the wait is over

Chinese Democracy is here!
Seems like forever and a day.../If my intentions are misunderstood/Please be kind/I've done all I should.
W. Axl Rose

N-am stare să fac o cronică a albumului, pentru că-l ascult întruna şi orice altceva mi se pare absolut inutil.

Jucăria asta e mai mult pentru poze.

...even cold november rain...

... se termină uneori. Nu ştiu dacă-i aşa, deocamdată abia a început. Aseară a fost un apus superb, alături e dovada. Dar ziua de azi nu prea mi-a plăcut, abia după 4-5 am fost în stare de funcţionare, poate vremea a fost de vină. Nimic serios, nu vă speriaţi/bucuraţi .

M-am uitat şi eu la tv zilele astea, mi se întâmplă atât de rar că mă-ntreb de ce plătesc abonamentul. M-am uitat pe tvr cultural [nu merită scris cu litere mari] să văd ce face lumea la Gaudeamus. M-am supărat că n-am văzut în niciuna din zile nicio imagine cu o carte de poezie, de parcă n-ar fi. E drept că ieri l-am văzut pe Foarţă [a mai fost invitat la o masă rotundă Livius Ciocârlie şi într-o înregistrare Nicolae Manolescu povestea ceva; l-am văzut şi pe Marius Oprea, dar era invitat doar ca istoric].

Am aflat că au mai apărut câteva cărţi pe care aş vrea să mi le cumpăr, traduceri noi din Vladimir Sorokin şi Roberto Bolano. De fapt, nişte prieteni mi-au atras frumos atenţia că le-am sărit la prima enumerare, dar n-am de gând să le mulţumesc pentru că-s sigură că vor fi cam scumpe cărţile astea. [Am mai spus eu că-s ingrată.]

Mâine, la Comana, o să fie şi un protest interesant legat de poezie şi Gellu Naum. O să citesc şi eu ceva [la mine acasă], iar pozele astea vor să fie simple sugestii pentru cei care n-au niciun volum la îndemână.







De fapt, mă gândeam să mă declar minoritate, să mai adun vreo 2-3 zăpăciţi, sau 5, câţi om fi, să ne găsim un nume frumos, după care să mergem la ONU, sau unde se înregistrează minorităţile. Pe urmă să vezi ce de drepturi o să am[avem] şi mă [ne] vor ocroti toţi.





Şi legat de Guns n Roses, să ştiţi că toată ziua am ascultat noul album, deocamdată aici. Dar' lasă că-l cumpăr eu. Recunosc: o singură melodie nu ştiam: Sorry. [Dacă mă gândesc bine mai e una: Scraped] Sună foarte bine. Eu trebuie să-mi periez engleza: multă vreme am crezut că soon e sinonim cu never.

Insomnii &adormiri

O carte mică, dar destul de complicată, cam aşa e Cutia din lemn de nuc. Am citit-o pentru că mi-a plăcut titlul şi pentru că e scrisă de un sârb [despre care însă nu ştiam nimic]. A publicat vreo două romane, dar am înţeles că e în primul rând un foarte bun istoric/teoretician literar, dar şi filosof.

Suntem prin anii `50, şi un puşti face naveta între Belgrad şi Obrenovac, de fapt se împarte între părinţii lui, divorţaţi de ceva vreme. Nu prea se vorbeşte despre relaţia lor decât în momentul în care puştiul [care a mai crescut între timp, a intrat la facultate] face pneumonie şi părinţii dau vina unii pe alţii. Cel bun pare a fi tatăl, dar relaţia n-a fost niciodată una de iubire, ci una în care au contat diversele interese.

