când îl încerca dorul după mulţumirea dinainte, se ducea în garaj, se aşeza pe balansoar şi începea să se legene, cu gândul la teleconferinţele de odinioară când zicea, tremurând, „am înţeles, să trăiţi!”. După care îşi lua subordonaţii la refec şi ăştia începeau să tremure de frica lui. Şi ce frică le era, mamă! Ce frică!

Iar Îngerul la benzinărie* e la rândul lui un volum foarte bun, unul de povestiri. Măcar Regele şi Surorile ar trebui citite de cei care n-au fost curioşi până acum. Când am citit cartea, am zis că e cea mai bună din cele publicate până atunci de Cristian Teodorescu. Aşa că, o să citesc Medgidia, aşteptările sunt mari, iar concurenţa e pe măsură.
-------

* poveşti despre singura şansă a omului obişnuit

Amintiri din 2008

Of! Şi ziceam că acum voi fi în stare, dar tot nu pot. Voiam să spun ceva despre Cosmin Lungu. Dar ce să zic? În Orizont, în primul număr din acest an, o să găsiţi ultimul interviu pe care l-a făcut. Şi mi se pare nedrept [când ajung prin Cărtureşti] să văd că zidurile alea par neschimbate. Aş vrea să fi apărut vreo crăpătură, vreo urmă de igrasie pe undeva.

Imaginile astea sunt din 2008, de la Street Delivery. N-am altele cu el [sunt din seara aceea în care noi toţi cei adunaţi acolo am fi dat oricât pentru cartea lui Marcel Tolcea şi pentru tabloul Alinei Slimovschi. Dar cei sunaţi - aleşi la întâmplare din cartea de telefon - au răspuns simplu: nu!]

Aşa că nu ştiu ce să zic, priviţi şi acultaţi: Marcel Tolcea şi a sa Bicicletă Van Gogh. Şi poate într-o zi voi putea spune şi altceva. Oraşul ăsta e mult mai trist fără Cosmin. Dar va trebui să ne descurcăm singuri pe mai departe.

--------------

30 iunie 2009
cred că ultima apariţie publică, decernarea Premiului de Excelenţă acordat de Austrian Airlines

PdS 41

Şi pentru că Ionuca a fost atât de încântată de Noaptea de poezie de la Institutul Francez, am ales pds-ul de azi influenţată de tot ce mi-a povestit. În ultima vreme am convins două persoane să citească şi poezie [contemporană şi autohtonă] şi sper să mai corup câteva [cu timpul].

Ioan Es. Pop
olteţului 15, camera 305

1. ca o amară, mare pasăre marină
nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti din
strada olteţului 15.

aici nu stau decât doar cei ca noi. aici
viaţa se bea şi moartea se uită.

şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu
cine şi când şi la ce.
doar vântul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme
dinspre câmpiile catalaunice.

când urci la noi, amice, ai grijă: la uşă o să te

întâmpine pă-

duchele de san-jose, e paznic aici, o să ţi se gudure la
picioare, o să-ţi zică dă-mi nene cinci lei să te trec

apa, uşa

e-nchisă, ăştia mă lasă mai tot timpul afară, m-au întemniţat

afară;
tu nu-l crede, amice, tu nu ştii, a venit ieri administratorul
l-a făcut şef peste tot palierul, el e cel care cârmuieşte

acum

camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele

s-au tras

şi a rămas încremenită aici, la etajul trei.
deci plăteşte-i, amice, el e cârmaciul, se clatină mereu
ca-n vechime când vasul sălta peste ape.
iar dacă-njură ascultă-l cucernic: el când înjură
se roagă. aşa cum fac toţi aici.
aşa ai să faci şi tu curând.

aici nu stau decât doar cei ca noi.
aici viaţa se bea şi moartea se uită.

numai în rare clipe de căinţă şi credinţă, noaptea,
zidurile se subţiază, se alungesc, se înalţă
ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un trup nelumesc.

dar nu se trezeşte nimeni şi dimineaţa căminul e iar o
cămaşă boţită din buzunarele căreia ieşim numai noi
numai noi şi atât.

aici nu stau decât doar cei ca noi.
aici viaţa se bea şi moartea se uită.