Dar nu e o poveste de familie, deşi relaţia tată-fiu e importantă. E o poveste despre obsesiile erotice [patologice aş zice], despre vremurile în care interpretarea anumitor cărţi se făcea în funcţie de politica momentului, e o carte despre credinţă, despre bine şi rău, o carte despre ce ar trebui să se tacă. Finele trimiteri intertextuale te pun pe gânduri, la fel şi motto-ul cărţi: a fost odată ca niciodată - mai bine să nu fi fost niciodată. De fapt, despre asta-i vorba: diavolul nu doarme, Dumnezeu adoarme uneori [mi-am adus aminte de o imagine din poezia lui Mircea Dinescu, acel Dumnezeu care are un ceainic sub presiune în jurul capului , de parcă ar spune nu deranjaţi!]

Cel mai ciudat personaj e un rus, Ivan Nikiforovic [are şi-un motan negru, pe care-l cheamă Fiodor], refugiat din cauza bolşevicilor la Paris [unde a cântat la metrou], dar ajuns până la urmă în Iugoslavia. Le dă celor doi, tată şi fiu, să citească diverşi autori [ruşi evident]: Bulgakov, Berdiaev, Lev Şestov; şi aşa începe discuţia despre credinţă, despre cele două nulităţi morale, Rasputin şi Lenin [unul a discreditat familia regală, al doilea a distrus Rusia], despre Dumnezeul neputincios care ne-a mai rămas, despre atrocităţile pe care oamenii sunt dispuşi să le comită atâta timp cât au senzaţia că nu au de ales, sau că au dreptate, despre ce se poate face din ură faţă de unii [fără a fi vorba de iubire faţă de alţii], despre răul sistematic pe care oamenii îl fac de secole. Aflăm că Dumnezeu a fost înmormântat de comuniştii muntenegreni, în timp ce confraţii lor spanioli i-au dat lui Iisus carnetul cu numărul 1.Romanul nu e unul politic, deşi ar putea fi, dar într-un mod foarte subtil.

Moartea tatălui [şi apoi a lui Ivan Nikiforovici] pune capăt poveştii. Ar fi multe de spus, deşi cartea are doar o sută şi ceva de pagini. Dar într-o ţară care iubeşte la nebunie mancurtizarea, traducerea acestei cărţi îmi pare a fi inutilă.

Nikola Milosević, Cutia din lemn de nuc, traducere de Annemarie Sorescu Marinković, Niculescu, 2004

Cuvinte, cuvinte, cuvinte

Dacă nu l-aţi întâlnit niciodată pe Şerban Foarţă şi nu l-aţi auzit niciodată vorbind, citiţi cartea asta! Dacă vreodată vi se va face un dor cumplit de Şerban Foarţă, citiţi cartea asta! Brusc va începe să vă vorbească, să se joace cu sensurile ascunse, nebănuite ale cuvintelor. E o carte plină de culori şi e un palindroman, deşi nu prea e roman, pentru că vorba lui Vasile Elisav, profesorul din poveste, nu are epic. Deşi Nora Aron crede că nu are acţiune, iar Carmen Carpen, o paronimică banală, nu mai ştie ce să zică, aşa că doar şopteşte acţiune-reacţiune. Cam astea ar fi personajele de hârtie, deşi spre final în text apare însuşi Şerban Foarţă, e şi poza lui acolo [pentru cei care nu vor să creadă că aşa ceva e posibil], îl vedem cum apare în cadrul uşii.

Cartea nu poate fi povestită, nu doar pentru că şi-ar pierde tot farmecul, ci mai ales pentru că important e cum se spune, nu ce se spune. Practic un profesor stă de vorbă cu două studente, două vecine, cândva nimfete, în nuanţe de roşu şi albastru. Discută despre Baudelaire şi grupul μ, despre Ion Barbu şi Heidegger, despre erotic şi exotic, despre multe palindromuri, despre clepsidre. Joacă mimă, şi uneori parcă e ceva cu tasta copy/paste, alteori parcă tasta delete ar putea fi folosită pentru a şterge comentariile celor două tinere. Dar la final, romanul parcă începe, parcă abia atunci Foarţă însuşi începe să scrie. Romanul e arta amânării, deci nişte personaje stau de vorbă, fumează, mai beau un pahar, se duc la toaletă, de unde toate se aud, doar prosopul nu se aude. Cuvintele sunt vii, poporul român nu şi-a ratat graiul [aşa a zis Cioran, vorbind despre Foarţă].

Cartea e un spectacol în desfăşurare. Şi dacă Nichita* şi Camil* sunt unici, cu siguranţă şi Foarţă-i la fel.

Şerban Foarţă, Roşul uşor e rozul iluzor, Humanitas, 2008

*nu semnul unui reprobabil familiarism, ci un omagiu indirect:Stăneşti/Petreşti sunt cu duiumul; Nichita sau Camil sunt unici.

aici cronica lui Alexandru Budac, din Orizont [pdf.]; şi aici cronica lui Cosmin Ciotloş, din România Literară

GnR Widget

Pot fi ascultate Chinese Democracy şi Better la jucăria asta. Cu timpul, poate şi celelalte. Îmi permit să dedic Better tuturor celor care pe 23.09.2006 l-au văzut pe Axl în timp ce zicea aşa: "We'll dedicate this next song to all you, downloading motherfuckers. It's all your fault you know. You're the ones who are responsible for putting us on this gig, you downloading sons of bitches. ... That's my story and I'm sticking to it."
Notă: am mutat jucăria în dreapta paginii

i want my coffee!

Aseară am fost în oraş, hotărâtă să nu m-ating de card decât pentru a scoate nişte bani din bancomat. Şi aş fi reuşit, dacă n-aş fi intrat în librărie.

Mi-am cumpărat:
Joyce Carol Oates, Foxfire, Leda
Adela Greceanu, Mireasa cu şosete roşii, Polirom
Radu Andriescu, Pădurea metalurgică
Marius Oprea, America!America![ultimele două-s cărţi de poezii, cu CD, de la Cartea Românească, evident]

M-au costat fix 90,98 lei.

Am o mică precizare de făcut: am văzut pe net nişte comentarii în care se spunea că Foxfire e un fel de Fight Club feminin. Poate vroiaţi să ziceţi invers, pentru că Foxfire a apărut în 1993, iar Fight Club-ul în 1996.

Şi acum mă duc să-mi termin cafeaua.

more animals

Târguri, cărţi, diverse

Am găsit programul lansărilor de la Gaudeamus. Dacă vă interesează doar Poliromul, vedeţi ce anunţă aici; iar Cartea Românească aici. Am dat şi de un interviu cu Denisa Comănescu, în care povesteşte despre noutăţile de pe raftul ei.

Privind foarte pe diagonală toate aceste ştiri, mi-am făcut o listă cu priorităţile mele:
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Paralela 45
Adela Greceanu, Mireasa cu şosete roşii, Polirom
Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, Humanitas
Ioan Es Pop, Peter Sragher, Robert Şerban, O căruţă încărcată cu nimic, Brumar
Nasturi în lanul de porumb, Brumar (volum colectiv, scris în tabăra de la Savârşin II; mă interesează- în special -Radu Vancu, Manasia, Komartin, Acosmei, Alex. Potcoavă, nu neapărat în ordinea asta; o să citesc tot volumul, dar în momentul ăsta nu-mi aduc aminte toate numele.)
Ar mai fi un volum nou al lui Şerban Foarţă, apărut la Vinea şi parcă-n Raftul Denisei apare un John Updike nou.

Nu o să am eu autografe de la autori, că nu ajung la Bucureşti nici anul ăsta, dar o bucurie tot am: pot să-mi cumpăr cărţile de poezie în timp ce mă duc să plătesc o factură restantă [la curent].

Citiţi şi articolul ăsta [despre diversele oferte ale editurilor].