---
De ceva vreme tot am vrut să aleg o poezie a lui Ioan Es. Pop pentru pds. Şi am vrut apoi să pun pe blog şi o scurtă înregistrare făcută pe la începutul lui decembrie, când şi-a lansat ediţia nouă din Ieudul fără ieşire. Dar înregistarea nu e de cea mai bună calitate şi am amânat, azi m-am răzgândit [şi la minutul 1 şi ceva o să citească o poezie, apărută cândva pe masa-pustie, într-un fel de pdv al lui Cristian Sîrb].

Lecturi de la Institutul Blecher, ediţia III (XI)

Şi pentru că în loc de 8 ore cu trenul acum se fac 12, n-am avut eu puterea să plec la Bucureşti, după cum v-am mai spus, pentru că am mai spus câte ceva despre ediţia III (XI) aici. Dar, spre marea mea bucurie, am primit de la Andra Rotaru şi poze, şi câteva înregistrări. Iată dovada:

Gabriel Daliş, Din depărtare (textele pot fi citite pe blogul oficial al clubului de lectură)



Marin Mălaicu Hondrari, Apropierea (fragment) (textul aici)

I


II

Am stat un pic şi am aşteptat să apară mai întâi întreaga poveste pe blogul oficial. Eu nu povestesc mai mult, deşi am supus-o pe Andra unui interogatoriu feroce. Dar am hotărât că e mai bine să par egoistă şi să nu spun nimic. Spun doar că cei care stau în Bucureşti ar trebui să treacă miercuri seara, pe la 6 trecute fix (mai spre 6.30) prin Sala Oglinzilor de la USR. Se întâmplă întotdeauna câte ceva interesant.

Athanor

Norocul meu că-mi place mişcarea şi-s încă la o vârstă care îmi permite să mă mişc, să fac genoflexiuni, să mă caţăr. Şi-mi place să cotrobăi prin cotloane, nu doar prin magazinele de antichităţi, dar şi prin librării. Şi aşa prin cotrobăit, căţărat, genoflexiuni, descopăr uneori lucruri interesante. Acum am dat peste Athanor, numărul 2. Caietele Fundaţiei "Gellu Naum". Nu ştiu exact când a apărut, cred totuşi că nu de foarte mult timp.

Şi într-un număr recent din Manuscriptum am găsit destule pagini dedicate lui Gellu Naum. Erau şi acolo facsimilate câteva scrisori. Nu ştiu, uneori mi se pare o impietate să citesc aşa ceva. De asta nici n-am fost în stare să citesc Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Poate greşesc, dar am senzaţia că n-am voie să cotrobăi prin vieţile altora.

Au băgat spaima-n scriitori, şi nu numai

Nu în 1952 a început totul, ci mai devreme. Dar în volumul ăsta e de citit nu doar dactilograma şedinţei din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creaţie din România, cu scopul prelucrării documentelor de partid privind devierea de dreapta a mişcării comuniste, ci şi capitolul scris de Marius Oprea: Securitatea în scenariile epurărilor staliniste [contextualizează întreaga poveste foarte bine, pentru noi, cei de azi, care nu ştim cum au fost anii 50]. Şi ca să pricepem mai bine cum au stat lucrurile, mai e şi un scurt capitol în care-s incluse articole din presă şi din volume referitoare la evenimentul politic din 1952.

Nu ştiu ce să spun mai întâi. Aş spune că e o lectură necesară, incomodă, terifiantă pe alocuri, dar şi involuntar hazlie [ajung unii să spună nişte prostii....De exemplu, V.Em. Galan spune la un moment dat: Nu iubim îndeajuns operele tovarăşului Stalin şi un scriitor care nu iubeşte îndeajuns operele tovarăşului Stalin nu poate scrie bine.]

În întreaga ţară (în universităţi, şcoli, uzine etc.) se discută aceste documente de partid (cele care demascau devierea de dreapta şi împăciuitorismul. E vorba de anihilarea, de către Dej, a rivalilor săi: Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker. Şi dacă se întâmpla în toată ţara, scriitorii nu puteau rămâne mai prejos, că doar şi eu erau ţara, deşi tovarăşul Dej [şi Gheorghe Gheorghiu evident ] le-a atras atenţia că scriitorii sunt în urma vieţii.