Later edit - tot la Gaudeamus ( link-uri luate din diverse locuri):
Brumar
Institutul Cultural Român
All
Art
Tritonic
Nemira
Vremea
Corint
Paralela 45
Târgul va fi [parţial] vizionabil on line.

Ieri spre azi

A fost o zi cu soare; şi azi e soare.











S-au mai renovat câteva clădiri.









Am fost ieri la Foarţă. În Cărtureştiul devenit neîncăpător era să nu aibă loc Foarţă însuşi. I-au adus un scaun de la parter.










A fost lună plină. Nu ştiu de ce, dar a semănat cu o minge de tenis.







Şi o ştire foarte importantă: Aniversarea Teatrului German aduce spectacole de top la Timişoara.

În doi peri şi vreo trei vorbe

Nu prea îmi stă în obicei să scriu doar câteva rânduri despre o carte, dar altfel nu voi reuşi să ies din impasul ăsta [impas pentru că, precum vedeţi, parcă n-am scris atât de des cum ar trebui despre cărţile pe care le citesc]. Aşa că acum o să scriu puţin despre mai multe:

Vincent Van Gogh, Dragă Theo. Scrisori către fratele său, selecţie şi traducere de Constanţa Tănăsescu, Art, 2008
Van Gogh este azi recunoscut drept unul dintre cei mai mari pictori şi cu toate astea se spune că în timpul vieţii nu a reuşit să vândă niciun tablou, deşi se pare că a vândut totuşi unu` cu puţin timp înainte de a muri. L-ar fi vândut cu 400 de franci, departe de recordurile pe care azi tablourile lui le doboară la fiecare licitaţie. Indiferent de recorduri, e unul dintre pictorii mei favoriţi, alături de Claude Monet [ar fi frumos din partea mea să spun alături de impresionişti, ar fi şi mai aproape de adevăr]. N-am citit toate scrisorile, mi s-a părut că fac ceva ce nu se cuvine, acele scrisori erau adresate fratelui său, nu marelui public. Ce m-a mirat: Van Gogh se gândea să devină pastor şi vizita galeriile, muzeele ca un obişnuit iubitor de artă. Mă gândeam: oare o fi vreo vârstă optimă la care te gândeşti să devii genial?

Vladimir Sorokin, Gheaţa, traducere de Denisa Fejes, Curtea Veche, 2005

Am voie să-l critic pe Sorokin? Am citit cartea în vară, am crezut că-mi voi face timp să le citesc şi pe celelalte, dar n-am reuşit. E ceva ce nu-mi dă pace şi trebuie să spun: aş fi vrut mult să nu fi scris ultima parte. Imaginea copilului, aşa ambiguă cum e ea, am văzut-o în prea multe filme SF, e regăsibilă şi în literatură. Dar dacă-i acolo, n-am ce-i face. Prima parte era un fel de sex, drugs and multă votcă, violenţă, inimi regăsite. Partea a doua m-a dus cu gândul la toţi marii clasici ruşi. Concluzia: ştiam că infernul e binele făcut cu forţa; şi în momentul în care te crezi mai deştept decât ceilalţi şi eşti convins că prostimea sau n-are niciun rost, sau e acolo să te slugărească pe tine, ei bine, în acel moment devii un monstru. Monştri sunt identici indiferent de culoarea politică.

Nicolae Coande, vânt, tutun şi alcool, Brumar, 2008
În timp ce citeam primul poem din volum, îmi puneam întrebarea: oare ar trebui să-i ştiu pe aceşti poeţi din Craiova care-s trecuţi aici? Şi dacă nu-i ştiu, e vina mea? a lor? a editurilor? a librarilor? Chifu e Gabriel Chifu [dar îl ştiu ca prozator], Xenia e desigur Xenia Karo[semnează articole critice prin Ramuri], dar ceilalalţi? Lascu, Ciupureanu, Bucur etc? Din fericire, spre final apare Susan Sontag. Şi de fapt, am înţeles că finalul e cel important, aşa că-l trec aici:

Ai habar cum îi găseşte poezia pe poeţi

în locuri atât de comune?

Nu ştiu nici eu - dar ar trebui într-o zi

să redefinim ce înseamnă comun.

Foarţă Show

Nu ştiu ce carte se lansează, n-am reţinut informaţia. E vorba de una mică, din colecţia nouă de la Art [cea care include Istoria culturală a insomniei şi altele; aşa, să vă faceţi o idee]. Cred că e o carte tradusă de Şerban Foarţă, pentru că eu numele lui l-am reţinut de pe afişul lipit frumos pe vitrina Cărtureştiului de pe Mercy. Aşa că vă spun de pe acum: miercuri, 12 noiembrie, ora 18, vine Şerban Foarţă în Cărtureşti, pe Mercy. Ar fi bine să veniţi şi voi, pentru că e vorba de o întâlnire cu Foarţă şi când e vorba de Foarţă, toate celelalte ar trebui să devină secundare.

Bugetul ICR

Citiţi cele scrise pe blogul lui Bogdan Ghiu şi semnaţi petiţia. Am semnat, pentru că pe mine ICR-ul mă reprezintă, nu bipezii alergători după baloane.
Citiţi şi ce-a scris Dan Perjovschi în 22.
Later edit: am descoperit şi o scrisoare deschisă, a lui Bogdan Ghiu, către artişti şi intelectuali.

Telegrafic

1. Aseară, la întâlnirea cu poeţii spanioli, Joaquin Garrigos, directorul Institutului Cervantes, dar şi traducător a zis printre altele: poţi traduce proză dintr-o limbă în altă limbă, dar poezia o traduci dintr-o poezie în altă poezie. Când e vorba de poezia spaniolă tradusă în română ar trebui căutate mai ales ediţiile făcute de Andrei Ionescu şi Mihai Cantuniari.[În Observator cultural a apărut suplimentul cu poeţii spanioli.]

2. Am terminat articolul despre Roberto Bolano, dar de fapt aş putea să mai scriu destule despre el.

3. Mâine dimineaţă, de la 11, la Joc Secund, e o conferinţă a lui Alexandru Baumgarten.

4. Vineri, de la 5pm, la Caligraf, se lansează cartea lui Nicolae Coande, vânt, tutun şi alcool, apărută la Brumar. Seara, de la 9, o să fie o lectură Nicolae Coande & Sorin Delaskela într-o tavernă din Badea Cârţan.

5. Pe scurt despre reviste: România Literară s-a mutat în casă nouă; la fel şi noua literatură; a apărut Orizont, nr. 10.

Dialog poetic

Beau cafeaua aburindă în ceaşca albastră. Până mă urnesc spre lucruri mai serioase zic aici pe scurt că mâine, la Joc Secund, de la 18.30 iar se va vorbi despre poezie şi nu numai.

Vor fi acolo poeţii spanioli Jordi Doce, Berna Wang şi Fulgencio Martinez, iar combatanţii timişoreni vor fi Simona Constantinovici, Adrian Bodnaru, Eugen Bunaru şi Eugen Dorcescu.

Scufundări nocturne

În unele momente, când citeşti o carte, ai vrea pur şi simplu să intri în poveste, deşi nu ştii mai nimic despre ea, nu ştii nici măcar dacă finalul e fericit. Şi cu toate astea ai vrea să citeşti mult timp la cartea aceea. Cam asta mi s-a întâmplat mie cu Nocturnă în Chile deşi mi-am dat seama că nu e o poveste tocmai fericită [pe patul de moarte, pândit parcă de tânărul îmbătrânit, Sebastian Urutia Lacroix îşi aminteşte anumite momente din viaţa lui]. Ce banal sună totul şi de fapt nu e deloc aşa.