O să trec aici câteva însemnări pe care le-am făcut direct pe carte, dar şi câteva citate.

• n-am ştiut că şi scriitorii au avut de îndeplinit planuri cincinale
• literatura noastră e idilică pentru că scriitorii nu cunosc viaţa de la noi, o cunosc doar din Scînteia, nu din realitatea vieţii de teren
• există foarte puţine poezii despre lupta de clasă de la noi
  
• legătura creatorilor cu viaţa, legătură a cărei lipsă se resimte puternic, trebuie făcută în două feluri: în primul rând prin cunoaşterea vieţii în mod concret în uzine, pe şantiere, şi în al doilea rând în acelaşi timp şi prin studierea aprofundată a transformărilor care se petrec în ţara noastră, pe drumul construirii socialismului.
  
• literatura care nu serveşte idealurilor partidului nu are sens, nici valoare
  
• banii Fondului literar nu trebuie daţi scriitorilor care nu reflectă, în operele lor, transformările din societatea românească, autorii care nu iubesc noua ideologie nu trebuie ajutaţi doar pentru că sunt buni traducători (e atacat direct Lucian Blaga)
  
• Maria Banuş promite că va învăţa limba rusă, pentru a cunoaşte politica sovietică (implicit scrierile lui Lenin, Stalin)
  
• Scriitorii nu au voie să iubească ceea ce nu iubeşte poporul, adică arta formalistă/burgheză
• e preamărit modelul literaturii sovietice
• în "Viaţa românească" a fost prezentat negativ un poem care ar fi trebuit lăudat pentru că servea noua ideologie
• fiecare vorbitor îşi face spre final autocritica; deşi nicunul nu ştie exact ce înseamnă deviere de dreapta sau împăciuitorism
  
• rolul artei: „datoria noastră este să creăm cît mai multe şi cît mai bune opere de artă şi literatură, ca să mobilizăm masele în acest avînt creator, să creştem vigilenţa revoluţionară combativă".(Mihai Novicov)
  
• - eroul de tip nou: „Care este conţinutul sufletesc al eroului de tip nou? Acesta este lupta pentru construirea socialismului, dorinţa de a participa la această luptă şi fără a te identifica cu ea e greu să realizezi ceva.”( Novicov)
  
• mulţi autori îşi ratează cărţile pentru că nu cunosc lupta de clasă
• Eusebiu Camilar: „Am scris proaspăt un roman "Măicuţa", pe care-l consider o jale. A căzut pentru că n’am văzut lucrurile destul de bine. (...) Nu pot spune că sînt incult din punct de vedere al culturii marxiste, politice. Citesc mult. Dar nu suficient.(...) Pe urmă, am împăciuitorisme(ex. nuvela "Întîmplări din Hodora"- greşelile au fost corectate de editură)
• Aurel Mihale: „Vreau să arăt că eu cred că e just că în romanul pe care l-am terminat, "Ogoare noi", se observă influenţa devierii de dreapta. Eu cred că trebuie să fac ca toate aceste lucruri pe care le-am făcut îndeosebi în jurul reformei băneşti şi care constituie un material destul de bogat, să reflecte aceste realităţi din viaţa noastră”.

• Petru Dumitriu îl laudă pe Sadoveanu pentru felul în care s-a pus în slujba noii ideologii , şi subliniază că multe greşeli se datorează izolării, iar el a scris mult mai bine după ce a participat la diverse şedinte, la întâlniri în care s-a dezbătut noua ideologie

Ce e dezamăgitor e că niciunul nu încearcă în vreun fel să aibă un strop de demnitate. Şi de aceea nu prea am respect pentru ei, fie că-i cheamă Marin Preda, Petru Dumitriu, sau Nina Cassian şi Maria Banuş. Sigur, erau anii 50, dar anii 50 au fost şi în Polonia şi în Ungaria şi peste tot.

***Reconstituiri necesare. Şedinţa din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creaţie din România. Ediţie îngrijită, note critice, bibliografie de Mihaela Cristea. Prefaţă de Marius Oprea, Iaşi, Polirom, 2005