Am aflat de existenţa lui Roberto Bolaño anul trecut, tot prin toamnă, când au fost la Timişoara nişte prozatori spanioli. Nu eram sigură că i-am reţinut bine numele, dar când am văzut cartea în librării am întrebat o prietenă, mare cunoscătoare de spanioli şi tot felul de latino-americani, dacă să citesc sau nu romanul ăsta. Şi mi-a zis obligatoriu!, pe un ton care vroia să zică habar n-ai ce pierzi dacă nu-l citeşti. [De fapt, fiind într-un fel de pauză, mă gândeam să-mi calc pe inimă să citesc Le Clezio, dacă tot l-au nobelizat unii, dar mai mult de mi-a plăcut nu mi-a zis nimeni, şi am întrebat vreo 2-3 persoane, aşa că probabil nu-l voi citi niciodată; există o singură persoană care m-ar putea convinge să-l citesc, sunt curioasă dacă o să reacţioneze în vreun fel la ce am scris eu aici.]

Între timp am aflat: Nocturnă în Chile nu e cea mai bună carte a lui Bolaño şi după ce am citit cronica asta din The New Yorker, abia aştept să se traducă şi celelalte.

Cartea asta ar trebui citită dintr-o suflare, din păcate eu a trebuit să fragmentez lectura. E o poveste despre noi toţi până la urmă, aşa se întâmplă cu toate cărţile bune, deşi aparent vorbesc despre avioane, ozn-uri, trădări, antici, extratereştri, uneltiri, iubiri pierdute sau nu, toate sfârşesc prin a vorbi despre noi.

Nu e nimic simplu când e vorba de sud-americani. Pe patul de moarte, după ce trece prin încercări şi compromisuri, Urrutia Lacroix, preotul devenit critic literar, se întreabă dacă nu cumva el e tânărul îmbătrânit care îl priveşte cu nişte ochi plini de reproşuri. Şi asta pentru că istoria Americii Latine e una a nesfârşitelor dictaturi, e amintit şi Allende, şi Castro, dar şi Pinochet. Iar Europa e locul în care şoimii urmăresc orice porumbel aparent nevinovat. Desigur oamenii supravieţuiesc, suferă, se mai şi bucură uneori, de multe ori se conformează. Aşa se scrie marea literatură, nu doar în America Latină, ci şi în Occident, spune cu tristeţe Bolaño.

Terifiante sunt întâmplările care au loc în casa Mariei Canales, întrunirile mondene, amintind de saloanele literare, care ignoră torturile care se întâmplau la subsol.S-ar putea discuta la nesfârşit despre acel cuplu ciudat de avocaţi, Aru şi Acirf, care-l trimite pe Lacroix în Europa, iar mai apoi îl roagă să-i predea lui Pinochet lecţii despre marxism. S-ar putea discuta despre Neruda, poetul de stânga şi Ernst Junger, ofiţer SS, despre pseudonime, identităţi şi false identităţi.

Se poate rezista prin cultură? Contează dacă suntem liberi sau nu atâta timp cât nu suntem fiinţe morale? Poţi fi liber printre oameni liberi, atâta timp cât cei de acasă nu sunt liberi? Un şir nesfârşit de întrebări îşi caută răspunsul. Cu siguranţă o să recitesc romanul ăsta cât de curând, cum îmi fac puţin timp [mai] liber.

Am găsit pe net câteva articole despre Nocturnă în Chile:

Claudiu Constantinescu în Dilema veche;

Mihai Iovănel pe blogul revistei Cultura;

Alina Cantacuzino în Ziarul de Duminică.

Roberto Bolaño, Nocturnă în Chile, traducere de Alina Cantacuzino, Curtea Veche, 2008

Jurnal de lectură

Sâmbătă seara, când am ajuns acasă, am început să răsfoiesc Oameni obosiţi. Întâmplarea a făcut să deschid cartea exact la poemul ăsta:

Vecine drag

când apeşi pe trăgaciul bormaşinii

gândeşte-te la mine.[Vecine drag]

Era în concordanţă cu zgomotele auzibile la acea oră, 8.40 pm trecute fix. Finalul nu vi-l spun, e oarecum sadic. Mirată de coincidenţă, am citit mai departe. Unele poeme mi-au plăcut, altele mi s-au părut prea minimaliste/realiste, poezie de notaţie care mie nu [mai] îmi spune mare lucru. De asta volumul mi se pare inegal. Parcă cele mai puternice versuri sunt exact cele din final:

Nesigurul interval dintre vârste

Când tot mai aproape de mine

Dimineaţa sau noaptea explodează

Morţile celor dragi. [15 08 2007]

În Pauză de respiraţie şi Cursa de 24 de ore, viaţa de student şi cea de tânăr navetist dau tonul. Celelalte cărţi ale lui Andrei Bodiu nu le ştiu, nu am citit nici romanul, aşa că am trecut brusc la viaţa poetului la 40 de ani, mult diferită. Parcă au mai dispărut idealurile şi toate-s mai liniştite.

Acum îmi place Crăciunul în familie

Ador să nu fiu deranjat iar

Lungile intensele tăceri fac atâtea parale

Cât certurile noastre din uşa cortului

Portocaliu parcă. [9 12 2006]

Mi-au plăcut la lectură unele fragmente din poeziile citite de Bodiu sâmbătă seara. Metaforic vorbind, toţi avem un metrou care ne duce într-o parte sau alta, şi toţi suntem europeni, adică:

Fiecare locuitor al Europei Unite

scrie un jurnal ca

să-şi dovedească

existenţa. [Locuitorii Europei Unite]

Dar cele mai bune poezii sunt cele despre scriitori [mai mult despre poeţi]. Şi mi-am adus aminte că la Cărtureşti s-a discutat despre rolul benefic pe care îl are prezenţa scriitorilor în Universităţi, la catedră, pentru că ei ştiu cel mai bine să vorbească despre rostul literaturii, despre felul în care ea se face şi prinde viaţă. Şi cum ar putea un poet să ştie altceva mai bine decât cum e viaţa unui poet? În primul rând ar fi bine de ştiut că există poeţi vii:

"Cum doamnă nu sunt toţi morţi ca

Eminescu?"

"Nu nu" a încercat ea să le spună

a deschis o revistă a spus "uitaţi pe ăsta îl cunosc"

le-a arătat o poză "şi pe el îl cunosc iar el

el venea la noi acasă"[Poezia sau viaţa]

E amintit Mazilescu, dar mai e şi un frumos poem dedicat lui Gheorghe Crăciun:

Intermitent aş fi auzit tonul tău grav calm decis

Să facă maximă dezordine în

Dezordinea noastră. [2 februarie 2007]

Am tresărit într-un mod special când am citit:

Ehei, la sanatoriul din munţi

cum te plimbai Claudia Chautchat fără

umbreluţă cu ochelarii de

soare gata să decoleze în

noul mileniu cu privirea învăluită de albul năucitor al halatelor

ehei, respiraţia devenise

neliniştitor de egală[Mado]

Şi cam asta ar fi cea mai bună concluzie:

Pe scriitori câteodată e bine să-i

Vezi câteodată

E toxic.

Nu prea au ce să-ţi zică dincolo

De scrisul lor par

unii burghezi cumsecade

Alţii cronici nonconformişti.

Duc toţi o viaţă secretă

De aceea unii vorbesc prea mult

Alţii tac tot timpul.[Nonconformişti, burghezi cumsecade]

În Noua Literatură nr.17 a scris Marieva Ionescu o cronică la cartea asta. Şi Cosmin Ciotloş a zis ceva, pe undeva, dar parcă la Noua Revistă Vorbită, nu pe hârtie.

Andrei Bodiu, Oameni obosiţi, Paralela 45, 2008

Notă: s-a actualizat site-ul NRV. Aici e cronica lui Ciotloş.